STRESUL OXIDATIV SI AUTISMUL
Autor: dr. S. Aloisi - medic specialist Nutritie si Nefologie , Palermo, Italia
Stresul oxidativ si autismul
Dr. S. Aloisi, Medic specialist Nutritie si Nefologie, Palermo
Rezumat
In multe tulburari mentale (maladia Alzheimer, boala Parkinson, schizofrenia, autismul), a fost evidentiata prezenta perena a unui stres oxidativ. Creierul este in mod special sensibil la leziunile pe care le produc radicalii liberi din cauza concentratiei mari de la acest nivel a:
- acizilor grasi polinesaturati membranari
- mitocondriilor
- biomoleculelor de neurotransmitatori bogate in electroni
- celulelor postmitotice slab diferentiate
- oxigenului.
In plus, in afara de vitamina C, creierul contine putini agenti antioxidanti enzimatici (SOD< CAT< GSH-Px) si non enzimatici (alfa-tocoferoli, glutation). Din toate aceste motive, toate conditiile care pot determina un stres oxidativ peren sunt, din punct de vedere al neurotransmitatorilor, potential lezionali pentru creier.
Din aceasta optica se discuta relatia din ce in ce mai clara dintre stresul oxidativ si autism.
Dintre toate situatiile patologice capabile sa genereze radicali liberi, contrabalansati necorespunzator de anti-radicalii liberi, vom analiza doua:
1. Toxicitatea metalelor grele
2. Sindromul intestinului permeabil
Cuvinte cheie
Autism, stres oxidativ, radicali liberi, anti-radicali liberi, bilant oxidativ, AMT, sulfatare, EDTA, C.A.T., sindromul intestinului permeabil, testul lactuloza-manitol, NO, GALT, individualitate biochimica, terapie 4R.
Introducere
Handicap grav cuprins in cadrul "atipiei de dezvoltare", autismul este acea misterioasa si nerezolvata "tulburare de comportament" care a declansat cercetari ale multor oameni de stiinta din acest domeniu.
Identificat in 1943 de catre Leo Kanner1 ca si "comportament infantil profund invalidant care atinge in special sexul masculin (M/F = 4/1)", autismul este caracterizat printr-o simptomatologie complexa si particulara. Se manifesta mai ales in primii 3 ani de viata si este caracterizat prin deficit expresiv, de relationare si, aproape intotdeauna, intelectual. Toate acestea il izoleaza pe individul autist de realitatea inconjuratoare, cu imposibilitatea sau ingreunarea comunicarii cu ceilalti si de a trai intr-o maniera autonoma, in ciuda unui Q.I. normal.
Scopul acestei lucrari este de a investiga rolul stresului oxidativ ca şi factor etiopatogenic în apariţia autismului.
Precizări
În cazul stresului oxidativ raportul dintre pro-oxidanţi şi antioxidanţi înclină în favoarea primilor. Statusul pro-oxidant este generat de prezenţa radicalilor liberi, în timp ce cel antioxidant este dat de antiradicalii liberi; împreună ei formează balanţa oxidativă.
În prezenţa unui stres oxidativ şi deci a unei balanţe oxidative pozitive, sistemul cel mai vulnerabil al organismului, atât în cazul autismului cât şi al altor afecţiuni mentale, este sistemul nervos central.
Începând cu anul 1985, în care H. Sies a definit stresul oxidativ, cercetătorii din întreaga lume s-au orientat asupra unei noi paradigme a sănătăţii umane, ale cărei descoperiri sunt:
1. producerea de radicali liberi
2. controlul radicalilor liberi
Analiza sănătăţii s-a mutat astfel de la nivel celular la nivel molecular (biologie moleculară: radicali liberi) şi atomic (fizica atomică: electroni). Şi tocmai acesta este contextul biochimic şi biofizic în care vom examina autismul, ţinând seama că stresul oxidativ este responsabil de aproximativ 80-90% dintre maladiile cronico-degenerative din cadrul Îmbătrânirii.
Corelaţii între stresul oxidativ şi autism
Cercetările efectuate asupra radicalilor liberi, posibil coresponsabili la apariţia autismului, au dus la concluzia că în multe afecţiuni mentale balanţa oxidativă înclină net în favoarea statusului pro-oxidant. În maladia Alzheimer, în boala Parkinson, în schizofrenie şi în autism a fost pus în evidenţă un stres oxidativ de lungă durată.
Se poate deduce, deci, că encefalul este în mod particular sensibil la leziunile produse de radicalii liberi. Cel mai probabil, aceasta se datorează următorilor factori:
1. membranele neuronale sunt foarte bogate în acizi graşi polinesaturaţi (substrat molecular privilegiat al radicalilor liberi)
2. mitocondriile neuronale sunt reprezentate în număr mare (mitocondriile sunt sediul celular privilegiat al radicalilor liberi)
3. biomoleculele neuronale bogate în electroni, cum sunt histidina şi triptofanul, recunosc cu uşurinţă radicalul de oxigen, specie reactivă a oxigenului înalt electrofilă (redox: activitate alterată a sistemelor histaminergic şi serotoninergic)
4. neuronii suferă cu uşurinţă o dis-diferenţiere în urma atacului radicalilor liberi asupra ADN (îşi pierd propria specializare sau diferenţiere genetică şi se transformă în celule neutre, fără funcţii specifice)
5. oxigenul neuronal este înalt reprezentat din moment ce creierul, spre deosebire de alte organe şi ţesuturi, are un metabolism energetic eminamente aerob (oxigenul este în realitate un bi-radical, puternic acceptor de electroni şi de aceea un agent oxidant puternic)
Este cunoscut în afară de aceasta, că la nivel cerebral există cantităţi relativ scăzute de antioxidanţi enzimatice şi non-enzimatici. Face excepţie vitamina C, unul dintre cei mai puternici antioxidanţi cunoscuţi, care la nivel cerebral are o concentraţie de 50 de ori mai mare decât în altă parte a organismului. Înclinăm să credem că aceasta este substanţa cheie de protecţie a SNC împotriva atacurilor radicalilor liberi.
Deoarece neuronii sunt "celule perene" este clar că leziunile cumulative produse de radicalii liberi asupra diferitelor structuri celulare ar putea, cu trecerea timpului, să degradeze cantitativ şi calitativ funcţiile de neurotransmitere şi, în ultimă instanţă, să producă modificări comportamentale, parţial rezolvabile prin administrarea de antioxidanţi.
Toate condiţiile de mai sus, genetice sau dobândite, capabile să genereze un status peren de stres oxidativ pot fi responsabile de alterările mentale din autism. În această perspectivă, vom examina două situaţii observate de noi în cazul autismului, capabile să determine o creştere a radicalilor liberi, necompensaţi eficient de către anti-radicalii liberi: 1. toxicitatea metalelor grele şi 2. sindromul intestinului permeabil
1. TOXICITATEA METALELOR GRELE
Metalele grele sunt considerate printre cele mai periculoase toxine ambientale ale macrouniversului Terra şi ale microuniversului Om. Deoarece majoritatea acestor toxice au sediul intracelular, analiza minerală tisulară reprezintă metoda diagnostică de elecţie pentru determinarea lor în organism.
Studiul nostru
Am examinat nivelurile mineralelor toxice prin efectuarea AMT la 20 de copii autişti. Rezultatele pot fi sintetizate astfel:
Număr copii autişti observaţi: 20
Vârsta minimă: 3 ani
Vârsta maximă: 14 ani
Vârsta medie: 7 ani
Minerale toxice crescute la AMT la toate cele 20 de cazuri analizate, distribuite astfel:
1 caz 1 DS
9 cazuri 2 DS
10 cazuri > 2 DS
În cazurile cu 1-2 deviaţii standard (DS) peste intervalul de referinţă nu se confirmă nici o creştere a unui mineral toxic în particular
În cele 10 cazuri cu peste 2 DS se întâlneşte:
- la toate o creştere a plumbului
- la 2 cazuri o creştere a aluminiului
- la 1 caz o creştere a cadmiului
Discuţii
În eşantioanele subiecţilor autişti studiate este constant prezentă a creştere a mineralelor toxice. Mai mult, în 50% din cazuri metalul toxic cel mai reprezentativ este plumbul.
Intoxicaţia cu plumb poate apărea în următoarele situaţii:
1. o expunere majoră la acest metal greu
2. alterarea funcţiei de detoxifiere hepatică
Procesul de detoxifiere cel mai afectat în cazul autismului este sulfatarea (reacţie de fază II a biotransformării hepatice). Această cale, precară la nou-născut, este responsabilă de conjugarea toxicului cu o moleculă de sulfat, pentru a-l inactiva şi a-l hidrosolubiliza pentru a putea fi eliminat pe cale urinară. Enzimele citosolice implicate sunt sulfotransferazele, cunoscute în mai mult de 4 variante. Sulfatul anorganic utilizat în reacţia de sullfatare provine mai ales din alimentaţie (în particular metionina şi cisteina) sau din reacţiile de sulfooxidare.
Corelaţia plumb - stres oxidativ - autism
Corelaţia cu stresul oxidativ se datorează faptului că nivelurile înalte ale plumbului cresc producerea radicalilor liberi. De aici rezultă alterarea neurotransmiterii (plumbul, neurotoxină de elecţie, mai ales la copii, este în măsură să altereze biodisponibilitatea şi utilizabilitatea tuturor neurotransmiţătorilor principali).
Terapia
În prezenţa toxicităţii plumbului şi a metalelor grele în general, se utilizează una dintre formulele nutriţionale de detoxifiere:
- formulă chelantă pe bază de EDTA
- formula complexă antioxidantă transversală
- formulă vitaminico-minerală pe baza AMT
- formulă pentru reglarea proceselor de fază I
- formulă pentru reglarea proceselor de fază II
- formulă pentru creşterea eliminării intestinale
De mare importanţă este de aceea consumul de minim 2 litri de apă pe zi, posibil între mese şi la temperatura camerei.
2. SINDROMUL INTESTINULUI PERMEABIL
Numeroase studii au evidenţiat că la copii autişti apare un fenomen de autointoxicare cu toxinele endogene (radicali liberi) şi exogene (xenobiotice). Creierul lor este expus la o cantitate crescută de substanţe toxice de apartenenţă gastrointestinală care, în prezenţa unei permeabilităţi intestinale anormale creează condiţiile apariţiei leziunilor cerebrale şi nervoase în general.
Evident, nu toate cazurile de autism sunt legate de sindromul intestinului permeabil, nici toate cazurile de creştere a permeabilităţii de autism. Este indubitabil totuşi că unul dintre factorii care contribuie la alterarea expresiei genice şi la influenţa sa asupra sistemului imunitar este legătura secvenţială strânsă care există între:
conţinutul intestinal ïƒ funcţia GALT ïƒ mecanismele inflamaţiei ïƒ funcţiile cerebrale
Definiţie
Când intestinul îşi pierde funcţia de barieră, apare aşa-zisul "sindrom al intestinului permeabil" (engl. Leaky Gut), caracterizat printr-o creştere a permeabilităţii intestinale, care duce la o formă de autointoxicare.
Cauze
Cauzele creşterii permeabilităţii sunt variate: FANS, infecţiile intestinale, disbiozele intestinale, maldigestia, malabsorbţia, alcoolismul, îmbătrânirea, carenţa de IgAs, giardiozele, ingestia de alimente alergizante, ingestia agenţilor chimici toxici, traumatismele, endotoxemia, etc.
Patologii asociate
Intestinul permeabil este responsabil sau co-responsabil clinic de un număr de afecţiuni recurente: boala inflamatorie intestinală, boala Crohn, boala inflamatorie articulară, intoleranţele alimentare, boala celiacă, artrita reumatoidă, LES, spondilita ankilozantă, sindromul Reiter, dermatozele cronice, schizofrenia, alergiile, vasculitele, etc.
Măsurarea permeabilităţii
Integritatea peretelui intestinal este evaluată prin testul de permeabilitate la lactuloză şi manitol, un amestec de 2 zaharide hidrosolubile şi nemetabolizabile.
În mod normal monozaharidul manitol se absoarbe la nivel intestinal. Această absorbţie este fiziologică şi se realizează prin enterocite, la nivelul microvililor din lumenul intestinal. Este deci un marker al absorbţiei transcelulare.
Dizaharidul lactuloză nu se absoarbe la nivel intestinal în mod normal. Absorbţia sa nu se realizează prin microvili, ci doar prin microspaţiile dintre enterocite. Acesta este markerul absorbţiei paracelulare.
Metoda testului lactuloză/manitol
Dimineaţa, a jeun, se bea amestecul premăsurat de lactuloză+manitol. După 6 ore de la ingestie se măsoară cantitativ excreţia celor 2 substanţe în urină şi compară cu un eşantion martor pre-test din aceeaşi dimineaţă.
Interpretarea testului
Interpretarea este simplă:
- scăderea manitolului în urină = diminuarea permeabilităţii intestinale transcelulare (cauze probabile: chimioterapie, gastroenterite; patologii asociate: malabsorbţie, malnutriţie)
- creşterea lactulozei în urină = creşterea permeabilităţii paracelulare (leaky gut)
Corelaţia intestinului permeabil cu autismul
Sindromul intestinului permeabil a fost observat la 40% dintre copiii cu autism.
Corelaţia se datorează faptului că o permeabilitate intestinală anormală creează stresul oxidativ al oxidului de azot (NO). Acesta este o specie reactivă a azotului, care se eliberează în exces în cazul unei stimulări locale excesive a GALT din cauză că o creştere a permeabilităţii paracelulare are o acţiune proinflamatorie.
Autointoxicarea consecutivă determină la nivel cerebral reacţii încrucişate self-nonself ca şi sensibilizări cerebrale care agravează neurotransmiterea deja alterată de NO.
Terapia
Ambele cazuri de permeabilitate intestinală alterată (creştere sau scădere) sunt anormale. în aceste circumstanţe se impune administrarea terapiei celor 4 în funcţie de necesităţi şi de individualitatea biochimică:
1. Îndepărtare (microorganisme patogene sau parazite)
2. Reinoculare (microorganisme saprofite normale)
3. Suplinire (factori digestivi şi/sau enzimatici)
4. Reparare (mucoasa intestinală)
Concluzii
Cele 2 condiţii examinate:
1. Intoxicaţiile cu metale grele
2. Sindromul intestinului permeabil
sunt capabile să creeze un stres oxidativ. Acesta din urmă, la rândul său, este capabil să blocheze sistemul de neurotransmitere având drept posibilă consecintă tulburările de comportament. De aici ipotetica corelaţie dintre stresul oxidativ şi autism.
Dr. S. Aloisi, Medic specialist Nutritie si Nefologie, Palermo
Rezumat
In multe tulburari mentale (maladia Alzheimer, boala Parkinson, schizofrenia, autismul), a fost evidentiata prezenta perena a unui stres oxidativ. Creierul este in mod special sensibil la leziunile pe care le produc radicalii liberi din cauza concentratiei mari de la acest nivel a:
- acizilor grasi polinesaturati membranari
- mitocondriilor
- biomoleculelor de neurotransmitatori bogate in electroni
- celulelor postmitotice slab diferentiate
- oxigenului.
In plus, in afara de vitamina C, creierul contine putini agenti antioxidanti enzimatici (SOD< CAT< GSH-Px) si non enzimatici (alfa-tocoferoli, glutation). Din toate aceste motive, toate conditiile care pot determina un stres oxidativ peren sunt, din punct de vedere al neurotransmitatorilor, potential lezionali pentru creier.
Din aceasta optica se discuta relatia din ce in ce mai clara dintre stresul oxidativ si autism.
Dintre toate situatiile patologice capabile sa genereze radicali liberi, contrabalansati necorespunzator de anti-radicalii liberi, vom analiza doua:
1. Toxicitatea metalelor grele
2. Sindromul intestinului permeabil
Cuvinte cheie
Autism, stres oxidativ, radicali liberi, anti-radicali liberi, bilant oxidativ, AMT, sulfatare, EDTA, C.A.T., sindromul intestinului permeabil, testul lactuloza-manitol, NO, GALT, individualitate biochimica, terapie 4R.
Introducere
Handicap grav cuprins in cadrul "atipiei de dezvoltare", autismul este acea misterioasa si nerezolvata "tulburare de comportament" care a declansat cercetari ale multor oameni de stiinta din acest domeniu.
Identificat in 1943 de catre Leo Kanner1 ca si "comportament infantil profund invalidant care atinge in special sexul masculin (M/F = 4/1)", autismul este caracterizat printr-o simptomatologie complexa si particulara. Se manifesta mai ales in primii 3 ani de viata si este caracterizat prin deficit expresiv, de relationare si, aproape intotdeauna, intelectual. Toate acestea il izoleaza pe individul autist de realitatea inconjuratoare, cu imposibilitatea sau ingreunarea comunicarii cu ceilalti si de a trai intr-o maniera autonoma, in ciuda unui Q.I. normal.
Scopul acestei lucrari este de a investiga rolul stresului oxidativ ca şi factor etiopatogenic în apariţia autismului.
Precizări
În cazul stresului oxidativ raportul dintre pro-oxidanţi şi antioxidanţi înclină în favoarea primilor. Statusul pro-oxidant este generat de prezenţa radicalilor liberi, în timp ce cel antioxidant este dat de antiradicalii liberi; împreună ei formează balanţa oxidativă.
În prezenţa unui stres oxidativ şi deci a unei balanţe oxidative pozitive, sistemul cel mai vulnerabil al organismului, atât în cazul autismului cât şi al altor afecţiuni mentale, este sistemul nervos central.
Începând cu anul 1985, în care H. Sies a definit stresul oxidativ, cercetătorii din întreaga lume s-au orientat asupra unei noi paradigme a sănătăţii umane, ale cărei descoperiri sunt:
1. producerea de radicali liberi
2. controlul radicalilor liberi
Analiza sănătăţii s-a mutat astfel de la nivel celular la nivel molecular (biologie moleculară: radicali liberi) şi atomic (fizica atomică: electroni). Şi tocmai acesta este contextul biochimic şi biofizic în care vom examina autismul, ţinând seama că stresul oxidativ este responsabil de aproximativ 80-90% dintre maladiile cronico-degenerative din cadrul Îmbătrânirii.
Corelaţii între stresul oxidativ şi autism
Cercetările efectuate asupra radicalilor liberi, posibil coresponsabili la apariţia autismului, au dus la concluzia că în multe afecţiuni mentale balanţa oxidativă înclină net în favoarea statusului pro-oxidant. În maladia Alzheimer, în boala Parkinson, în schizofrenie şi în autism a fost pus în evidenţă un stres oxidativ de lungă durată.
Se poate deduce, deci, că encefalul este în mod particular sensibil la leziunile produse de radicalii liberi. Cel mai probabil, aceasta se datorează următorilor factori:
1. membranele neuronale sunt foarte bogate în acizi graşi polinesaturaţi (substrat molecular privilegiat al radicalilor liberi)
2. mitocondriile neuronale sunt reprezentate în număr mare (mitocondriile sunt sediul celular privilegiat al radicalilor liberi)
3. biomoleculele neuronale bogate în electroni, cum sunt histidina şi triptofanul, recunosc cu uşurinţă radicalul de oxigen, specie reactivă a oxigenului înalt electrofilă (redox: activitate alterată a sistemelor histaminergic şi serotoninergic)
4. neuronii suferă cu uşurinţă o dis-diferenţiere în urma atacului radicalilor liberi asupra ADN (îşi pierd propria specializare sau diferenţiere genetică şi se transformă în celule neutre, fără funcţii specifice)
5. oxigenul neuronal este înalt reprezentat din moment ce creierul, spre deosebire de alte organe şi ţesuturi, are un metabolism energetic eminamente aerob (oxigenul este în realitate un bi-radical, puternic acceptor de electroni şi de aceea un agent oxidant puternic)
Este cunoscut în afară de aceasta, că la nivel cerebral există cantităţi relativ scăzute de antioxidanţi enzimatice şi non-enzimatici. Face excepţie vitamina C, unul dintre cei mai puternici antioxidanţi cunoscuţi, care la nivel cerebral are o concentraţie de 50 de ori mai mare decât în altă parte a organismului. Înclinăm să credem că aceasta este substanţa cheie de protecţie a SNC împotriva atacurilor radicalilor liberi.
Deoarece neuronii sunt "celule perene" este clar că leziunile cumulative produse de radicalii liberi asupra diferitelor structuri celulare ar putea, cu trecerea timpului, să degradeze cantitativ şi calitativ funcţiile de neurotransmitere şi, în ultimă instanţă, să producă modificări comportamentale, parţial rezolvabile prin administrarea de antioxidanţi.
Toate condiţiile de mai sus, genetice sau dobândite, capabile să genereze un status peren de stres oxidativ pot fi responsabile de alterările mentale din autism. În această perspectivă, vom examina două situaţii observate de noi în cazul autismului, capabile să determine o creştere a radicalilor liberi, necompensaţi eficient de către anti-radicalii liberi: 1. toxicitatea metalelor grele şi 2. sindromul intestinului permeabil
1. TOXICITATEA METALELOR GRELE
Metalele grele sunt considerate printre cele mai periculoase toxine ambientale ale macrouniversului Terra şi ale microuniversului Om. Deoarece majoritatea acestor toxice au sediul intracelular, analiza minerală tisulară reprezintă metoda diagnostică de elecţie pentru determinarea lor în organism.
Studiul nostru
Am examinat nivelurile mineralelor toxice prin efectuarea AMT la 20 de copii autişti. Rezultatele pot fi sintetizate astfel:
Număr copii autişti observaţi: 20
Vârsta minimă: 3 ani
Vârsta maximă: 14 ani
Vârsta medie: 7 ani
Minerale toxice crescute la AMT la toate cele 20 de cazuri analizate, distribuite astfel:
1 caz 1 DS
9 cazuri 2 DS
10 cazuri > 2 DS
În cazurile cu 1-2 deviaţii standard (DS) peste intervalul de referinţă nu se confirmă nici o creştere a unui mineral toxic în particular
În cele 10 cazuri cu peste 2 DS se întâlneşte:
- la toate o creştere a plumbului
- la 2 cazuri o creştere a aluminiului
- la 1 caz o creştere a cadmiului
Discuţii
În eşantioanele subiecţilor autişti studiate este constant prezentă a creştere a mineralelor toxice. Mai mult, în 50% din cazuri metalul toxic cel mai reprezentativ este plumbul.
Intoxicaţia cu plumb poate apărea în următoarele situaţii:
1. o expunere majoră la acest metal greu
2. alterarea funcţiei de detoxifiere hepatică
Procesul de detoxifiere cel mai afectat în cazul autismului este sulfatarea (reacţie de fază II a biotransformării hepatice). Această cale, precară la nou-născut, este responsabilă de conjugarea toxicului cu o moleculă de sulfat, pentru a-l inactiva şi a-l hidrosolubiliza pentru a putea fi eliminat pe cale urinară. Enzimele citosolice implicate sunt sulfotransferazele, cunoscute în mai mult de 4 variante. Sulfatul anorganic utilizat în reacţia de sullfatare provine mai ales din alimentaţie (în particular metionina şi cisteina) sau din reacţiile de sulfooxidare.
Corelaţia plumb - stres oxidativ - autism
Corelaţia cu stresul oxidativ se datorează faptului că nivelurile înalte ale plumbului cresc producerea radicalilor liberi. De aici rezultă alterarea neurotransmiterii (plumbul, neurotoxină de elecţie, mai ales la copii, este în măsură să altereze biodisponibilitatea şi utilizabilitatea tuturor neurotransmiţătorilor principali).
Terapia
În prezenţa toxicităţii plumbului şi a metalelor grele în general, se utilizează una dintre formulele nutriţionale de detoxifiere:
- formulă chelantă pe bază de EDTA
- formula complexă antioxidantă transversală
- formulă vitaminico-minerală pe baza AMT
- formulă pentru reglarea proceselor de fază I
- formulă pentru reglarea proceselor de fază II
- formulă pentru creşterea eliminării intestinale
De mare importanţă este de aceea consumul de minim 2 litri de apă pe zi, posibil între mese şi la temperatura camerei.
2. SINDROMUL INTESTINULUI PERMEABIL
Numeroase studii au evidenţiat că la copii autişti apare un fenomen de autointoxicare cu toxinele endogene (radicali liberi) şi exogene (xenobiotice). Creierul lor este expus la o cantitate crescută de substanţe toxice de apartenenţă gastrointestinală care, în prezenţa unei permeabilităţi intestinale anormale creează condiţiile apariţiei leziunilor cerebrale şi nervoase în general.
Evident, nu toate cazurile de autism sunt legate de sindromul intestinului permeabil, nici toate cazurile de creştere a permeabilităţii de autism. Este indubitabil totuşi că unul dintre factorii care contribuie la alterarea expresiei genice şi la influenţa sa asupra sistemului imunitar este legătura secvenţială strânsă care există între:
conţinutul intestinal ïƒ funcţia GALT ïƒ mecanismele inflamaţiei ïƒ funcţiile cerebrale
Definiţie
Când intestinul îşi pierde funcţia de barieră, apare aşa-zisul "sindrom al intestinului permeabil" (engl. Leaky Gut), caracterizat printr-o creştere a permeabilităţii intestinale, care duce la o formă de autointoxicare.
Cauze
Cauzele creşterii permeabilităţii sunt variate: FANS, infecţiile intestinale, disbiozele intestinale, maldigestia, malabsorbţia, alcoolismul, îmbătrânirea, carenţa de IgAs, giardiozele, ingestia de alimente alergizante, ingestia agenţilor chimici toxici, traumatismele, endotoxemia, etc.
Patologii asociate
Intestinul permeabil este responsabil sau co-responsabil clinic de un număr de afecţiuni recurente: boala inflamatorie intestinală, boala Crohn, boala inflamatorie articulară, intoleranţele alimentare, boala celiacă, artrita reumatoidă, LES, spondilita ankilozantă, sindromul Reiter, dermatozele cronice, schizofrenia, alergiile, vasculitele, etc.
Măsurarea permeabilităţii
Integritatea peretelui intestinal este evaluată prin testul de permeabilitate la lactuloză şi manitol, un amestec de 2 zaharide hidrosolubile şi nemetabolizabile.
În mod normal monozaharidul manitol se absoarbe la nivel intestinal. Această absorbţie este fiziologică şi se realizează prin enterocite, la nivelul microvililor din lumenul intestinal. Este deci un marker al absorbţiei transcelulare.
Dizaharidul lactuloză nu se absoarbe la nivel intestinal în mod normal. Absorbţia sa nu se realizează prin microvili, ci doar prin microspaţiile dintre enterocite. Acesta este markerul absorbţiei paracelulare.
Metoda testului lactuloză/manitol
Dimineaţa, a jeun, se bea amestecul premăsurat de lactuloză+manitol. După 6 ore de la ingestie se măsoară cantitativ excreţia celor 2 substanţe în urină şi compară cu un eşantion martor pre-test din aceeaşi dimineaţă.
Interpretarea testului
Interpretarea este simplă:
- scăderea manitolului în urină = diminuarea permeabilităţii intestinale transcelulare (cauze probabile: chimioterapie, gastroenterite; patologii asociate: malabsorbţie, malnutriţie)
- creşterea lactulozei în urină = creşterea permeabilităţii paracelulare (leaky gut)
Corelaţia intestinului permeabil cu autismul
Sindromul intestinului permeabil a fost observat la 40% dintre copiii cu autism.
Corelaţia se datorează faptului că o permeabilitate intestinală anormală creează stresul oxidativ al oxidului de azot (NO). Acesta este o specie reactivă a azotului, care se eliberează în exces în cazul unei stimulări locale excesive a GALT din cauză că o creştere a permeabilităţii paracelulare are o acţiune proinflamatorie.
Autointoxicarea consecutivă determină la nivel cerebral reacţii încrucişate self-nonself ca şi sensibilizări cerebrale care agravează neurotransmiterea deja alterată de NO.
Terapia
Ambele cazuri de permeabilitate intestinală alterată (creştere sau scădere) sunt anormale. în aceste circumstanţe se impune administrarea terapiei celor 4 în funcţie de necesităţi şi de individualitatea biochimică:
1. Îndepărtare (microorganisme patogene sau parazite)
2. Reinoculare (microorganisme saprofite normale)
3. Suplinire (factori digestivi şi/sau enzimatici)
4. Reparare (mucoasa intestinală)
Concluzii
Cele 2 condiţii examinate:
1. Intoxicaţiile cu metale grele
2. Sindromul intestinului permeabil
sunt capabile să creeze un stres oxidativ. Acesta din urmă, la rândul său, este capabil să blocheze sistemul de neurotransmitere având drept posibilă consecintă tulburările de comportament. De aici ipotetica corelaţie dintre stresul oxidativ şi autism.