Disperare, stare de anxietate continuă, sentiment de groază

Bună seara,
De 7 luni de zile sufăr de o "boală" ciudată pentru diagnosticarea căreia am fost la aproximativ 15 medici și am cheltuit cam 15000 lei cu rezultat 0. Mai exact, în luna ianuarie a acestui an când eram în al treilea trimestru de sarcină, mi s-a declanșat o problemă: au început să-mi apară secreții (mucus) în gât care îmi ocupă complet gâtul astfel încât trebuie să tușesc (dar nu o tuse normală, ci un fel de horcăit foarte zgomotos și jenant pentru o femeie) pentru a expectora, însă în câteva secunde secreția se reface și trebuie să o iau de la capăt cu tusea, astfel încât tușesc productiv de sute de ori pe zi. Am fost până în prezent la mulți medici, după cum vă spuneam mai sus, am urmat câteva tratamente și în cele din urmă am făcut o operație la nas pt deviație de sept și hipertrofie de cornete nazale.
Faptul că această problemă persistă de atât de mult timp mă îngrozește. Am citit pe acest site postări de la mai multe persoane care suferă de probleme asemănătoare de ani de zile, lucru care mă îngrozește și mai tare. Mă simt extrem de deprimată și speriată. Întotdeauna am fost o persoană sănătoasă, nu am prea avut probleme și acum din ianuarie sunt terminată. Vă spuneam mai sus că mi s-a declanșat în ultimul trimestru de sarcină. Ei bine, când mi s-a declanșat am fost terminată, sentimentul că mă înec în continuu și trebuie să tușesc in continuu m-a terminat. Nu mai puteam să mănânc cum trebuie (fiind diagnosticată tot în acea perioadă și cu diabet gestational), dormeam câte 2-3 ore pe noapte, eram tot timpul stresată, , agitată, nu puteam să stau, . mergeam întruna prin casa ziua și noaptea, nu ieșeam din casă pt că tuseam întruna, am fost pe punctul de a înnebuni, tușind întruna puternic, neodihnindu-ma și nealimentandu-ma corespunzător, eu slăbeam în loc să mă ingras și mi-era constant teamă să nu-mi moara copilul în burtă, așadar medicul meu și-a dat acordul să nasc exact când am făcut 37 de săptămâni de sarcină, înainte de termen prin cezariană.
În toate lunile astea, eu am știut doar că trebuie să tușesc să nu mă înec în proprii mei muci și că trebuie să am grijă de copil. Am ieșit din casă doar ca să merg la doctori și uneori să-l plimb pe copil. Sunt îngrozitor de deprimată. Nu mai văd niciun viitor. Ar trebui să văd un viitor frumos pt că am un copilaș, dar eu mă trezesc în fiecare zi îngrozită că mă așteaptă încă o zi în care mă înec în proprii muci. Sunt epuizată fizic, psihic și financiar. Sunt izolată social pt că este extrem de penibil că trebuie să tușesc întruna și să expectorez. Folosesc sute de șervețele zilnic. Trăiesc un coșmar. Mă simt ca in iad, sunt momente în care îmi doresc moartea pt că nu mai suport să mă tot chinui să nu mă înec în propriile secreții. Apoi mă uit la copilul meu și mă simt vinovată că mă gândesc la moarte pt că știu că el are nevoie de mine. Mă simt blocată, ca într-o închisoare, nu văd nicio o cale de ieșire, asta nu e viața. I-am înnebunit pe toți cunoscuții mei cu problema asta, toți îmi spun să stau calmă să am răbdare că o sat mă vindec, dar eu nu văd nicio ameliorare în starea mea fizica și asta mă îngrozește. M-am întors către Dumnezeu dar și el m-a părăsit, nici El nu pare să vrea să mă vindec. Copilul meu e încă mic, are 6 luni și nu înțelege deocamdată mare lucru, dar se va face mare. Eu nu o să pot să-l duc la grădiniță, să-i spun povesti, să mă joc cu el, să merg cu el în parc pt că o să horcăi întruna și o să-l sperii, o să-l fac de râs. Cum o să merg eu la muncă? Sunt terminată. Nu mai înțeleg de ce trăiesc. Nu mai pot. Nu mai știu cum să rezist.
Vă rog din suflet să mă ajutați cu niste sfaturi. Cum să gestionez aceste stări, cum să fac să mă vindec și fizic și psihic, emoțional?
Vă rog să mă ajutați!!!

are culoarea verde acea sputa ? daca da, ar putea fi o infectie (poate luata din spital)

Nu este verde! Nu este infecție. M-am îmbolnăvit acasă nu în spital.

Rog din tot sufletul un medic psiholog/psihiatru să mă ajute cu niște sfaturi pentru a-mi putea reveni din depresie, pentru a mă putea întări psihic și astfel să continui să-mi caut soluția pt problema fizică pe care o am.
Vă rog să mă ajutați!

Trebuie sa mergeti la medicul psihiatru daca doriti un antidepresiv.

Nu vreau să ajung să iau medicamente, mai ales că alăptez! Vreau niște sfaturi pt a putea gestiona aceste stări astfel încât să nu mă cufund și mai tare in depresie, să-mi pot ingriji copilul și să găsesc soluția pt problema mea fizică.

Pentru depresie si anxietate nu va puteti adresa decat psihiatrului sau psihologului.
Suplimente naturiste exista, dar sunt slabe si nu prea au efect.
Pentru suport puteti intra in grupul de Facebook Depresie si anxietate - Grup de prieteni.

"Boala" ta cu secretiile din gat este o somatizare a anxietatii si depresiei, chiar daca mai rar intalnita - cele mai obisnuite sunt probabil durerile de cap sau de spate. Crede-ma, am vazut exact ce ai tu la alta persoana si i-a trecut complet doar prin tratament psihiatric, fara niciun tratament asupra secretiilor, aparatului respirator, posibilei alergii sau altor cauze presupuse. Asadar problema ta nu e ca esti depresiva din cauza secretiilor (ele doar iti accentueaza depresia), ci ai secretiile din cauza depresiei netratate.

E de discutat cu un medic ce e mai important: sa-ti alaptezi in continuare copilul de 6 luni sau sa incepi imediat tratamentul, punandu-te pe tine pe primul plan. Pana la urma, si copilul are nevoie de o mama sanatoasa.

Ar fi ceva chiar uimitor ca problema mea să fie declanșată de către depresie... adevărul e că eu întotdeauna am avut depresii și eram foarte dereglată hormonal când mi s-au declanșat secrețiile, dar chiar așa o depresie să ducă la așa ceva? E prima oară când aud așa ceva.
Cum a procedat persoana pe care o știți cu simptome ca ale mele? Și-a căutat rezolvarea pt secreții că mine și în cele din urmă a ajuns la psihiatru? Cam în cât timp a reușit să se vindece?

Exact asa. A umblat pe la ORL, pe la Alergologie si nicaieri nimic serios -mica deviere de sept si ceva sinuzita, a primit un tratament dar nicio imbunatatire. Mie imi era limpede ca atunci cand era in stare psihica proasta i se agravau simptomele, cand avea perioade mai bune i se ameliorau si am descurajat-o sa continue sa bata cabinetele medicale. Si stiind despre somatizari, am fost convinsa ca e asta si s-a dovedit ca am avut dreptate. Dupa ce a inceput tratamentul psihiatric si a inceput sa fie bine psihic de la o zi la alta, i-a disparut "boala cu tusitul si scuipatul" ca luata cu mana -in cateva zile, brusc.
Diferenta dintre cazul tau si cel cunoscut de mine e ca in prezenta altor persoane decat familia apropiata se abtinea. Dar, cand ajungea la ea in camera, era un cosmar pentru cei din casa, ore in sir scotea sunetele alea (tusit, sfortari puternice de expectorare, scuipat - probabil ca un bolnav TBC in ultima faza) de-ti venea sa fugi din casa de la un moment dat. Alta diferenta e ca nu o speria si nici nu se simtea complexata din cauza ei, era convinsa ca e o boala "onorabila", ca sa zic asa.

Eu simt că o iau razna. În fiecare secundă a fiecărei zile mă concentrez la secrețiile din gât care simt că parcă vin și din nas și de jos din tractul digestiv și parcă uneori se formează în gât. Mă abțin pe cât pot să nu tușesc, să nu scot sunetele alea îngrozitoare care însoțesc efortul de expectorație, dar la un moment dat nu mat pot suporta gatului încărcat. Mă simt epuizată.. mă simt ca într-o închisoare, închisoarea propriului meu corp, mă simt neputincioasă, fără niciun control, mă simt ultimului om de pe pământ, simt că moartea ar fi o alinare, mă simt blestemată, nu mă pot bucura de nimic, nu mai văd niciun viitor, nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă, în fiecare zi când deschid ochii îi deschid cu groază pt că știu că mă așteaptă încă o zi de chin, trag de mine să mai rezist încă puțin, încă o zi pt copilul meu, cele mai banale și esențiale lucruri cum ar fi spălatul, pieptanatul, curățenie în casă etc, mie mi se par îngrozitor de grele. Mă simt foarte singură și cred că toți cei care nu suferă de așa ceva ar trebui să fie foarte fericiți (în afară de bolnavii incurabili; cred că, după bolile incurabile, boala mea este cea mai chinuitoare). Mă paralizează gândul că nu o să-mi treacă, că o să rămân așa toată viața. Oamenii râd când le spun că am teama asta, dar ei nu știu cum e să simți ce simt eu... mă simt condamnată...nu am suferit toată viața mea cât sufăr acum de 7 luni...

cine stie, poate-i karma... sa vezi si tu cum e sa ai probleme, daca zici ca nu ai suferit cat ai suferit in ultimele 7 luni. asta-i o suferinta mica si cu siguranta tine de plamani. ai incercat la pneumolog ?

Din păcate, eu am starea asta aproape tot timpul începând cu o lună înainte să nasc. L-am alăptat pe copilul meu aproape exclusiv la sân în tot acest timp...el a crescut, pare foarte sănătos, o singură dată a răcit in 6 luni și asta pt că a luat răceală de la mine, dar i-a trecut repede. Acum mi-e teamă că poate mi-am îmbolnăvit copilul alaptandu-l în starea în care sunt și o să se vadă mai târziu de ce e bolnav.nici nu îmi dau seama cum am avut puterea să-l alăptez și să mă îngrijesc de el.
Vreau să vă întreb dacă un sentiment foarte puternic de vinovăție, un regret foarte mare plus alte probleme personale plus sarcina cu stresul hormonal aferent ar putea declanșa o asemenea depresie? V-as mai întreba: credeți că se poate găsi o soluție de vindecare fizică și psihică în cazul meu? Din experiența dvs, situația mea e gravă?

Depresiile post partum trec cu tratament. Stati linistita.
Incercati sa faceti si psihoterapie.

Ce nu inteleg nu spune-ti nimic despre ajutorul de la un sot sau ajutorul de la parinti? Mi-a scapat mie ceva? Adica totul este pe dvs.Va ocupati singura de copil ? Caci daca e asa, e firesc ce vi se intampla.

În primele 4 luni de viață ale copilului, am locuit cu tatăl copilului, însă el venea seara de la muncă și toată ziua stăteam eu singură cu copilul până într-o zi când am început un tratament pt care a trebuit să întrerup alăptatul și atunci am cedat, nu am mai putut să stau singură cu copilul, așa că am plecat la mama să mă ajute. De atunci au trecut 2 luni și, desi stau cu mama, tot am stări foarte proaste pe care mama mea nu le înțelege și mai mult rău face uneori din acest punct de vedere. Dar îl iubește pe băiețel și-mi mai ia puțin din "povară" ca să zic așa.

Cum vad eu treaba in situatii ca a dvs. E bine familia in situatii ca acestea, cand au un copil mic, sa se ajute ca si cand ar fi un singur om. Deci nu numai mama ci si sotul chiar si tatal dvs poate sa ajute.

Sa va spun o poveste mai veche. Cu copii am avut un ajutor nepretuit de la soacra mea, unde de fappt ne-am mutat la "tara" cand erau mici, facand naveta vreo 20 de km eu, iar sotia si ea dupa ce a terminat concediul maternal. Pe langa ele doua eu si socrul meu stateam cu ei in fiecare zi cat puteam. Eu ii puneam in carut si mergeam la plimbare ii aratam raul, natura, povesteam desi ei nu imi puteau raspunde pana la vreo doi ani, ne jucam etc. Eu zic ca si ajutorul nostru al barbatilor a fost foarte important cateva ore ele nu mai aveau grija lor. Si ajutorul socrilor dupa mine a fost ca un "CEC" in alb, un "credit" neconditionat care l-au acordat familiei( largite), un credit care spune "Suntem aici va sustinem, va iubim". Ce vreau sa zic, totdeauna daca aveam ceva probleme cu ei de-a lungul anilor, imi aduceam aminte cum eram toti CA UN SINGUR OM si dragostea si ajutorul nepretuit pe care ni l-au dat socrii, SI II IERTAM DE TOATE.

Deci sotul, eu zic ca ar putea ajuta mai mult si bineinteles si in weekend-uri. Doar nu lucreaza ziua intreaga. Dupa mine trebuie sa aveti macar o zi pe saptamana in care sa iesiti cu sotul undeva si sa va deconectati cateva ore, asta poate fi film, parc, munte etc. Am citit una din cartile psihologului crestin Gary Chapman, dar am cumparat doua. Niste carti deosebite, vorbeste de CINCI LIMBAJE ALE IUBIRII. Deci cum putem sa ne aratam dragostea fata de sotie sau sot? Chapman vorbeste de 5 limbaje, in cazul dvs aveti nevoie sa se exprime in trei dintre ele in special:
1. Cuvintele de incurajare. Deci sa vina si peste saptamana si sa va acorde suport, sa iesiti chiar si o ora doua (intretimp altcineva din familie preia copilasul) undeva sa "decuplati" cum s-ar spune. Sa il simti-ti ca este aproape si preia din probleme. Empatia, comuniunea ajuta foarte mult.
2.Timpul acordat. Deci o parte am spus mai sus iar alta parte poate si el sa stea cu copilasul sa il scoata si numai in fata blocului sau in parc, sau pe langa casa daca sunte-ti la tara.
3. Serviciile- Poate sa preia o zi din saptamana sa ajute, sa zic se duce si ajuta cu cumparaturile, plateste toate facturile, sau pune masina de spalat si dupa le pune la uscat.
Deci si ca tata poti sa fii in primul rand 100 la suta cu familia, iar servicul cam 8 ore si atat asta pe cel putin doi ani. E o perioda cand familia trebuie sa actioneze ca un singur om si in cazul dvs aveti nevoie de mult sprijin datorita sensibilitatilor care le aveti.
Dumnezeu sa va ajute!