Virusuri

Primele infectii virale au fost descrise inca din perioada antichitatii; in ultimul secol, atat virusologia cat si bacteriologia au cunoscut o dezvoltare exploziva, datorita mijloacelor tehnice avansate, care au permis investigarea nivelului microscopic celular. Termenul de „virus” a patruns in literatura de specialitate, in urma cu aproximativ 100 de ani. Pe parcursul ultimelor decade, au fost imbunatatite tehnicile de cultivare a populatiilor celulare concomitent cu imbunatatirea tehnicilor de cultivare a speciilor virale. Ca urmare a imbunatatiri tehnicilor de cultivare, a fost posibila studierea proprietatilor chimice, biologice si genetice ale diferitelor populatii virale.

Virusul reprezinta o formatiune infectioasa, formata dintr-un acid nucleic, inconjurat de multiple structuri proteice. Exista specii virale, care la exterior prezinta o membrana externa, cu rol de invelis. Spre deosebire de alti patogeni infectiosi (bacterii, fungi), virusurile nu detin un aparat enzimatic propriu, nu detin ribozomi (utili in sinteza proteica), nu sunt capabile de a genera ATP (molecula utila pentru furnizarea de energie metabolica) si, de asemenea, nu detin enzime (proteine cu functii multiple) pentru metabolismul proteic, lipidic sau glucidic.

Virusurile nu se pot replica singure; ele sunt particule biologice, care in mod obligatoriu, vor parazita intracelular organismul gazdei – virusurile au nevoie de celulele organismului gazda pentru a se multiplica. Acizii nucleici virali (molecule informationale) codifica o serie de structuri proteice, care vor fi utilizate pentru replicarea si reasamblarea unor noi particule virale.

Retinem faptul ca, virusul se multiplica doar in celulele pe care le infecteaza. Fiind particule infectioase foarte mici, virusurile sunt vizibile doar la microscopul electronic (microscop care, pentru obtinerea imaginilor utilizeaza un fascicol de elctroni), majoritatea acestor agenti avand dimensiuni cuprinse intre 10 si 300 nanometri; particulele virale mature sunt denumite „virioni” si contin un singur tip de acid nucleic, ADN sau ARN, ce este inconjurat de o capsula proteica, cu dispozitie geometrica.

Capsula proteica are functia de a proteja virusul respectiv si in acelasi timp joaca un important rol in antigenicitate; acidul nuclei, reprezinta adevarata particula infectioasa, care patrunde in interiorul celulelor organismului gazda si care se integreaza in structurile genetice proprii gazdei invadate. Astfel, virusul denatureaza patrimoniul genetic al celulelor infectate iar activitatea acestora va fi orientata catre producerea de proteine virale si acizi nucleici virali; acizii nucleici virali impreuna cu proteinele virale astfel sintetizate, vor fi utilizate pentru ansamblarea de noi particule infectioase, capabile de a infectate alte celule integre.

O sepcie virala nu este capabila de a infecta oricare organ sau tesut celular; fiecare tip de virus, prezinta specificitate pentru o anumita structura tisulara. Exista particule virale, pentru care a fost demonstrata implicarea in producerea anumitor cancere sau leucemii – virusuri oncogene. Cel mai adesea, virusurile sunt clasificate functie de gazda pe care o pot afecta, dar si funcite de tulburarile pe care le pot produce, sau functie de modul de transmitere. Cele mai uzitate criterii pentru denumirea particulelor infectioase virale, sunt urmatoarele:

• natura acidului nucleic continut (ADN sau ARN);
• simetria capsulei proteice (cubica sau elicoidala);
• locul in care noile particule virale sunt asamblate (la nivelul nucleului sau in citoplasma celulei infectate);
• prezenta sau absenta anvelopei;
• numarul de capsomere;
• diametrul elicei.