Cât sport pot face persoanele cu insuficiență cardiacă cronică?

Insuficiența cardiacă apare atunci când mușchiul cardiac nu mai poate pompa sângele la nivelul la care să satisfacă nevoile metabolice ale țesuturilor din organism. Cauzele apariției bolii includ boala coronariană, hipertensiunea arterială, valvulopatiile, cardiomiopatiile, pericardita, miocardita, aritmiile, infecțiile, bolile cardiace congenitale, diabetul zaharat, hipertiroidismul, sepsisul, anumite medicamente.

Printre semnele și simptomele insuficienței cardiace se numără dispneea de repaus sau de efort, ortopneea, fatigabilitatea, tahicardia, durerea toracică, oliguria, edemele gambiere, ascita, hepatomegalia sau anasarca.

Pe baza simptomatologiei, insuficiența cardiacă poate fi împărțită în 4 clase NYHA (New York Heart Association): (1)

• NYHA I – nu există o limitare a activității fizice
• NYHA II – există o limitare ușoară a activității fizice
• NYHA III – există o limitare marcată a activității fizice
• NYHA IV – simptomele apar chiar și în repaus (1)

Strategia terapeutică include măsuri non-farmacologice și tratament medicamentos. Măsurile non-farmacologice presupun restricția de sare și fluide, precum și implicarea în activități fizice. Printre medicamentele utilizate se numără diureticele, inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei, sartanii, antialdosteronicele, betablocantele, blocantele canalelor de calciu. (1)

Exercițiile fizice trebuie începute doar în condiții de stabilitate clinică și după optimizarea schemei terapeutice pentru insuficiența cardiacă. Printre contraindicațiile începerii unui program de antrenament la pacienții cu insuficiență cardiacă se numără: (2)

• Prezența hipotensiunii sau hipertensiunii arteriale în repaus sau la efort
• Boala cardiacă instabilă
• Agravarea simptomelor de insuficiență cardiacă
• Ischemie miocardică în ciuda tratamentului optim
• Boală pulmonară severă sau tratată suboptimal (2)

Cât sport pot face persoanele cu insuficiență cardiacă cronică?

La bolnavii cu insuficiență cardiacă, programul de sport ar trebui să fie individualizat și dezvoltat pe durata câtorva săptămâni, în funcție de toleranța pacientului și rezultatul la testele de efort. Testele de efort sunt utile întrucât pot demasca apariția simptomatologiei, frecvenței cardiace inadecvate sau a diverselor aritmii. După implementarea unui program sportiv, pacientul ar trebui reevaluat periodic la cel puțin 3-6 luni, în funcție de vârstă, severitatea bolii și comorbidități. (2)

Exercițiile aerobice de tipul MCE (moderate intensity continuous exercise – antrenament continuu de intensitate moderată) s-au dovedit sigure și eficiente la pacienții stabili din punct de vedere clinic, în clasa funcționala NYHA I-III. Totuși, la bolnavii în clasa NYHA III, în primele 1-2 săptămâni, intensitatea efortului ar trebui să fie scăzută, de sub 40% din consumul maxim de oxigen. Ulterior, intensitatea poate fi crescută progresiv până la 50-70%, iar apoi până la 85%, dacă pacientul tolerează. (2)

Ca alternativă, la pacienții cu risc scăzut poate fi luat în considerare și antrenamenul HIIT (high intensity interval training – antrenamentul în intervale de intensitate ridicată). La pacienții cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție redusă, pe termen scurt, antrenamentul HIIT pare să fie superior MCE în ceea ce privește îmbunătățirea consumului maxim de oxigen. De asemenea, antrenamentele HIIT ar putea fi recomandate la pacienții cu insuficiență cardiacă stabilă din punct de vedere clinic, cu risc scăzut, care doresc să revină la exercițiile aerobice de intensitate crescută sau la sporturile mixte (fotbal, basket, volei, tenis, hockey, rugby, polo pe apă, handbal) și de anduranță (alergat, mers pe distanțe lungi, înot, mers rapid, ciclism, biatlon, triatlon, pentatlon). (2)

La pacienții cu insuficiență cardiacă, exercițiile de rezistență pot veni în completarea celor aerobice, ajutând la oprirea pierderii de masă musculară. Totuși, ele nu pot înlocui exercițiile aerobice. Intensitatea trebuie ajustată până la nivelul la care pacientul poate efectua 10-15 repetări la nivelul 15 pe scala Borg. Scala Borg măsoară nivelul de intensitate al unei activități fizice. Ea se bazează pe parametrii fizici ai unei persoane în timpul efortului fizic, inclusiv frecvența cardiacă, frecvența respiratorie, gradul de fatigabilitate musculară și diaforeză. Nivelul de epuizare este măsurat pe o scară de la 6 la 20, unde 6 se referă la absența epuizării iar 12, la un nivel maxim de epuizare. (2, 3)

Deși până acum exercițiile acvatice nu erau recomandate la persoanele cu insuficiență cardiacă, o metaanaliză recentă a arătat că acestea ar putea fi sigure și eficiente din punct de vedere clinic. (2)

În ceea ce privește sporturile competitive, acestea pot fi reluate doar la un grup selecționat de pacienți cu risc scăzut. Astfel, sporturile de îndemânare pot fi efectuate fără restricții de către bolnavii asimptomatici cu fracție de ejecție prezervată (peste 50%) sau mid-range (40-49%), care sunt tratați optim pentru insuficiența cardiacă și care nu dezvoltă aritmii sau hipotensiune în timpul efortului fizic. Totuși, sporturile de anduranță, mixte și de forță de intensitate crescută (ciclism rutier, înot pe distanțe medii sau lungi, patinat pe distanțe lungi, canotaj, pentatlon, biatlon, triatlon, hockey, rugby, tenis simplu, polo pe apă, fotbal, basket și handbal competitiv) pot fi restricționate în unele cazuri, mai ales la pacienții vârstnici. La pacienții asimptomatici cu fracție de ejecție scăzută se recomandă doar sporturile de îndemânare de intensitate scăzută (golf, tenis de masă, tras cu tirul, bowling, curling). Bolnavii cu risc înalt, care se mențin în clasa NYHA II sau III în ciuda tratamentului optim, care prezintă aritmii sau hipotensiune arterială la efort nu ar trebui să se implice în competiții sportive. (2)

Sporturile de agrement de intensitate crescută ar trebui recomandate doar la pacienții asimptomatici cu fracție de ejecție mid-range (40-49%) care nu prezintă aritmii sau hipotensiune arterială la efort. Indivizii asimptomatici cu fracție de ejecție redusă, sub tratament optim pentru insuficiența cardiacă, ar putea să efectueze sporturi de agrement de tip îndemânare dacă sunt de intensitate scăzută sau moderată. (2)

La pacienții cu fracție de ejecție prezervată, antrenamentele de anduranță de intensitate crescută precum HIIT par să aibă efecte benefice asupra funcției miocardice. Efectuarea antrenamentului de tip HIIT pe durata a 4 săptămâni pare să îmbunătățească consumul maxim de oxigen și funcția diastolică a ventriculului stâng. Sesiunile de sport ar trebui să includă inițial intervale de 10 minute de exerciții de anduranță și 10 minute de exerciții de rezistență. Ulterior, aceste intervale pot fi crescute până la cel puțin 30-45 de minute de cel puțin 3 ori pe săptămână. (2)

Transplantul cardiac

În comparație cu persoanele sănătoase, capacitatea de efort a indivizilor transplantați cardiac scade cu 50-60%. Efectele sportului la bolnavii cu transplant sunt de reducere a riscului cardiovascular determinat de imunosupresoare, precum și de creșterea a forței fizice. De asemenea, programele de reabilitare bazate pe exerciții fizice scad numărul reinternărilor în spital și cresc supraviețuirea pe termen lung. (2)

Programul de antrenament recomandat la pacienții transplanti include o combinație de exerciții de anduranță și de rezistență. Intensitatea inițială a acestora ar trebui să fie moderată, la 60% din consumul maxim de oxigen, urmând ca apoi să fie crescută până la 80%. Se recomandă efectuarea a 5 sesiuni săptămânale de sport pe săptămână, fiecare având 30 de minute. Exercițiile de rezistență ar trebui să vizeze grupele musculare mari. Cele în zona superioară a corpului ar trebui începute la cel puțin 3 luni după intervenția chirurgicală. (2)