Tipuri de comunicare non-verbală
Autor: Ludmila Fluture
Tipuri de comunicare non-verbală
Paraverbalizarea este felul de a vorbi al individului, incluzând câteva caracteristici. Aceste caracteristici fac din cuvinte mesaje cu un înţeles sau altul, în funcţie de coloratura de ansamblu care trebuie să rezulte. Aproape 40 la sută din înţelesul unui mesaj vorbit este dat de paraverbalizare şi nu de cuvinte în sine. Din cadrul paraverbalizării, cele mai importante caracteristici sunt ritmul, înălţimea, volumul, balastul vocal şi calitatea.
Vorbeşti pentru tine sau vorbeşti pentru celălalt?
Ritmul este cel care dă senzaţia de viteză a vorbirii. El are importanţă în efortul pe care auditoriul trebuie să-l depună pentru a urmări un mesaj verbal. Nu întâmplător, un străin care va dori să înţeleagă ce vorbesc doi români va spune că românii vorbesc foarte repede. Modificarea vitezei verbalizării poate avea importanţă în cadrul anumitor profesii, când a vorbi mai rar înseamnă a accentua pentru celălalt, iar a vorbi mai repede înseamnă a accentua pentru tine. Accelerarea continuă a ritmului este adesea cea care este menită să inducă sugestia verbală, mai ales în cazul în care conţinutul textului evoluează spre un deznodământ.
Nu e vocea ta, nu eşti tu!
Înălţimea vocii este de obicei folosită pentru a contura o impresie de ansamblu despre vorbitor. Cei cu voce subţire sunt consideraţi iritanţi, cei cu voce gravă sunt consideraţi agreabili, deşi extremele pot avea înţelesuri inverse: vocile piţigăiate par caraghioase, vocile foarte groase par terifiante. Din experienţa psihoterapeuţilor reiese că unele persoane nu mai folosesc de ani buni adevărata lor voce, iar o intervenţie de redobândire a înălţimii ei naturale poate vindeca tulburări redutabile.
Ca să fii ascultat, vorbeşte încet!
Volumul este folosit în mod curent pentru a atrage atenţia. Dacă mai toţi părinţii ştiu că a ridica volumul vocii la copiii lor îi va face pe aceştia mai atenţi la ceea ce li se spune, nu mai puţin adevărat este că o voce cu volum mult redus va atrage atenţia auditorului prin stimularea curiozităţii.
Ei bine, păi...
Balastul vocal este de fapt un arsenal de cuvinte, mici expresii sau vocalize pe care vorbitorul le interpune în momentele în care are nevoie de gândire sau de eschivare de la critica auditorului. De asemenea, balastul vocal este important pentru menţinerea ritmului vorbirii, atunci când lipseşte cuvântul potrivit. Iată câteva exemple de balast românesc: ei bine, păi, deci, aşa etc.
Calitatea vocii
Calitatea vocii este o sumă a timbrului, volumului, ritmului vorbirii - adică acel tot care ne face impresia despre vocea cuiva ca fiind plăcută sau neplăcută. Pe lângă faptul că de la un individ la altul calitatea vocii este diferită, există variaţii de calitate la acelaşi individ, din moment ce el poate uneori să aibă o voce arţăgoasă iar alteori - o voce mieroasă.
Corpul
Mişcările corporale sunt şi ele dintre cele care ajută, completează sau înlocuiesc vorbirea. P Eckman şi W Friesen, doi cercetători ai comunicării non-verbale, au identificat mai multe feluri de astfel de mişcări: emblematice, ilustrative, reglatoare, de exteriorizare şi de adaptare.
Un gest cu mâna şi ai spus totul!
Mişcările emblematice sunt cunoscute de toţi aparţinătorii unei culturi, unele fiind chiar universal valabile. Astfel, când faci autostopul foloseşti un gest larg al braţului, cu degetul mare în extensie, ceea ce înseamnă: vreau să mă iei şi pe mine; iar când vrei să spui OK faci un cerc cu degetul mare şi arătătorul.
Mişcările ilustrative sunt cele folosite pentru a completa o imagine descrisă prin cuvinte. Exemplul cel mai cunoscut este cel al pescarului care arată cât de mare este peştele pe care l-a prins. Aceste mişcări sunt adesea mai sugestive decât cuvintele, din moment ce pescarul nu simte mare lucru spunând că a prins un peşte de treizeci de centimetri.
Mişcări reglatoare sunt acele mişcări care sancţionează vorbirea stimulând-o, inhibând-o sau chiar suprimând-o. A da din cap atunci când îţi vorbeşte cineva îl încurajează pe acesta să continue; a te apleca puţin în faţă arată că nu prea înţelegi ce se spune; a te întoarce cu spatele înseamnă că nu eşti dispus să asculţi.
Mişcările de exteriorizare sunt acelea care trădează ceea ce de cele mai multe ori cuvintele nu spun: dispoziţia emoţională, confuzia, plictiseala etc. Tot mişcările de exteriorizare sunt cele care pot înlocui balastul vocal: poţi face o ridicare de sprâncene pentru a spune Oh! sau poţi ofta amplu pentru a spune deci.
Mişcările de adaptare au rolul ca prin complexitatea lor să compenseze dezechilibre provocate de cuvinte sau de situaţii indescriptibile.
De exemplu, o femeie îi aranjează soţului cravata îndelung atunci când el pleacă la serviciu: aceasta înseamnă ceva de genul: Eşti tot al meu, oriunde te-ai duce! Sau, plictisită de ceea ce citeşte într-o carte, o persoană frunzăreşte paginile acesteia la repezeală, căutând o poză...
Eşti frumoasa, ai parte...
Aspectul fizic al vorbitorului nu este de neglijat în contextul limbajului non-verbal. A fi atrăgător din punct de vedere fizic înseamnă în ziua de azi a fi ascultat cu mai multă atenţie, a fi angajat mai uşor, a primi sprijin imediat, a cunoaşte mai mulţi oameni etc - toate fiind dovedite statistic. Aşa cum între mesajul verbal si mesajul non-verbal nu trebuie să existe discordante, tot aşa între mesajul non-verbal si aspectul fizic nu trebuie să existe discrepanţe (o femeie nu poate face gesturi masculine, iar un ofiţer nu poate comanda dezbrăcat).
Paraverbalizarea este felul de a vorbi al individului, incluzând câteva caracteristici. Aceste caracteristici fac din cuvinte mesaje cu un înţeles sau altul, în funcţie de coloratura de ansamblu care trebuie să rezulte. Aproape 40 la sută din înţelesul unui mesaj vorbit este dat de paraverbalizare şi nu de cuvinte în sine. Din cadrul paraverbalizării, cele mai importante caracteristici sunt ritmul, înălţimea, volumul, balastul vocal şi calitatea.
Vorbeşti pentru tine sau vorbeşti pentru celălalt?
Ritmul este cel care dă senzaţia de viteză a vorbirii. El are importanţă în efortul pe care auditoriul trebuie să-l depună pentru a urmări un mesaj verbal. Nu întâmplător, un străin care va dori să înţeleagă ce vorbesc doi români va spune că românii vorbesc foarte repede. Modificarea vitezei verbalizării poate avea importanţă în cadrul anumitor profesii, când a vorbi mai rar înseamnă a accentua pentru celălalt, iar a vorbi mai repede înseamnă a accentua pentru tine. Accelerarea continuă a ritmului este adesea cea care este menită să inducă sugestia verbală, mai ales în cazul în care conţinutul textului evoluează spre un deznodământ.
Nu e vocea ta, nu eşti tu!
Înălţimea vocii este de obicei folosită pentru a contura o impresie de ansamblu despre vorbitor. Cei cu voce subţire sunt consideraţi iritanţi, cei cu voce gravă sunt consideraţi agreabili, deşi extremele pot avea înţelesuri inverse: vocile piţigăiate par caraghioase, vocile foarte groase par terifiante. Din experienţa psihoterapeuţilor reiese că unele persoane nu mai folosesc de ani buni adevărata lor voce, iar o intervenţie de redobândire a înălţimii ei naturale poate vindeca tulburări redutabile.
Ca să fii ascultat, vorbeşte încet!
Volumul este folosit în mod curent pentru a atrage atenţia. Dacă mai toţi părinţii ştiu că a ridica volumul vocii la copiii lor îi va face pe aceştia mai atenţi la ceea ce li se spune, nu mai puţin adevărat este că o voce cu volum mult redus va atrage atenţia auditorului prin stimularea curiozităţii.
Ei bine, păi...
Balastul vocal este de fapt un arsenal de cuvinte, mici expresii sau vocalize pe care vorbitorul le interpune în momentele în care are nevoie de gândire sau de eschivare de la critica auditorului. De asemenea, balastul vocal este important pentru menţinerea ritmului vorbirii, atunci când lipseşte cuvântul potrivit. Iată câteva exemple de balast românesc: ei bine, păi, deci, aşa etc.
Calitatea vocii
Calitatea vocii este o sumă a timbrului, volumului, ritmului vorbirii - adică acel tot care ne face impresia despre vocea cuiva ca fiind plăcută sau neplăcută. Pe lângă faptul că de la un individ la altul calitatea vocii este diferită, există variaţii de calitate la acelaşi individ, din moment ce el poate uneori să aibă o voce arţăgoasă iar alteori - o voce mieroasă.
Corpul
Mişcările corporale sunt şi ele dintre cele care ajută, completează sau înlocuiesc vorbirea. P Eckman şi W Friesen, doi cercetători ai comunicării non-verbale, au identificat mai multe feluri de astfel de mişcări: emblematice, ilustrative, reglatoare, de exteriorizare şi de adaptare.
Un gest cu mâna şi ai spus totul!
Mişcările emblematice sunt cunoscute de toţi aparţinătorii unei culturi, unele fiind chiar universal valabile. Astfel, când faci autostopul foloseşti un gest larg al braţului, cu degetul mare în extensie, ceea ce înseamnă: vreau să mă iei şi pe mine; iar când vrei să spui OK faci un cerc cu degetul mare şi arătătorul.
Mişcările ilustrative sunt cele folosite pentru a completa o imagine descrisă prin cuvinte. Exemplul cel mai cunoscut este cel al pescarului care arată cât de mare este peştele pe care l-a prins. Aceste mişcări sunt adesea mai sugestive decât cuvintele, din moment ce pescarul nu simte mare lucru spunând că a prins un peşte de treizeci de centimetri.
Mişcări reglatoare sunt acele mişcări care sancţionează vorbirea stimulând-o, inhibând-o sau chiar suprimând-o. A da din cap atunci când îţi vorbeşte cineva îl încurajează pe acesta să continue; a te apleca puţin în faţă arată că nu prea înţelegi ce se spune; a te întoarce cu spatele înseamnă că nu eşti dispus să asculţi.
Mişcările de exteriorizare sunt acelea care trădează ceea ce de cele mai multe ori cuvintele nu spun: dispoziţia emoţională, confuzia, plictiseala etc. Tot mişcările de exteriorizare sunt cele care pot înlocui balastul vocal: poţi face o ridicare de sprâncene pentru a spune Oh! sau poţi ofta amplu pentru a spune deci.
Mişcările de adaptare au rolul ca prin complexitatea lor să compenseze dezechilibre provocate de cuvinte sau de situaţii indescriptibile.
De exemplu, o femeie îi aranjează soţului cravata îndelung atunci când el pleacă la serviciu: aceasta înseamnă ceva de genul: Eşti tot al meu, oriunde te-ai duce! Sau, plictisită de ceea ce citeşte într-o carte, o persoană frunzăreşte paginile acesteia la repezeală, căutând o poză...
Eşti frumoasa, ai parte...
Aspectul fizic al vorbitorului nu este de neglijat în contextul limbajului non-verbal. A fi atrăgător din punct de vedere fizic înseamnă în ziua de azi a fi ascultat cu mai multă atenţie, a fi angajat mai uşor, a primi sprijin imediat, a cunoaşte mai mulţi oameni etc - toate fiind dovedite statistic. Aşa cum între mesajul verbal si mesajul non-verbal nu trebuie să existe discordante, tot aşa între mesajul non-verbal si aspectul fizic nu trebuie să existe discrepanţe (o femeie nu poate face gesturi masculine, iar un ofiţer nu poate comanda dezbrăcat).