Stigmatizarea persoanelor cu afecțiuni psihice

Aproximativ o persoană din patru este predispusă la a dezvolta o afecțiune mintală și aproape toți oamenii se vor confrunta cu o boală psihică prin intermediul unui membru al familiei sau al unui prieten afectat de aceasta.

Dificultatea de a trăi cu o tulburare psihică rezidă în teama de marginalizare, consecință a stigmatizării acestui tip de patologie.

Aspecte generale legate de stigmă

Stigma presupune evidențierea unei trăsături de caracter amendată de societate, ce duce la dezvoltarea disprețului și a discreditării persoanei, izolând-o astfel de cei din jur. Unii autori (Hayward, Bright, 1997) au sintetizat definiția stigmatizării prin prisma considerării ei drept rezultat al etichetării. Stigma bolilor mentale a existat dinainte de apariția psihiatriei ca domeniu medical separat, însă, nici odată cu dezvoltarea acestei ramuri, situația nu s-a îmbunătățit. Este important de menționat că stigma bolii psihice se adresează mai degrabă contextului decât persoanei afectate. 3/4 dintre pacienții cu boli mintale susțin că sunt sau au fost stigmatizați în urma primirii diagnosticului.

Stigma este considerată un proces social interactiv, însă vina cade, de obicei, asupra persoanei afectate de o anumită boală mintală. Studierea acestui fenomen la pacienții cu epilepsie, l-a făcut pe sociologul Graham Scambler să constate că există două tipuri de stigmă: cea resimțită și cea provocată.

• Stigma resimțită presupune rușinea și așteptarea, din partea persoanei afectate, de a fi discriminată, aceasta implicând reducerea deschiderii față de ceilalți și obținerea sprijinului.
• Stigma provocată implică obținerea de tratamente necorespunzătoare din partea membrilor societății.

Ambele sunt la fel de periculoase, întrucât determină izolare, neglijarea bolii și, consecutiv, lipsa apelării la serviciile sociale de ajutor. Iar tăcerea și ascunderea tulburării psihiatrice pot fi fatale persoanei afectate. Mai mult, literatura de specialitate a observat că stigma apare mai curând în rândul claselor sociale înalte (doctori, avocați, politicieni, cadre militare), fiind vorba despre temeri legate de repercusiunile profesionale sau personale.

Astfel, în pofida faptului că, în studiile realizate cu studenții la medicină, psihiatria a fost indicată ca fiind interesantă și provocatoare din punct de vedere intelectual, foarte puțini ar alege-o ca specializare la rezidențiat din pricina:

 

• prestigiului și a respectului scăzute în comparație cu alte specializări;
• absenței fundamentelor științifice solide;
• ineficienței percepute și a progreselor anevoioase.

Și față de medicii psihiatri există o reticență sporită, societatea privindu-i ca fiind nesiguri, ineficienți, nefolositori, de neînțeles. De asemenea, personalul medical din secțiile de psihiatrie este văzut ca anormal, corupt sau periculos, iar tratamentele administrate sunt privite cu suspiciune sau chiar cu teroare. Așadar, efectele negative ale medicației psihotrope și ale îngrijirilor psihiatrice sunt supraevaluate și criticate, pe când cele pozitive sunt subconsiderate.

Stigma socială urmărește și pacienții care au reușit să se vindece sau să-și țină sub control boala psihică. Aceștia vor fi în permanență măcinați de gândul că vor trebui să ascundă cât mai mult din afecțiunea lor. Din nou, secretizarea bolii ține de sancțiunile culturale și de miturile care s-au creat în jurul bolilor psihice. Cei cu boli cronice (schizofrenie asociată cu diskinezie tardivă) sunt expuși unui risc de două ori mai crescut de a fi discriminați.

Deși tratamentul eficient permite recuperarea și reintegrarea persoanelor cu tulburări mentale în societate, stigmatizarea lor reduce șansele de a-și găsi de lucru sau de a se căsători. Totodată, este alterat modul în care persoana se vede pe sine, utilitatea sa în societate și, în general, locul ei în lume.

Din acest motiv, efectele imediate ale diagnosticului de boală psihică constau în pierderea credinței în recuperare, rușine, teroare, nervozitate. Negarea bolii este un alt aspect de luat în serios la pacientul cu tulburare psihică. Această atitudine întârzie inițierea tratamentului și, consecutiv, creșterea ratei de suicid. Cu atât mai mult, sentimentul de respingere socială aduce după sine o diminuare semnificativă a eficacității tratamentului, fapt ce rezultă în izolare socială. [1-5]

Atitudinea socității față de persoanele cu afecțiuni psihice

Încă din cele mai vechi timpuri, bolile mintale au fost asociate cu influențe demonice, perversitate, promiscuitate și păcat. În plus, literatura de specialitate a pus în evidență faptul că atitudinile stigmatizante se dezvoltă de timpuriu. Un studiu realizat în 2002 a arătat că percepția despre persoanele cu tulburări mentale ca fiind neîngrijite, lipsite de inteligență, nesincere și inutile nu s-a schimbat față de începutul anilor 1980. Conform rezultatelor studiului, cele mai multe prejudecăți veneau din partea bărbaților cu o educație precară.  

Mai mult, societatea reușește să facă distincția între diferitele tulburări psihice, așteptările fiind foarte diferite în funcție de acestea. Astfel, schizofrenia este frecvent corelată cu un grad crescut de periculozitate; adicțiile și tulburările alimentare sunt puse pe seama individului, iar persoanele cu tulburări mentale, în general, sunt văzute ca fiind diferite față de restul indivizilor.

Mulți oameni consideră că este mult mai dificil să se comunice cu acestea și există întotdeauna teama față de nivelul de imprevizibilitate a celor afectați. Din anchetele realizate s-a observat că mulți dintre indivizii chestionați răspund la anumite întrebări legate de tulburările psihice pentru că așa trebuie și nu pentru că simt acest lucru. Studiile conduse de Philo (1996) și de Royal College of Psychiatrists au subliniat o trăsătură comună referitoare la percepția pacienților psihiatrici, și anume violența. Astfel, diagnosticul în sine pare să eticheteze persoana cu tulburare mintală, studiile sociologice, realizate în rândul studenților la medicină, arătând în acest context că ar fi mai predispuși să se împrietenească cu o persoană bolnavă de cancer decât cu una diagnosticată cu o tulburare psihiatrică. Încă o dată, atitudinea pare să țină de periculozitatea percepută de fiecare individ în parte.

Un alt aspect negativ este că publicul nu cunoaște nici evoluția bolilor psihice, nici prognosticul acestora, iar, din acest motiv, pacienții cu schizofrenie, spre exemplu, sunt văzuți ca persoane care-și pierd mințile definitiv. Pentru o mai bună exemplificare a acestei situații, se poate lua cazul pacienților cu depresie. În cazul lor apare o pierdere a interesului pentru muncă, dificultăți de concentrare și de luare a deciziilor, toate pe fondul unor dezechilibre neurochimice. Cu toate acestea, indivizii afectați sunt văzuți ca: labili emoționali, ineficienți, neproductivi și leneși. Dacă se întâmplă să sufere de o formă severă de boală sau să apară ideația suicidară, atunci sunt considerați răi și dezechilibrați.

Rămânând pe terenul depresiei, un studiu australian realizat în 2006 a venit cu următoarele concluzii:

• aproximativ un sfert dintre pacienții diagnosticați cu depresie au văzut boala ca pe un semn de slăbiciune profesională;
• o treime dintre participanți nu ar vota un politician diagnosticat cu depresie;
• 42% consideră că indivizii depresivi sunt imprevizibili;
• 1 din 5 persoane au afirmat că dacă ar suferi de depresie nu ar împărtăși cu nimeni diagnosticul.

 

La celaltă extremă, pacienții psihiatrici sunt protretizați ca victime, caractere patetice sau nebuni care merită să fie astfel. Aspectele negative prezentate de media au jucat și poate că încă mai joacă un rol covârșitor în declanșarea și propagarea procesului de stigmatizare. Televiziunile și cinematografia au considerat întotdeauna boala mintală ca substrat pentru comedie, însă tendința nu a fost aceea de a se râde cu personajul, ci a se râde de personaj și de trăsăturile acestuia. Alte concepții legate de boala mintală au vizat alegerea ei ca scuză pentru lipsa de voință și criminalitate.

S-a încercat să se explice repulsia anumitor indivizi față de bolile mentale și s-a identificat că persoanele prejudiciate de această categorie de pacienți:

• au o intoleranță crescută la ambiguitate;
• sunt conduse de gânduri autoritare rigide;
• tind să fie ostile față de alte grupuri (fenomen denumit etnocentricitate).

 
Pentru o persoană afectată de o patologie psihică, faptul că este stigmatizată conduce la alterări comportamentale, generează anxietate și reduce mult interacțiunile cu ceilalți. Experiența stigmei implică, la rândul ei: rușine, vină, secret, rolul de oaie neagră a familiei, izolare, excludere socială, stereotipuri, discriminare. [1], [2], [4-7]

Cum poate fi redusă stigma?

Există două atitudini ce pot fi abordate pentru a reduce din implicațiile stigmei: acceptarea, din partea pacienților, a tulburării psihiatrice și a faptului că, din punct de vedere comportamental, sunt diferiți față de restul populației și condamnarea, la scară cât mai mare, a stigmatizării.

S-a observat că înlăturarea stigmei a condus, în rândul pacienților psihiatrici, la:

• îmbunătățirea complianței la tratament și a adresabilității la medic;
• creșterea coeziunii sociale și reabilitarea în circuitul socio-economic.

Obiectivele intervențiilor trebuie să urmărească: convingerea societății de impactul stigmei și al discriminării; confruntarea stereotipurilor; descoperirea naturii prejudiciului.

Intervențiile educaționale care să vizeze reducerea stigmei:

• formarea de grupuri specifice, cu prioritizarea identificării atitudinilor discriminatorii;
• oferirea de pachete publice și flexibile de informare;
• construirea de grupuri de lucru mici;
• adoptarea de intervenții specifice reducerii stigmei;
• menținerea unui contact continuu cu grupul de suport.

Confruntarea stigmei are ca țintă suportul recuperării, reincluziunea socială și reducerea discriminării. În acest sens, lupta împotriva stigmatizării poate urmări:

• învățarea și împărtășirea aspectelor legate de tulburările mintale;
• cunoașterea și înțelegerea indivizilor care suferă de tulburări mintale;
• descurajarea promovării gândurilor negative sau a stereotipurilor;
• oferirea unui sprijin echitabil persoanelor cu afecțiuni psihice și a celor cu afecțiuni fizice;
• lipsa etichetării și judecării celor cu afecțiuni psihiatrice și tratarea lor cu același respect și demnitate acordate oricărui alt individ;
• înlăturarea practicilor discriminatorii atunci când vine vorba de participarea în activități sociale, angajare sau găsirea unui cămin;
• comunicarea deschisă a pacientului despre afecțiunea sa mintală.

O schimbare de perspectivă în acest sens este cea a psihologului Peter Chadwick, diagnosticat cu schizofrenie, care a prezentat câteva dintre aspectele pozitive ale psihozelor:

• nivel mai crescut de înțelegere spirituală și de bucurie;
• abilitatea de a scrie ficțiune într-un mod profesionist;
• creșterea empatiei și a simpatiei față de semeni, cât și a abilităților din domeniul bolilor mentale.

În plus, guvernul Marii Britanii, spre exemplu, dezvoltă campanii și construiește asociații care să urmărească atât reintegrarea armonioasă a celor cu afecțiuni psihice în toate sferele sociale, cât și protejarea drepturilor acestora.

 

Contactul față în față cu pacienții care suferă de tulburări psihice s-a dovedit a avea rezultate mai bune decât metodele educaționale formale de informare. În egală măsură, s-a observat că încurajarea și suportul pacientului pentru găsirea unui loc de muncă au dus la scăderea ratei de reinternare și îmbunătățirea stării generale de sănătate. Însă, protestele și activismul social nu par a fi metode eficiente de reducere a stigmei, neavând efectul scontat.

Un alt aspect al fi ca psihiatrii să trateze stigma ca pe o condiție individuală, mai ales că pacienții refuză să adreseze temerile lor în discuția cu medicul. Aceasta presupune: lămurirea naturii experiențelor adverse trăite, discriminarea, modalitățile de extindere a rețelelor sociale, imaginea de sine.

Concis, pașii de urmat în reducerea stigmei prevăd:

• renunțarea la dictonul „ei și noi”;
• creșterea interesului față de poveștile persoanelor diagnosticate cu afecțiuni psihiatrice;
• colaboararea cu persoanele stigmatizate la realizarea proiectelor;
• lupta împotriva discriminării;
• adresabilitatea mai crescută la tehnici de psihoterapie, cum ar fi psihoterapia cognitiv-comportamentală, care duce la depășirea stigmei resimțite. [1], [2], [4], [7]