Persistența virusurilor în lichidul seminal după episoade acute de boală

Persistența unor virusuri în lichidul seminal după faza acută a infecției reprezintă un domeniu de interes emergent, având potențiale implicații asupra sănătății publice și a controlului epidemiilor. Un studiu recent publicat în The Lancet Microbe a realizat o analiză sistematică extinsă, cuprinzând date dintr-un interval larg de timp (1962-2023), pentru a evidenția spectrul virusurilor care pot fi detectate în lichidul seminal, duratele lor de persistare și implicațiile asupra transmiterii, reemergenței bolii, fertilității și strategiei terapeutice. 
Abordarea a urmat îndeaproape cerințele metodologice ale ghidurilor PRISMA, fiind înregistrată în PROSPERO și bazându-se pe căutări sistematice în baze de date majore (PubMed, Embase, Web of Science, Scopus) și pe platforma ProMED, menită să capteze și literatura de tip grey, precum rapoarte clinice sau preprinturi. Au fost incluse studii care ofereau informații directe sau indirecte despre detectarea virusurilor în lichidul seminal la indivizi ce au prezentat infecții acute, fără a se limita la o perioadă specifică sau la un anumit grup populațional. Au fost reținute date din studii observaționale (inclusiv serii de cazuri sau rapoarte de caz) care documentau, prin metode moleculare, antigenice sau prin demonstrarea competenței replicative, prezența și persistența virusului în tractul reproducător masculin.

Rezultate și date cheie

Analiza a pornit de la un volum foarte mare de literatură (peste 24.000 de titluri în prima etapă) și a ajuns în final la 373 de studii incluse, reprezentând un efort remarcabil de sinteză. Au fost identificate 22 de virusuri (provenind din 14 familii virale) ce pot persista în lichidul seminal după infecții acute, fapt ce extinde semnificativ spectrul cunoscut anterior. De asemenea, încă trei virusuri au fost detectate în tractul reproducător masculin, dar nu direct în lichidul seminal, și două virusuri au prezentat dovezi de transmitere sexuală fără detecție clară în lichidul seminal.

Pentru anumite virusuri, studiile au evidențiat inclusiv competența replicativă a particulelor virale extrase din lichidul seminal, ceea ce subliniază potențialul real de transmitere. De exemplu, pentru virusurile Ebola și Zika, a fost documentată atât persistența prelungită în lichidul seminal, cât și capacitatea de a fi transmise pe cale sexuală. Alte virusuri pentru care s-a demonstrat prezența și/sau transmisibilitatea sexuală includ adenovirusuri, virusul Dengue sau alte patogeni considerați anterior cu impact limitat asupra sferei sexuale.

Intervalele de persistență au prezentat o variabilitate substanțială. În timp ce unele virusuri au fost detectate doar pentru perioade scurte (de ordinul câtorva zile), altele au putut fi regăsite la intervale de multe luni sau chiar ani de la episodul infecțios acut. În mod particular, virusul Ebola a putut fi identificat în lichidul seminal până la 988 de zile după externarea din tratament, iar în cazul virusului Zika, s-a raportat o persistență maximă de 941 de zile. Cu toate acestea, medianele de persistență au fost mult mai scurte decât intervalele maxime raportate; spre exemplu, pentru Zika, mediana a fost de 57 de zile, sugerând că intervalele extrem de lungi sunt probabil excepții, dar nu pot fi ignorate.

Ratele de detecție în studii care au examinat sistematic populațiile infectate au variat larg:  

• Ebola: 5-73% dintre bărbați au avut teste pozitive în lichidul seminal după faza acută.
  
• Zika: 33-100% rată de detecție în unele studii, subliniind un potențial foarte ridicat de persistență post-infecție.
  
• SARS-CoV-2 (în contextul COVID-19): 0-16% rată de detecție, mult mai mică decât în cazul virusurilor anterior menționate.

Metodele de identificare au inclus teste moleculare (PCR), detecție antigenică, secvențiere genomică completă și evaluarea replicabilității virale pe culturi celulare sau modele animale. Există însă limitări în interpretarea acestor date, datorate în mare parte absenței unor protocoale standardizate de urmărire a pacienților pe termen lung și lipsei unor biomarkeri validati care să faciliteze monitorizarea eliminării virale. În plus, informațiile despre statusul imun al gazdei sunt insuficiente pentru a stabili cu certitudine relația dintre competența imună, încărcătura virală sistemică și persistența locală.

Implicarea imunității și a privilegiului imun

Tractul reproducător masculin prezintă particularități imunologice care pot favoriza persistența virurilor, chiar și după eliminarea lor din circulația sistemică. În plus, unele virusuri au mecanisme proprii de a sustrage răspunsului imun, contribuind la formarea unor mici nișe de rezervor viral în care patogenul poate persista asimptomatic și potențial infecțios. Acest aspect are consecințe asupra transmiterii sexuale și a riscului de reemergență a infecției în populație, chiar și la mult timp după ce focarul epidemic pare încheiat.

Implicații pentru sănătatea publică și cercetare viitoare

Din perspectivă epidemiologică, datele obținute indică necesitatea elaborării unor ghiduri clinice mult mai nuanțate, care să ia în calcul posibilele riscuri de transmitere sexuală post-infecție. Aceasta presupune identificarea categoriilor de pacienți cu risc crescut de persistență, monitorizarea pe termen lung a acestora și utilizarea unor măsuri preventive (cum ar fi recomandarea protecției sexuale după vindecarea infecției acute, pentru perioade de timp adaptate patogenului implicat).

Pe plan terapeutic, înțelegerea mecanismelor care favorizează persistența ar putea ghida dezvoltarea de terapii antivirale țintite, menite să elimine complet rezervorul viral. Cercetări suplimentare, care să coreleze markeri clinici, imunologici și virologici cu duratele reale de persistență, sunt absolut necesare. Totodată, standardizarea metodelor de testare și urmărire, precum și definirea unor intervale de follow-up clar stabilite, vor optimiza capacitatea de a estima cu precizie perioada în care un individ poate rămâne contagios.

sursa: News Medical