Modalități de conservare a crestei alveolare în urma extracției dentare

Extracția dentară este o manoperă ce se realizează deseori în practica stomatologică, fiind deseori considerată o ultimă opțiune terapeutică, recurgându-se la ea atunci când tratamentul odontal sau endodontic nu au restabilit integritatea dintelui afectat.

Cum se resoarbe creasta alveolară după o extracție?

Motivul pentru care medicii stomatologi încearcă, înainte să recurgă la extracția dentară, să salveze dintele prin multiple mijloace, este dat de resorbția osoasă ce apare în urma acesteia și de modificările atrofice de la nivelul osului bazal maxilar, acestea îngreunând restaurarea ulterioară dacă tratamentul prin implanturi nu este inițiat într-o perioadă de timp optimă după extracție. (1)

Anumiți autori consideră că, în medie, după pierderea unui dinte de pe arcadă, fie de cauze naturale, fie în urma extracției, osul de susținere pierde 3, 87 milimetri din dimensiunile sale în sens transversal, adică din grosime, și 1, 67 milimetri din dimensiunea verticală. Aceste valori sunt considerate fiziologice și apar în decursul procesului de vindecare neasistată a alveolei postextracționale. (2)

De asemenea, procentual se apreciază că intervalele de resorbție în cele două planuri sunt de 29-63% în sens vestibulo-oral și de 11-22% vertical, la șase luni după extracție. Mai mult, cei doi versanți ai crestei nu înregistrează același grad de resorbție în timp, întrucât cel vestibular este mai afectat decât cel lingual, valoarea maximă a resorbției acestuia putând ajunge la 56% din lățime, pe când cel oral poate înregistra un maximum de 30%. (3, 4)

În acest sens, pentru a limita atrofia rezultată în urma unei extracții, în literatura de specialitate sunt descrise multiple opțiuni de conservare a crestei edentate prin diverse materiale, cu variate caracteristici și grade de eficiență.

Cele mai comune materiale de conservare a crestei edentate

Materialele utilizate pentru grefele osoase pat fi clasificate, în mare, în patru categorii:
- autogene;
- alogene;
- xenogene;
- aloplastice. (1)

Grefele osoase autogene sunt bucăți de os prelevate din corpul pacientului care are nevoie de augmentare osoasă, acest aspect făcându-le cea mai bună opțiune terapeutică, întrucât prezintă proprietăți esențiale integrării în os, anume osteoinductivitate și osteoinductivitate, putând contribui astfel la geneza de nou țesut osos.

Acestea pot proveni din mediul extraoral, cele mai comune locații de prelevare fiind creasta iliacă și tibia, însă pot fi prelevate și din mediul oral, din zone precum:
- toruși palatini sau genieni;
- tuberozitatea maxilară;
- ramul mandibular;
- simfiza mandibulară;
- creasta edentată. (5)

Grefele alogene, asemănătoare celor autogene, sunt, conform definiției, obținute de la membrii diferiți ce aparțin aceleași specii, cu alte cuvinte de la alte persoane. Acestea se pot folosi sub formă de os proaspăt refrigerat, os refrigerat uscat sau os refrigerat uscat demineralizat și au caracteristici asemănătoare autogrefelor, cu mențiunea că proveniența străină organismului poate aduce cu sine riscul transmiterii unor infecții sau de apariție a unor reacții imunologice patologice. (6)

Xenogrefele sunt reprezentate de fragmente de os provenite de la alte specii, în general acestea fiind porcine, bovine, echine sau coraline, deci de la animale. Acestea prezintă un risc crescut de complicații post-operatorii, întrucât prin intermediul lor se pot transmite diverși agenți infecțioși care compromit augmentarea osoasă. (7)

Alogrefele presupun inserarea de materiale sintetice în defecte osoase, având rol de umplere a acestora, compoziția și funcționalitatea lor fiind asemănătoare hidroxiapatitei, substanța minerală caracteristică osului. Beneficiul major al utilizării acestora este dat de caracterul exact al creării lor în laborator, prin urmare dimensiunile și rata de degradare a acestora putând fi controlate, oferind un potențial de integrare bun la nivel osos. (8)

Cum influențează pacientul vindecarea osului?

În urma unei extracții dentare, alveola post-extracțională se umple cu sânge și, la nivelul acesteia, se formează un cheag ce reprezintă fundamentul țesuturilor ce vor înlocui rădăcina dentară. Cheagul este ulterior înlocuit de țesut de granulație în decursul unei săptămâni, iar celulele epiteliale migrează deasupra acestuia pentru a forma o barieră de protecție. În același timp, matricea osteoidă se depune pe fundul alveolei, aceasta determinând apariția osului lamelar în sens vertical, alveola fiind umplută complet după trei săptămâni.

Recomandarea cea mai importantă pe care medicii stomatologic o oferă pacienților în urma unei extracții este să nu facă gesturi de succiune cu gura, precum fumatul sau suptul dintr-un pai, deoarece astfel se mobilizează cheagul, iar alveola se vindecă întârziat. Mai mult, există riscul apariției unei alveolite postextracționale, ceea ce îngreunează și mai mult procesul de vindecare. (9)