Mituri despre memorie

Memoria este una dintre funcţiile cognitive extrem de importante pentru identitatea noastră. Există mai multe tipuri de memorie, fiecare având rolul său în viaţa de zi cu zi: memoria episodică ne permite să ne amintim evenimente din trecut şi experienţele noastre de viaţă, memoria semantică stochează informaţiile şi cunoştinţele pe care le învăţăm, memoria procedurală ne ajută să mergem pe bicicletă sau să ne legăm şireturile etc.

Cercetările din ultimele decenii au relevat numeroase informaţii despre memorie, despre cum funcţionează şi care sunt vulnerabilităţile acestui proces. În ciuda acestor informaţii ştiinţifice, continuă să fie vehiculate numeroase mituri şi  preconcepţii legate de memorie. Iată câteva dintre cele mai comune: (1)

Memoria înregistrează fidel evenimentele, ca o cameră video

Deseori avem tendinţa de a ne încrede în memoria noastră, considerând că aceasta înregistrează cu maximă acurateţe toate detaliile unui eveniment la care participăm. Memoria este dinamică şi flexibilă şi nici chiar cele mai bine păstrate şi însufleţite amintiri nu sunt reproduceri fidele ale evenimentelor întâmplate. Experimentele din psihologie arată că reţinem foarte puţin din ceea ce vedem/auzim, iar odată cu trecerea timpului, detaliile se estompează. Atunci când ne amintim, reconstruim realitatea, folosindu-ne de fragmentele incomplete pe care le-am stocat în memorie, uneori cu riscul ca inexactitatea amintirilor să fie destul de mare. De exemplu, într-un grup de prieteni care deapănă amintiri comune, fiecare va avea propria versiune a modului în care s-au derulat evenimentele. Fiecare reconstruieşte amintirile în funcţie de convingerile, emoţiile, nevoile şi bănuielile proprii despre cum s-au derulat evenimentele, bazate pe cunoaşterea proprie şi pe ce a mai experimentat în situaţii similare. (1), (2), (3)

În plus, dacă memoria noastră ar înregistra totul exact, nu am mai uita zile de naştere, nu am mai avea nevoie de liste de cumpărături sau de anumite „reminder”-uri pe care ni le setăm ca să nu uităm.

Amintirile noastre nu pot fi modificate

Un alt aspect important legat de lipsa acurateţei exacte cu care memorăm este reprezentat de aşa-numitele „amintiri false”. Este vorba despre anumite distorsiuni la nivelul memoriei, care intervin asupra stocării sau redării informaţiilor memorate. De exemplu, este posibil să ne însuşim amintiri despre evenimente care nu ni s-au întâmplat nouă, dar despre care am auzit sau am citit. Totodată, amintirile noastre sunt vulnerabile la sugestii, modificându-se în funcţie de acestea. Dacă, de exemplu, părintele îi poveşteşte copilului despre un eveniment din copilărie, dar pe care el nu şi-l aminteşte, este foarte posibil ca cel mic să construiască amintirea acelei întâmplări. Această vulnerabilitate a memoriei are implicaţii importante în cazul mărturiilor martorilor, nu puţine fiind cazurile în care persoane nevinovate au fost condamnate pe baza amintirilor false ale martorilor.


De asemenea, pe măsură ce trece timpul, amintirile despre evenimentele din trecut devin mai fade, dar se şi modifică în funcţie de emoţiile şi modul în care gândim în prezent. (1)

Amintirile traumatizante sunt blocate

În ceea ce priveşte experienţele traumatizante (violul, abuzurile, războiul etc.), există o controversă puternică în psihologie şi psihiatrie legată de modul în care aceste amintiri sunt păstrate în memorie. Pe de o parte, unii consideră că sunt bine întipărite în memorie, fiind rareori, poate niciodată, uitate. La polul opus, se consideră că pentru protecţia persoanei de duritatea şi intensitatea acestor evenimente, creierul previne accesul acestor amintiri în câmpul conştienţei – este vorba despre aşa-numita amnezie a traumei.

Ideea blocajului amintirilor traumatizante a pornit de la Sigmund Freud, cel care a pus bazele psihanalizei. Ideea a devenit foarte populară, fiind reluată şi astăzi în numeroase cărţi şi filme. Însă analizele literaturii de specialitate realizate în anii 80-90 şi apoi la începutul anilor 2000 nu au identificat dovezi ştiinţifice care să susţină faptul că amintirile traumatizante ar fi complet şterse din memorie sau că ar exista un mecanism special care blochează acest tip de amintiri. 

În plus, amintirile cu o puternică încărcătură emoţională (pozitivă sau negativă) tind să fie rememorate mai bine decât cele neutre din punct de vedere emoţional. Dovadă stau mărturiile celor care au trecut prin război, au fost victime ale Holocaustului sau altor forme de abuzuri.

Din punct de vedere al evoluţiei, ar avea sens ca astfel de amintiri să rămână cunoscute persoanei care le-a experimentat – cunoscându-le, poate evita unele similare în viitor. (1), (3)

Persoanele cu amnezie uită informaţiile despre identitatea şi viaţa lor anterioară

Poate unul dintre cele mai vehiculate mituri despre memorie este ideea foarte des folosită în cărţi şi filme despre cum o lovitură la nivelul capului sau coma pot cauza amnezie, făcând persoana să uite cum se numeşte, cine este şi informaţiile despre trecutul său. În realitate, o lovitură sau intrarea în comă nu pot duce la dispariţia identităţii persoanei. (4)

În aceste situaţii, persoanele prezintă mai degrabă tulburări cauzate de amnezia anterogradă (le este perturbată capacitatea de a stoca amintiri începând din acel moment), mult mai rar fiindu-le afectate amintirile anterioare (amnezia retrogradă). În plus, amnezia totală, în care identitatea şi toate detaliile vieţii anterioare sunt uitate, este foarte rară, iar când aceasta apare, cauzele sunt mai degrabă de natură psihologică (de exemplu, stresul extreme) decât neurologice sau determinate de lovituri, deşi unii cercetători contestă şi aceste cauze psihologice.

De asemenea, aceste personaje sunt ilustrate ca fiind capabile să se comporte normal, singura problem fiind amnezia cu care se confruntă, ceea ce din nou ilustrează o concepţie greşită. Cei care într-adevăr ies din comă şi au amnezie prezintă de cele mai multe ori şi deficite la nivel cognitiv (tulburarea capacităţii de a învăţa, afectarea percepţiei etc.). Eronată este şi rezolvarea pe care unele filme o oferă amneziei: dacă o lovitură la cap este cea care a declanşat pierderea memoriei, o a doua lovitură va duce la recâştigarea acesteia. (3), (5)