Povestea mea - lucruri din familie ce m-au marcat

In viata ni se intampla fel si fel de lucruri care ne marcheaza, care mai tarziu ne fac sa ne uitam inapoi si sa ne intebam daca ele au avut impact asupra noastra, schimbandu-ne in vreun fel modul de a fi.
La fel am sa privesc si eu inapoi acum pentru a-mi aminti lucrurile bune si mai putin bune din viata mea...
Totul a inceput acum 18 ani, 1 iulie, 1993, de ziua dragei mele mame, cand eu am venit pe lume. Aveam sa cunosc o mama minunata, o sora fragila si sensibila si un tata care a reprezentat acel lucru care avea sa-mi faca viata "imperfecta", caci a nimanui nu e perfecta.
Din spusele mamei, sora mea ma iubea mult can am aparut in familie si era tare grijulie cu mine, nefiind oarecum geloasa cum se zice ca devin copiii la venirea unui fratior pe lume. Crescand insa mi-am dat seama ca eu trebuia sa iau rolul de sora mai mare si sa o protejez pe sora mea, chiar daca la inceput nu intelegeam prea bine de ce. Stiam doar ca e bolnava si ca trebuia protejata. De aceea pentru a-i fi ei mai usor ne-au dat impreuna la scoala, pe mine la 6 ani, iar pe ea la 8. La scoala eram intrebata ce are sora mea si atunci am intrebat-o si eu pe mami, pentru ca nu stiam ce sa raspund. Vedeam doar ca sora mea avea deficiente de vorbit si de mers. Abia apoi am aflat ca are hemipareaza spastica pe partea dreapta si ca acest handicap a fost dobandit la nastere datorita unor complicatii. Recunosc ca de multe ori nu aveam rabdare cu ea si nu intelegeam felul ei de-a fi dar dupa ce copiii isi bateau joc de ea la scoala (plangea sufletul in mine in acele momente) intelegeam ca pentru ea eu eram ca si ingerul ei pazitor. Fiind mai mica ca ea ma asteptam sa fie ea cea care are grija de mine si in plus de asta parintii ii dadeau mai multa atentie (simteam eu) si ma simteam mereu pe locul 2. Pe ea nevrand sa o supere mereu eram eu de vina la anumite situatii sau cadeau multe sarcini pe capul meu. Chiar si bunicii ii acordau o atentie care mi se parea exagerata si ma enervam cand mereu o aparau. Cu timpul m-am obisnuit si am facut fata tuturor situatiilor nemaipasandu-mi ca ea era pe primul loc in toate. Pur si simplu nici nu mai observam, devenise ceva logic si nu ma mai afecta (dupa ce eram deja mai mare). Dar sincer, acum ea avand 20 de ani nu prea i se mai observa problemele, doar ca la scoala nu se prea descurca.
Cel mai urat capitol din viata mea care a inceput de la varsta la care am inceput si eu sa pricep ce se intampla in jurul meu si care se continua pana astazi este patima tatalui meu: cea a alcoolului. Poate unii stiti, poate altii nu. dar scandalurile foarte dese si vorbele grele aruncate de el...mi-au indurerat sufletul. Am plans foarte mult din cauza asta, si ma intreb cum poate un om sa faca 3 suflete sa sufere atat. Cum poate un om sa iubeasca si sa faca sa sufere in acelasi timp? Insa intrebarea pe care mi-o puneam de multe ori era: ne iubeste?? Mama e cel mai minunat om pe care il cunosc, si nu spun asta doar pentru ca e mama mea. Merita tot ce e mai bun si de aceea uneori simteam ca il urasc pe tata care a facut-o sa sufere enorm, pe cand trebuia sa o faca fericita asa cum merita din tot sufletul. Dupa o seara de scandal si vorbe aruncate aiurea, injurii si lacrimi, mama venea sa doarma cu noi... Adormeam toate 3 plangand, iar ziua urmatoarea era una obisnuita, ca si cum nimic nu se intamplase... Insa situatia avea sa se repete la nesfarsit! Visam la ziua in care sa se termine totul, insa, cum sa schimbi un om? Doar o minune putea face asta... Crescand ma bagam si eu in dicutiile lor aprinse insa nu rezistam mult: spuneam plangand ce aveam de zis, scurt si la obiect, uneori poate jignitor, pentru ca pur si simplu nu mai rezistam. la auzul tipetelor tatalui care se intorceau impotriva mea, fugeam in camera mea, trantind usa. Se facea liniste pentru un moment. vedeau ca ne afectau mult pe mine si pe sora mea. Niciodata insa nu a dat in noi., dar de multe ori mai bine luam o palma decat sa aud vorbele lui... I-am chiar zis odata acest lucru cand a ridicat mana la mine, i-am zis sa dea...si ma apuca furia cand vedeam ca nu da.. straniu, nu? Nu prea multi inteleg acest lucru...
Vorbele lui ma dor atat de tare intotdeauna...el nu-si da seama...
Am scris la timpul trecut pentru ca mi-e greu sa scriu la prezent si nu stiu de ce (pt ca se intampla si acum astfel de situatii)...cred ca in sufletul meu se mai ascunde o speranta ca totul se va sfarsi...!
De ce am scris acestea? Pentru ca nu le-am spus nimanui niciodata, pentru ca poate candva o sa am curajul sa arat cuiva randurile astea, pentru ca vreau sa fiu inteleasa, pentru ca vreau sa ma descarc si nicidecum sa-mi plang de mila... Cu siguranta si in viata ta exista o poveste mai trista!
Daca ai ajuns pana aici, iti multumesc ca ai avut rabdare.
Bia(18 ani)

Esti un suflet minunat si cred cu sinceritate ca pe viitor poate prietenii, colegi de munca, copiii si sotul tau vor beneficia de bonomia si aceasta moralitate excelent dezvoltata ce reiese din ce ai scris mai sus.
Iti doresc tarie multa pentru a depasesti cu brio aceasta perioada tulbure din viata ta si sa fii rasplatita cum se cuvine de viata!

Multumesc mult!

Buna Bia!
Am citit in urma cu ceva timp cateva posturi de ale tale si am simtit de atunci nevoia de a te incuraja si am simtit un regret ca nu am facut-o mai demult.
Oarecum situatia ta semana cu ceea ce am avut in familie cu mult timp in urma.Sa stii ca nu numai alcoolul in sine e problema cat si un mod foarte ingust de aprivi lucrurile din partea unuia sau ambilor din parinti e o problema.Da spune in Biblie la un moment dat cam asa 'Nu intaratati la manie pe copii vostri!' Unii parinti habar nu au de pedagogie dar ce e jalnic ca nici nu le trece prin cap sa intrebe pe cineva, si chiar din contra nu isi dau seama ce cicatrici 'nevazute' lasa in sufletul copiilor lor.Trec ani si ani si poate traumele astea cu eforturi mari se uita.
Asta e ! Ce e de facut.Problema ai spus-o la un moment dat si ceea ce o face sa devina si mai grava:Anume ca mamei tale i se pare o prostie cu psihoterapia.
Eu personal daca as fi in locul tau as merge:
1. pe calea credintei.As gasi un duhovnic cu care sa ma sfatuiesc.Pacatele parintilor apasa pe copii.In timp sfatuindu-te cu dansul harul lui Dumnezeu va lucra si se vor intampla diverse lucruri in familia voastra.
2.Faptul ca inca esti dependenta de parinti anul asta si mama nu prea este de partea ta cu psihoterapia (dar dupa ce scrii poate nici nu e nevoie), dar fiind la Facultate sau lucrand undeva pe bani tai(si avand mai mult timp in care nu vei fi sub supravegherea lor) nimeni nu va stii ca mergi la un psihoterapeut.Personal te-as sfatui sa alegi un psihoterapeut de pe Forum care ai observat ca vorbeste cu oameni, si cum vorbeste.Te scapa de situatii neplacute cum am discutat cu cineva pe Forum ca a vorbit la un moment dat cu un psihiatru care ii spune dupa mai multe discutii 'ce Duhovnic?! ca e perimat.' si nu mai stiu ce alte aiureli.Dar nu a fost in stare sa dea un sfat de Doamne ajuta dar bani bine mersi i-a luat intr-un sfert de ora.
Numai bine Bia

Multumesc Ionica de sfaturi :) apreciez!