As dori niste sfaturi cu privire la cum as putea sa-mi imbunatatesc modul de gandire.

Buna ziua!
As dori niste sfaturi cu privire la cum as putea sa-mi imbunatatesc modul de gandire.
Am 16 ani si de cateva zile simt ca toata viata mea s-a intors pe dos. Probabil v-ati saturat sa auziti de iubirile astea adolescentine, dar nu am ce-i face, si eu sufar tot din dragoste la varsta asta.
Cred ca tot timpul am fost ceva mai emotiva...desi in ultimul an s-a mai accentuat aceasta problema. De iarna trecuta am observat ca ma gandesc cam prea mult la cat de curand o sa se sfarseasca relatia mea cu respectivul baiat, la esecul inevitabil, desi lucrurile mergeau bine si el mereu ma ruga sa nu mai fiu atat de pesimista. Ma gandeam mereu ca se va plictisi de mine sau, in fine, va gasi o alta fata cu care sa se distreze mai mult.
Problema aceasta mi-o puneam deoarece parintii mei sunt cam stricti, nu ma lasau la petreceri si balurile liceelor, deoarece aveau loc la ore tarzii, in cluburi. Prietenul meu, pe de alta parte avea voie sa iasa oricunde si la orice ora ar fi vrut, doar ca nu iesea prea des in cluburi pentru ca nu simtea nevoia sa se distreze in felul ala. Ieseam aproape zilnic, nici unul din noi nu iesea cu prietenii, aveam nevoie prea mare unul de celalalt.
Cand s-a implinit anul de cand eram impreuna, a avut loc un mic incident cu parintii mei, care au cam vrut sa ne desparta, si prietenul meu s-a speriat la inceput, insa a fost alaturi de mine si m-a incurajat, imi spunea mereu ca nu au cum sa ne desparta.
Mentionez ca noi ne-am cunoscut prin intermediul parintilor, mamele noastre fiind prietene foarte bune. Cu alte cuvinte, traiam ca intr-o mare familie deja, parintii ne erau alaturi si se bucurau sa ne vada fericiti impreuna, o dragoste de copii...
Vara trecuta, am fost plecata timp de 10 zile din tara, prin urmare nu am mai putut vorbi cu el decat extrem de putin, mesajele si apelurile costand cam mult, si nici posibilitati la internet nu aveam.
Cand m-am intors in tara, am descoperit ca prietenul meu avusese timp sa se imprieteneasca cu prietena mea cea mai buna, vorbeau din cand in cand si aveau propriile subiecte care nu ma includeau, ieseau in grup cu mai multi prietei...atunci m-am simtit exclusa din viata lor, inlocuita de prietenii lui, insa mi-am pus in gand ca trebuie sa ma obisnuiesc, la urma urmei erau prieteni cu totii, nu poate sta non-stop doar cu mine.

Iesirile noastre in doi au fost inlocuite de distractii in grup, fapt pentru care incetul cu incetul nu am mai avut momentele noastre de liniste fiind inconjurati mereu de prieteni. Implicarea lor in relatia noastra, cred eu, ne-a adus unde suntem acum.

La sfarsitul verii, cu o zi inainte de inceperea scolii, el a mers la o petrecere cu mai multe prietene de-ale mele si alti baieti. abia peste o saptamana, cand am iesit cu totii in oras, am aflat de ce isi dorise el o pauza, brusc si dintr-o data...il vedeam cum sta langa cealalta fata, fiind 'captivat' de ea...si totusi se uita la mine cu o rpivire asa confuza si trista, de parca vroia sa-mi spuna ca-i pare rau. In acea seara ne-am despartit, a zis ca nu crede ca mai are rost sa continuam relatia asta, ca a intervenit monotonia si ca nu mai suntem ca inainte...am fost distrusa timp de o saptamana, nu puteam concepe cum s-a distrus toata legatura noastra in decursul a 3 saptamanai...

El imi spunea ca nu vrea sa sufar, ca imi va fi mereu alaturi, ca prieten, orice as avea nevoie. Eu sufeream mai mult stiind ca de acum inainte doar atat voi mai fi pentru el, o 'amica'..dar am acceptat, pana intr-o zi cand am aflat ca el se sarutase la acea petrecere cu acea fata despre care tot intuisem ca e motivul despartirii noastre...ma asteptam la asta oricum, insa de atunci, de la despartirea noastra din toamna, eu nu mai sunt aceeasi...

S-a jucat cateva saptamani cu sentimelntele mele, am continuat sa vorbim...ne-am impacat de cateva ori, doar ca mereu eu am vrut sa ne despartim din nou, caci nu puteam sa suport noul tip de relatie pe care il aveam.
Acum nici nu mai tin minte cand a fost ultima data cand am fost fericita o zi intreaga, de la un capat la altul...
Suntem impreuna, numai ca de aproximativ o luna am inceput sa am stari foarte ciudate...plang in fiecare seara inainte de culcare, fara exceptie...nu face nimic sa ma supere, dar mintea mea gaseste mereu ceva din trecut cu care sa ma aduca in pragul tristetii...
A tot incercat sa ma impace, de fiecare data, dar aseara am avut din nou un 'episod' din asta, in care am inceput sa dau vina pe el pentru toate lucrurile care mi-au venit in minte, chiar si inventate de mine, cum ca ar fi vinovat de toate astea...si asa e mereu in ultimul timp, desi in timpul zilei pot fi foarte fericita, seara parca ma schimb in alta persoana, nu mai sunt eu, ma gandesc doar la lucrurile rele si incep o cearta, dupa care imi dau seama ca spun prostii si de fapt nu vroiam sa ma cert sau sa-l invinovatesc de nimic...

I-am explicat si lui ca nu fac intentionat, ca nici macar nu inteleg de ce fac lucrurile astea...la inceput a zis ca e vina mea ca ma autosugestionez cum ca as avea depresie sau cine stie ce boala psihica...astazi dupa ce a vazut din nou ca nu pot sa-mi controlez accesele acelea de disperare, panica, tristete, a fost de acord ca poate totusi ar trebui sa vorbesc cu un specialist...

Mi-a spus ca s-a plictisit de aceleasi certuri inutile in fiecare zi, ca eu l-am facut sa fie indiferent cu mine deoarece chiar are impresia ca fac intentionat, ca si cum l-as pedepsi in continuare pentru ce a fost in trecut...

Imi vine sa renunt la relatia asta pentru ca nu vreau sa-l mai chinui cu depresia asta, sau ce-o fi...Stiu ca daca nu reusesc sa-mi rezolv problema, oricum il voi face sa se indeparteze total de mine, si atunci oricum toata stradania mea de a-mi reveni ar fin degeaba, pentru ca o despartire definitiva m-ar distruge din nou...

Nu stiu ce sa fac, as vorbi cu mama mea despre posibilitatea de a vedea un psiholog, pana si ea imi tot spunea intr-un timp ca s-a saturat sa ma vada suparata si plangand cateodata, desi ma ascund de ea...
Nu comunic prea mult cu ai mei, de asta nu as putea sa le spun. M-ar refuza imediat, spunandu-mi ca n-o sa plateasca ei un doctor degeaba, pentru ca am eu prostii in cap si ma supar din orice...
Insa mi-e frica, sincer, sa nu fac ceva prostesc...si astazi cu greu am reusit sa ma calmez pentru ca ma gandeam serios s-o termin cu viata asta...
E greu, si nu mai stiu cum sa ma descurc singura cu toate lucrurile pe care le am in cap, mi-e teama sa nu recurg la sinucidere intr-un moment de inconstienta si disperare prea mare...

Singurul lucru care ma mai opreste sa fac asa ceva este speranta ca poate lucrurile pot fi bune, dar mintea mea le desfigureaza...si gandul ca mi-as face familia sa sufere, si prietenul meu ce m-ar avea pe constiinta toata viata, pentru ca stie cat m-a facut sa sufar...numai asta ma mai opreste, inca.

As aprecia orice sfat, multumesc!

-- Om bun, cauta un sprijin in jurul tau - la cei pe care ii vezi si cu care poti vorbi real ; vorbeste cu ei in fiecare zi, vocea lor te va incalzi, te va distrage de la gandurile tale - nu-ti face planuri numai in mintea ta; pune-te de acord cu ei in ce spun, ajuta-i cat de putin in treburile lor de zi cu zi; aminteste-ti de Dumnezeu care te iubeste -- ramai la cele simple si imediate..chiar daca ele nu dau satisfactia visata de tine. apoi mai intalneste-te si cu prieteni - E multa alergatura pt o bucata de paine - fii intelegator - nu te ingrijora si nu te intrista fara motive reale - daca prietenul tau a intarziat la intalnire.
E clipa ta - a mea - trebuie traita. E un dar - ia-o asa cum e. Dumnezeu cu tine, cu noi cu fiecare ! Pace in suflet si Doamne ajuta.

Nu te impacienta.dragostea la 16 ani, , , ii o dragoste trecatoare ii ceva normal.Sa crezi ca el este primul si ultimu, iti propun un joc...Gandestete in fiecare zi la un lucru pentru care vrei sa traiesti..

Si scoateti din minte ca el este primu sau ultimu, , , , vor exista mai multi, dupa el vei mai iubi, si iara vei crede tot la fel
Gandestete la ce lucruri frumoase poti sa faci, a o varsta frumoasa, ai timp berechet ca sa te indragostesti, nu fi fraiera traiesteti viata pentru ca viata ii un lucru minunat cand o traiesti cu cap

Multumesc mult de sfaturi!

Insa marea mea problema este ca nu ma simt apreciata, ma gandesc mereu ca as putea sa mor chiar astazi si nimeni nu mi-ar simti lipsa, sau m-ar uita foarte usor...nu stiu ce rost mai am pe lumea asta, daca e asa..

Asta ii doar o parere a ta...este o varsta in care aceste lucruri ti se par pe dos.Daca vrei sa mai discutam iti las adresa de mess si oricand ai nevoie de un amic te poti baza

gandestete la lucrurile frumoase care or sa vin in viata ta, , , , , , , , , , , adolescenta, casatoria, copii...Este doar ceva trecator ceea ce simnti tu acum, , , , , Fi optimista si in fiecare zi gandestete ce frumoasa este viata daca o traiesti cu cap

Exact aceeasi poveste traiam si eu la varsta ta si aceleasi sfaturi bine intentionate primeam, dar credeam ca nimeni nu ma intelege si ca nu sunt luata in serios.Din pacate, tu vei dori mereu sa te impaci cu el si vrei ca cei din jur sa-ti spuna acelasi lucru.Chiar te enerveaza cei care iti spun ca nu e pentru tine si ca trebuie sa-ti gasesti pe alcineva.Iarta-ma daca nu e asa.Iti spun prin ce am trecut eu.Nu incerca sa te sinucizi, citeste mai mult Biblia sau vorbeste cu un duhovnic daca tot nu ti-a trecut starea.Trebuie sa te ocupi mai intai de asta caci acest gand iti va veni imediat ce dai iar de greu.Gandeste-te ca vei ajunge negresit intr-un loc ingrozitor daca iti vei lua zilele si va fi prea tarziu regretul tau.Daca nu esti credincioasa, gandeste-te ca nu vei mai vedea sau simti lucrurile care te fac fericita:zambetul mamei, asa cum e ea de severa, ca asa e si a mea, ea tine la tine si vrea ce-i mai bun pentru tine, o noapte calduroasa de vara, pepenii din gradina bunicii, la pizza cu prietenii sau ce iti place tie mai mult, ca esti credincioasa sau nu, nu le vei mai revedea.sigur vei fi transformata in altceva.La varsta ta eu am incercat sa ma sinucid si u esti a doua persoana, dupa duhovnic careia ii spun asta, ca poate te va ajuta.Ma simteam neinsemnata, cu nici un scop pe lume, parca ziua de maine nu avea sa-mi aduca nimic bun.Am luat 30 pastile nu pot spune de care, dar le lua mama pentru afectiunea ei de inima si m-am culcat.A urmat o noapte intreaga de cosmar in care am simtit Moartea aproape, ai mei nu erau acasa si imi doream sa nu fi luat nimic dar nu mai aveam ce face.Atunci nici o grija lumeasca nu mi se mai parea importanta, cearta cu parintii, datoriile parintilor prea mari, problemele cu iubitul...Voiam doar sa se stearga acea clipa cand am refuzat Marele Cadou de la Dumnezeu:VIATA si sa pot trai in continuare alaturi de cei dragi mie.Dar dupa cum ti-ai dat seama, am trait, nu intelegeam cum, caci la tv vazusem un caz in care un om a murit de la5 pastile din alea.Dar a fost pentru prima oara cand m-am rugat din inima la Dumnezeu sa ma ierte si sa ma lase in viata, caci Ii promisesem ca nu voi mai incerca niciodata sa ma sinucid.Acum am inteles de ce Dumnezeu, chiar daca L-am suparat foarte tare, m-a lasat sa traiesc.Ca sa am acum, la 27 de ani, o facultate, niste parinti mandrii de mine, un baietel frumos de aproape 5 ani si dupa 7 ani de casnicie, care pentru unii nu sunt tocmai putini, atat un sot iubitor cat si un tata devotat.Acum ca te-am speriat de Moarte, hai sa-ti mai zic ceva despre baieti.Din experienta mea, nu merita sa stai cu un baiat cu care nu esti fericita.Ai grija, te rog, caci in prezent tu iti creezi trecutul si in viata unui om mai mult trecutul din adolescenta il formeaza.Nu vrei sa nu fii mandra de trecutul tau.Eu de la 16 ani pana la 21 am avut numai relatii esuate, in care am pus suflet degeaba, cu toate ca daca un baiat ma enerva, nici nu stateam de vorba.La 21 de ani am gasit baiatul potrivit pentru mine cu care m-am si maritat.Te sfatuiesc sa te gandesti de 2 ori cand vrei sa fii cu cineva si daca simti ca nu are acel ceva, nu te implica intr-o relatie.Gandeste-te, ca atunci cand iti vei intalni Alesul(si sigur asa va fi, doar sa ai rabdare)iti va parea rau ca nu te-ai pastrat doar pentru el.Ce daca sunt de moda veche?Eu imi doream pe cineva care sa-mi deschida ochii, dar cu parintii nu puteam discuta asta.De ce sa nu inveti din greselile altora daca ai ocazia?E mai bine sa suferi tu, ca sa-ti dai seama ca ai gresit?Mai am momente de depresie, ca tot se maresc grijile, oamenii dragi din jurul tau mor, cum ar fi bunicii, dar mereu ma gandesc ca Cel de Sus nu-mi da mai mult decat pot duce si cu ajutorul Lui si a celor din jur, sunt puternica.Trebuie sa fiu, pentru cel mic, pentru familia mea.Doamne ajuta!Iertati-ma, cei pe care i-am plictisit, sau cei pe care i-am ingrozit cu povestea mea.Sunt si putin egoista ca m-am descarcat pe aceasta pagina, dar poate am ajutat macar o persoana cu intamplarea din viata mea.

Voiam sa mai zic un lucru cert:cu parintii severi nu poti discuta niciodata.In cazul meu asa a fost.Ei sunt prea protectori si vor sa vada in tine ce le-a lipsit lor in viata.Eu incerc sa fiu o buna prietena pentru fiul meu, dar cand vei fi mama, la varsta potrivita, vei vedea ce subtire e granita dintre a fi prietenul copilului tau si a fi super protector.Pana atunci traieste fiecare clipa caci partenerul tau nu e pe veci, deci nimic nu e sigur la varsta ta si nici nu trebuie sa fie.Acumulezi experienta, ca pe viitor sa stii de cine sa te feresti.Trebuie sa inveti sa fii propriul tau sef, caci ce vei face la facultate cand vei avea o libertate totala, daca zici ca parintii tai sunt cum sunt?Numai bine!