Academica Psiharmony

Va invitam si pe siteul oficial al Clinicii PsiHarmony www.cabinet-psihoterapie-psihologie-iasi.ro
Psihoterapia de Cuplu si Familie a devenit una din cele mai solicitate forme de interventie in ultima perioada. Oamenii devin din ce in ce mai constienti de necesitatea unui climat armonios pentru binele lor si al copiilor lor. Va invitam sa priviti analiza unui caz din cadrul clinicii pentru a va forma o imagine asupra modalitatii de lucru.
In cadrul evoluţiei individuale, persoana parcurge stadii diferite care se pot manifesta sub forma unor crize, a unor perioade de dezechilibru în care se pun bazele viitoarei etape de viaţa. In evoluţia unui cuplu se regasesc stadialitaţi, etape de echilibru şi de dezechilibru care au menirea de a maturiza partenerii şi a le oferi posibilitaţi de autodezvoltare şi integrare de caracteristici individuale. O criza identitara personala poate determina o etapa de dezechilibru în cuplu sau un anumit aspect, o interacţiune dintre parteneri, o remarca, un eveniment prin care trece cuplul poate fi momentul de debut pentru o criza personala. Fiecare individ vine din propria lui existenţa cu ceea ce vom include într-un concept nou şi anume cel de cultura familiala. Consideram ca ea se exprimata şi se obiectiveaza printr-un set de credinţe, atitudini, reguli şi comportamente pe care le aduce individul cu el în noua relaţie pe care o creaza. Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general la activitate umană. Definiţia dată de UNESCO considera cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăţi sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali". Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicaţie specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass media, media interactivă . În acelaşi fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoştinţele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însuşita prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar şi prin intermediul memoriei obiective(obiecte, peisaje,cărţi, numere, reguli). In acelaşi mod consideram ca putem vorbi de cultura familiara, acel set de caracteristici, emoţionale, spirituale, valorice, comportamnetale care sunt specifice unei familii, în toata evoluţia sa generaţionala, care se construieşte activ , se remodeleaza şi se transmite. Ea ofera specificul vieţii unei familii, îngloband teme specifice, identitate şi marcand evolutiv toţi membrii care compun familia. Putem afirma ca la un anumit nivel, al nucleului de familie exista întotdeauna o confruntare a doua culturi ale familiilor de baza din care partenerii provin. In mod cu totul curios, la o privire mai profounda şi mai analitica putem constata ca fiecare partener are nevoie de fapt de cultura celuilalt pentru a se dezvolta pe sine şi ca alegerile parteneriale cu tot ceea ce conţin ele nu sunt deloc întamplatoare pentru evoluţia individuala.( fapt, de altfel exprimat prima data de Szondi, apoi reluat de diferiţi autori, în special de psihoterapia experienţiala). Avem nevoie, de fapt, de o confruntare cu o alta cultura familiala care, în mod paradoxal, sa ne ofere şansa de a fi în contact cu partea neasumata a personalitaţii noastre, denumita clasic Umbra. Diferiţi autori descriu în evoluţia unui cuplu diferite etape parcurse însoţite fie de armonie, iubire, acceptare, fie de conflicte între parteneri, de instabilitate ,de distanţare şi eventual regasire. Evelyn Duval si Reuben Hill în 1940 stabilesc etapele dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Astfel avem: • etapa cuplului fara copii; • etapa familiei cu copii de varsta scolara; • etapa familiei cu copii deveniti adulti; • etapa familiei omului singur(vaduvia).
În anii 1980, 1999 terapeuţii de familie Betty Carter şi Monica McGregor au adus îmbunătăţiri etapizării, prin recunoaşterea diverselor culturi dar şi a unor etape ce nu sunt neapărat specifice cum ar fi divorţul şi recăsătoria: • initiativa tanarului adult cu provocarea angajarea in noul sistem • casatoria cu provocarea angajarea in noul sistem • familiile cu copii mici cu provocarea acceptarea noilor membri in sistem • familiile cu adolescenti cu provocarea marirea flexibilităţii graniţelor familiei pentru a putea permite independenţa copiilor şi slăbiciunile bunicilor • initiativele copiilor si parasirea caminului cu provocarea acceptarea multitudinii de ieşiri şi intrări în sistemul familiei • familia la batranet cu provocarea acceptarea schimbării rolurilor generaţionale
Toate aceste provocari pot fi urmate de integari şi caştiguri la dezvoltarea personala sau pot fi urmate de eşec şi suferinţa psihologica. Numim acest tip de eşec criza de cuplu, simptomele fiind certuri frecvente, distanţare, dorinţa de a ieşi din familie. Dar criza de cuplu este totodata sau mai bine zis este precedata de o criza individuala, de un eşec în dezvoltarea emoţionala personala, poate o "datorie" veche care acum are"scadenţa".
Ne propunem sa prezentam evoluţia unui cuplu de la criza la regasire, privind atent criza individuala în contextual mai larg al familiei. Vom încerca sa surprindem semnificaţiile etapei pe care o parcurge cuplul analizat, simbolurile şi implicarea familiei de baza în generarea manifestarilor care au loc în familie. Dorinţa partenerilor de a gasi soluţii şi de a depaşi conflictele determina prezenţa în cabinetul de psihoterapie. Totodata suferinţa psihologica este esenţiala în cautarea ajutorului pentru a evolua ca persoane maturizate. Totodata vom surprinde modalitatea în care cele doua culturi se exprima, se articuleaza, apoi intra în conflict oferind partenerilor şansa autodescoperirii şi autodezvoltarii pentru ca mai apoi sa se rearticuleze mai armonios, pe o continua spirala a vieţii.
Tema nucleu a familiei analizate este cea a integrarii sau neintegrarii identitaţii sexuale pe axa feminin- masculin provocata de abandon şi pierdere. Ambii parteneri se simt neconfirmaţi în rol şi cauta permanent modalitaţi de confirmare. O remarca a soţului, facuta nu întamplator în jurul varstei de cincizeci de ani( " Nu sunt fericit"), asociata cu o remarca rautacioasa a unei cunoştinţe ( " Èu stiu lucruri despre soţul tau care te-ar face sa suferi"), remarca negata ulterior şi reinterpretata, activeaza o criza identitara. Aceasta criza pune clienta în contact cu suferinţa ei primara. Evenimente metafora în cadrul scenariului ei de viaţa , produc suferinţa care în final sa o determine sa se dezvolte. Ca subtema regasim în ambele scenarii, atat ale soţiei cat şi soţului , abandonul, care activeaza anxietate şi dependenţa, precum şi încercarea de a regasi un spaţiu identitar care sa ofere posibilitatea de maturizare psiho-emoţionala. In cadrul scenariului doamnei, întălnim abandonul în cadrul familiei mamei sale, căreia îi moare mama la vărsta de 4 ani, bolnava de plămăni, apoi îi moare tatal la 12 ani, în timpul războiului, lovit de o grenadă. In amintirea mamei există imaginea fratelui său mai mic cu un an care îşi păzeşte mama moartă la uşă "pentru ca nimeni să nu o fure"( expresie a neacceptării, neintegrării morţii mamei şi deci al doliului nefăcut) , precum şi amintirea faptului că fiind în plin război nu îşi pot inmormanta tatăl creştineşte. Copiii rămaşi nu pot decăt să adune corpul tatălui şi să-l îngroape. Aceeaşi expresie a doliului nefăcut. Interesant este că pacienta, după debutul crizei identitare, se îmbracă doar în negru. Urmează pentru mama clientei moartea unor fraţi şi trecerea ei în rol de parental pentru fraţii rămaşi .Masculinitatea apare ca o resursă de rezistenţă în faţa vieţii. Tatăl clientei trăieşte şi el un abandon, fiind primul copil al părinţilor săi şi înfiat de propria bunică paternă care îşi doreşte să aibă lăngă ea un copil în momentul în care unicul său fiu se căsătoreşte. Bunica este o figură dominatoare şi posesivă, care îşi ţine nepotul pe rol de substitut de fiu şi rol de veşnic copil. Lipsa spaţiului identitar( este în fapt ocupantul spaţiului altcuiva) determină lipsa de responsabilitate, de masculinitate a viitorului bărbat. Experienţa naşterii clientei este şi ea plină de semnificaţii, se naşte în ambulanţă, iarna, fiind ulterior reanimată. Experimentează încă din primele momente graniţa fragilă dintre viaţă şi moarte. Avănd un frate mai mare, preferatul mamei , resimte toată viaţa lipsa de confirmare, acceptare, valorizare şi lipsa propriului spaţiu de exprimare. Adoptă rolul copilului supraadaptat, dornic să-şi impresioneze părinţii cu premii, dar niciodată nu atinge acest obiectiv, atenţia fiind asupra fratelui bolnavicios şi vulnerabil( şi clienta va suferi ani de zile de o boală rară, gravă, tratată aproape miraculous la debutul crizei). Clienta retrăieşte dureros şi experienţa intrauterină printr-un vis în care o draperie tinde să o învăluie şi care vrea să o înghită. Află ulterior că mama sa dorea întreruperea sarcinii, iar uterul mamei este perceput ca periculos. Relaţiile între părinţii săi sunt dizarmonioase, marcate de o cistită cronică a mamei care o împiedică să aibă relaţii sexuale cu soţul şi de frecventele relaţii extraconjugale ale barbatului în căutarea confirmării identităţii sale refuzate de soţie. In mod cu totul sincron, soţul clientei analizate suferă de prostatită, netratată, care îi împiedică să aibă relaţii sexuale. Soţul clientei are un istoric similar de lipsă de confirmare de către propriul tată, deţinut politic şi renegat de familia mamei sale. Tatăl este împiedicat să îşi mai vadă fiul după ispăşirea pedepsei, chiar cu ordin judecătoresc de restrictţie, fapt ce determină ca fiul să nu îşi cunoască niciodată tatăl, nici măcar din fotografii. Este crescut de mama şi bunica sa, femei posesive şi care îi prescriu rolul de partener emoţional. Rolul masculin este prezentat aşadar în mod negativ, iar băieţelul interiorizează despre sine sentimente de vină, iresponsabilitate şi imagine negativă. Va avea faţă de rolul feminin o dualitate de iubire- ură, fapt care se relevă în profesia sa de artist. Va căuta o permanentă acceptare socială, iar soţia prin agresivitatea ei manifestă şi directă îi oglindeşte propria furie neexprimată şi neasumată. După debutul crizei, clienta devine agresivă verbal, încercănd o cucerire a spaţiului identitar neconfirmat. Este un strigăt de ajutor, asemănător comportamentului de copil mic, stadiu emoţional pe care parţial îl are nedepăşit. Solicită acceptare şi iubire din partea soţului în mod agresiv şi imperativ. Plănsul frecvent şi furia revărsată o aduc foarte aproape de retrăirea traumei de bază a familiei sale, oscilănd între rol de victimă şi agresor, de altfel două faţete ale aceleeşi monede. Ieşirea din rol de victimă este făcută prin activarea furiei, iar sentimentele ulterioare de culpă sunt rezolvate prin asumarea din nou a rolului de victimă, lucrurile evoluănd în mod circular. Soţul retrăieşte şi el experienţa propriei deveniri, în relaţia cu imaginea dominatoare a femeiei( propria mamă), ce conţine victima şi agresorul, şi care oferă şansa de a-şi căştiga puterea în cadrul acestui conflict de cuplu şi a-şi confirma imaginea. Observăm că ceea ce denumeam culturi familiale distincte se întrepătrund într- o logică firescă, naturală , oferind şansa dezvoltării ambilor parteneri. Ei sunt puşi astfel în contact cu vechile traume şi li se oferă şansa de dezvoltare. Afirmaţia "Nu sunt fericit" o aduce pe clientă în contact cu sentimentele de vină( "din cauza mea nu este fericit"), cu sentimental de lipsă de valoare şi importanţă, cu posibilitatea de a pierde, toate acestea determinăndu-i suferinţă. Agresivitatea doamnei, pe de altă parte, repune domnul în contact cu agresivitatea mamei sale, neexprimată niciodată direct şi zgomotos, ci subtil şi insiduos prin dependenţa pe care i-o determină fiului şi anularea acestuia ca persoană matură şi liberă. Exprimă totodată şi propria agresivitate mascată în relaţionarea de cuplu. Conştientizarea de către clientă a scenariilor vieţii sale determineă lărgirea spaţiului de manifestare şi creşterea posibilităţilor de schimbare, în special prin orientarea clientei din exterior spre interiorul său şi centrarea pe ceea ce poate transforma la Eul său. Centrarea pe propria persoană este un drum anevoios şi greu, cu transformări dar şi căderi. Repunerea în contact cu vechi emoţii permite retrăirea şi eliberarea lor. Ii este utilă o exprimare a ceea ce nu a fost exprimat pentru ca blocajul emoţional să slăbească. Retrăirea pierderilor este plină de suferinţă, dar asigură ulterior parcurgerea unui drum al integrarii. Transele hipnotice dirijate spre trecut repun clienta în contact cu emoţii uneori exprimate doar corporal, în special prin nod în gat sau pipt , simbol a ceea ce nu a fost eliberat încă. Scenarizarea dirijată şi dramaterapia determină rejucarea propriei existenţe. Interacţiunile cu soţul se modifică în timp, în cadrul procesului de eliberare de furie şi recanalizare a agresivităţii în fermitate. Clienta decide să urmeze cursurile unei facultăţi de psihologie pentru a repara lipsa de susţinere a mamei sale în ce priveşte studiile sale. Nesusţinută, clienta a ales o facultate şi o profesie care nu i-a adus niciodată satisfacţie şi simte nevoia de a relua drumul profesional. Nevoia de control a vieţii celuilalt scade pe măsură ce clienta se reocupă pe sine, găsindu-şi un spaţiu identitar propriu. Aşadar putem constata cum diferenţele ne ajută să înţelegem o partea ascunsă a ceea ce suntem care îşi face apariţia în moduri subtile în modul de comportament. Cultura familială a celuilalt poate fi oglinda a ceea ce suntem şi susţinătorul procesului de transformare interioară. Observăm totodată cum o criză este o şansă de dezvoltare interioară şi de maturizări psihologice a ambilor parteneri antrenaţi în jocul şi spirala vieţii. Este o provocare care poate fi căştigată prin autotransformare şi evoluţie sau poate fi pierdută prin stagnare.