Două dintre cele mai bune moduri de a răspunde persoanelor cu demență care cred că se află într-un timp sau un loc diferit

În spitalele de urgență, asistarea persoanelor care trăiesc cu demență este adesea dificilă, mai ales când apare distresul și realitatea percepută de persoană nu coincide cu cea a personalului medical. Această situație a „realităților care se bat cap în cap” a fost tema principală a studiului publicat în Social Science & Medicine. Autorii au vrut să înțeleagă cum reacționează personalul medical – inclusiv asistente, infirmiere, medici, studenți în domeniul sănătății – când pacienții lor afișează aceste „deconectări de realitate”, asociate de obicei cu comportamente de suferință.
Studiul se bazează pe analiza conversațională a interacțiunilor reale, înregistrate video, între persoane cu demență și personalul spitalicesc. Scopul a fost să identifice strategii de comunicare eficiente – adică, cum răspund asistenții/medicii pentru a reduce distresul și a realiza măcar un minim de înțelegere mutuală, într-un context în care pacienții au timp scurt de atenție, pierderi de memorie și posibilă confuzie cu privire la loc și timp.

„Realități paralele” și suferință în demență

• „Deconectarea de realitate” apar când un pacient afirmă ceva incompatibil cu situația prezentă (de ex. vrea să plece din spital pentru a merge acasă la copii, deși nu poate).  
• În mod obișnuit, atunci când apar inconsecvențe în conversație, interlocutorii încearcă „reparații” (în sens conversațional), pentru a ajunge la un consens. Dar, la persoanele cu demență, aceste „reparații” pot eșua frecvent și pot amplifica suferința.  

Studiile anterioare au analizat confabulațiile sau realități concurente la pacienți cu demență, mai ales în contexte sociale (centre de zi, conversații cu familia). Prezentul studiu e unic prin faptul că:

• Se axează pe spitalul de urgență (unde pacienții cu demență vin adesea cu alte probleme medicale).  
• Se concentrează pe situațiile de suferință, în care realitățile concurente devin o sursă concretă de suferință.  
• Aplică analiza conversațională pe un eșantion de 54 interacțiuni video, cu 22 pacienți și 54 cadre medicale.

Metodologie

• Design: Cercetătorii au făcut înregistrări video (sau audio, dacă situația era mai delicată) pe patru secții de geriatrie din două spitale din Marea Britanie.  
• Participanți: 26 pacienți cu demență (diagnosticați), dintre care 22 au fost filmați, și 96 de profesioniști în îngrijire (asistenți, doctori, terapeuți etc.).  
• Analiza: folosind abordarea conversațională, echipa a identificat momente de „deconectare de realitate” și a examinat cum reacționează personalul, ce efect au reacțiile, cum pot reduce suferința și ce tehnici au succes.

Rezultate: gama de răspunsuri la „realități concurente”

Autorii au identificat patru tipuri principale de răspuns ale personalului medical, organizate pe un continuum, de la abordări care contrazic realitatea pacientului până la abordări care o confirmă. Totuși, majoritatea răspunsurilor în spital se plasează la mijloc – personalul caută un mod de a găsi ceva comun cu pacientul, fără a-l corecta frontal și fără a-l susține complet în afirmațiile nerealiste. Mai jos e descris fiecare tip:

Confruntare directă a realității

• Reorientarea la realitate în mod direct – de ex. să-i spună pacientului, cu ton ferm, „nu sunteți acasă, ci la spital”.  
• Observații: Acest tip de confruntare a fost rar, iar când apărea, pacienții se supărau sau rezistau. În contextul de spital, confruntarea deschisă pare ineficientă, amplificând suferința. Personalul riscă să creeze o dispută care nu rezolvă nevoia de fond a pacientului.

Confirmarea realității pacientului

• „Mergeți acasă?” – Da, vă trimit imediat. Aici personalul este de acord cu realitatea pacientului, chiar dacă e știut fals. E un soi de „terapie prin minciună”.  
• Observații: Apare rar. Poate oferi o rezolvare rapidă, dar e problematic etic și practic, fiindcă pacientul descoperă repede neadevărul. E ineficient în cazuri precum dorința de a părăsi secția, unde oricum e imposibil să-l lase să plece.  

Găsirea unui element comun (alinierea realităților)

• Personalul nu contrazice afirmațiile pacientului, dar nici nu le validează complet. Mai degrabă caută un aspect tangibil unde pot cădea de acord.  
• Exemple:  

• Când un pacient e agitat că nu-și găsește jucăria („Sarah”), cadrele spun „Aha, uite-o aici, vrei să o aducem?” fără a dezbate ce înseamnă jucăria. Le oferă un sentiment de înțelegere și confort.  
• Când pacientul crede că trebuie să ajungă acasă la un copil, cadrele îi spun ceva de genul „stai liniștit, [numele rudelor] au grijă de treburile de acasă, deci totul e în regulă”. Evită să-l contrazică direct, dar îi oferă o soluție care-i scade anxietatea.  

• Observații: Este o modalitate foarte des folosită; reduce suferința prin oferirea unei alternative mai puțin conflictuale și creează o punte de înțelegere emoțională.

Diversiune (schimbarea subiectului sau a activității)

• Se propune o altă activitate, un alt subiect, menite să întrerupă tiparele de gândire care produc suferință.  
• Exemple:

• Schimbarea conversației: un asistent întreabă dintr-odată „Cum vă cheamă, doamnă?”, deviind discuția de la „Vreau să merg acasă!” spre un subiect inofensiv.  
• Propunerea unei plimbări, a unei cești de ceai sau a unui alt subiect concret.  

• Observații: Acest tip de „distragere” poate oferi o pauză de la sursa suferinței și îi menține pe pacienți într-o formă de interacțiune pozitivă.

Concluzii

• Practicile de confruntare frontală și de validare deplină a realității pacientului sunt rare și rareori eficiente în acest context.  
• Cea mai frecventă și utilă abordare este să creezi un spațiu comun, fie prin oferirea unei soluții parțial credibile, fie prin introducerea unui alt subiect, menținându-se respectul și interesul față de nevoile emoționale ale pacientului.  
• De ce funcționează? Prin aceste strategii, personalul reușește să le ofere pacienților sentimentul de a fi ascultați și înțeleși, chiar dacă nu pot împărtăși integral confuzia privind locul și timpul. Se evită reacțiile de furie ori rezistență și se păstrează o relație mai calmă și mai puțin stresantă pentru ambele părți.  

Pe scurt, acest studiu demonstrează că, în situația suferinței pe fond de demență, metodele de comunicare trebuie să fie nuanțate, evitând atât confruntarea deschisă, cât și confirmarea totală a unei realități imposibil de susținut în timp. Tehnicile de aliniere parțială, de focalizare pe emoțiile pacientului și de diversiune către un subiect/activitate comună sunt cele mai eficiente, deoarece mențin un nivel minim de intersubiectivitate și sprijină persoana în a-și conserva, pe cât posibil, „eul social”.

Implicații practice

• Formarea personalului: Observarea și înțelegerea detaliilor acestor interacțiuni reale pot fi folosite în cursuri de instruire, pentru a ajuta cadrele medicale să-și ajusteze comunicarea și să reacționeze rapid și empatic în fața realităților concurente asociate cu demența.  
• Diminuarea suferinței: Chiar și soluții temporare sau parțiale (o schimbare de subiect ori sublinierea unui aspect comun) pot fi valoroase, mai ales în mediul spitalicesc aglomerat.  
• Flexibilitate: Nu există o rețetă unică pentru toate situațiile; personalul trebuie să aibă la dispoziție mai multe strategii și să aleagă pe loc care se potrivește cel mai bine unei anumite persoane și unui anumit context.  

Astfel, prin recunoașterea realităților diferite și a nevoilor emoționale, cadrele medicale pot reduce substanțial escaladarea comportamentelor de suferință și pot oferi o îngrijire mai umană și mai adecvată persoanelor vârstnice cu demență.