Depresie, ideatie suicidara si automutilare

Buna seara! Am 20 de ani si jumatate. Nu imi amintesc sa fi fost vreodata o fire extrovertita, deschisa, optimista sau care se entuziasmeaza din orice, ci intotdeauna m-am gasit la polul opus - extrem de introvertit, dominat de pesimism inca de la o varsta relativ mica, invartindu-ma cu orele in propria-mi lume imaginara atent elaborata de catre mintea mea nelinistita, holbandu-ma la pereti si imaginandu-mi diverse situatii, care de care mai fanteziste si complexe. Niciodata nu am preferat compania celorlalti in detrimentul propriei companii - am avut numeroase tentative de a acorda o sansa oamenilor de-a lungul anilor, insa nu mi-a placut deloc, alegand sa ma reintorc la solitudinea atat de confortabila, in care ma simteam complet in largul meu. Am crescut intr-un mediu familial relativ obisnuit si placut, cu ambii parinti care s-au interesat si inca o fac in ceea ce priveste bunastarea mea materiala, insa mai putin despre cea afectiva, deci pot spune ca ambii sunt oarecum distanti emotional, iar eu se pare ca am devenit la fel, fie din pricina mediului, fie din cauza ereditatii (parintii mei au trasaturi similare mie, intr-o oarecare masura, in special tata). Asadar, in afara aspectului emotional care imi pare a fi fost cam negijat de catre ai mei, totul a fost in regula in copilaria mea, cu exceptia personalitatii mele mai atipice.

Depresia a inceput sa-si faca aparitia, impreuna cu gandurile referitoare la sinucidere si automutilarea, in jurul varstei de 12 ani. Mi-am dat seama subit ca nu ma pot integra in niciun colectiv, iar de-a lungul vremii, am realizat ca nici macar nu mi-am dorit vreodata cu adevarat sa se intample acest lucru. De cand ma stiu m-am simtit usor pe dinafara, alienat, fara sa pot intelege de ce majoritatea este atat de interesata de socializare, relatii de prietenie si romantice si modurile de distractie 'galagioase', specifice mai degraba extrovertitilor, daca le pot numi asa (discoteci, cluburi, baruri etc.) Am incercat sa discut cu mama despre confuzia generala prin care treceam, insa fara prea mare succes - nu a stiut cum sa ma ajute sau ce solutii sa imi ofere, ceea ce era de asteptat si de inteles, din punctul meu de vedere. Astfel, am recurs la a tine jurnale in care imi exprimam si analizam fiecare gand, sentiment si opinie si la a ma refugia aproape complet in propriul meu univers, limitand foarte mult interactiunea cu ai mei, dar si cu putinele cunostinte pe care le aveam.

Pana in momentul de fata, nu am scapat de depresie si de gandurile legate de sinucidere si am ajuns sa fiu convins ca aceste aspecte fac parte din temperamentul meu melancolic si din felul meu de-a fi. Mi-am acceptat depresia drept starea mea generala, uneori mai intensa, alteori mai diluata. In urma cu vreo 3 ani am decis sa merg la psiholog, pentru a auzi si alta perspectiva asupra situatiei mele, insa cele cateva vizite nu au reusit decat sa ma umple de frustrare si sa imi trezeasca sentimente de mizantropie. Ma indoiesc ca am fost inteles de catre el sau ca am discutat despre ceea ce era relevant. Am renuntat, asadar, iar acum aproximativ doi ani am apelat si la psihiatru, dat fiind ca dispozitia mea devenise atat de proasta incat refuzam sa ma mai ridic din pat, fiind intr-o constanta letargie, si avand o tentativa de sinucidere la inceputul lui 2012. Am discutat din nou cu mama si am decis ca unica solutie era sa apelez la un psihiatru, macar pentru a reusi sa functionez in viata de zi cu zi. Am urmat un tratament cu antidepresive atipice (Mirzaten) si Carbamazepina (pentru a-mi potoli implusurile de a ma taia), tratament ce a durat aproape doi ani, cu simptomele doar subtil ameliorate. De asemenea, mi s-a spus ca am o tulburare de personalitate, si anume schizoida sau schizotipala (ma incadrez in ambele, intr-o mai mica sau mai mare masura, din cate am citit). Am renuntat anul acesta in aprilie, scazand doza, din nou cuprins de frustrare, si acum simt ca ma aflu in acelasi punct, fara a ma fi ajutat aproape deloc medicamentele.

Motivatia din spatele dorintei mele de a pleca din lumea fizica este una destul de simpla: nu ma pot regasi nicaieri, desi am incercat in nenumarate randuri, nu sunt interesat de aproape nimic cu adevarat, iar subiectele care ma paioneaza (cititul, scrisul, pictura, filmele, muzica etc.) nu mi se pare ca reprezenta un motiv suficient pentru a decide sa raman pe aici, nu simt placere, nu doresc sa am de-a face cu oamenii (in afara contextelor in care este neaparat necesar - cumparaturi, ridicat colete etc.), ma simt chiar dezgustat de majoritatea persoanelor, de interesele lor superficiale, de comportamentele si atitudinile lor iritante, de ignoranta lor, iar lista poate continua la infinit. Nu inteleg ce caut aici si nu am reusit sa imi gasesc scopul in viata, fiindca nu vad niciun rost in nimic, de fapt. Ma simt prins intr-o interminabila criza existentiala si nu pot gasi sensul vietii, nici in general, si nici al meu, personal. Nu vreau sa am de-a face cu ceilalti daca nu este neaparat necesar, nu doresc relatii de prientenie, romantice sau intime. Deci, negasind niciun sens sau preocupare care sa ma acapareze cu adevarat, de ce as alege sa mai traiesc? Ma simt plictisit, frustrat si plin de negativism, repulsie si mizantropie. Sunt din ce in ce mai sigur ca o voi face, mai devreme sau mai tarziu...

As dori sa citesc cateva opinii in legatura cu situatia mea - cum ati proceda in locul meu, la ce alte metode ati apela, daca v-ati resemna in fata depresiei, invatand sa traiti cu ea si de ce considerati ca sinuciderea nu este o solutie, asa cum tot aud, de preferat fara argumente religioase. Multumesc anticipat!

Salut eu am 35 de ani nu stiu sigur daca mai este de actualitate acest msg dar sa sti ca, referitor la acele ganduri negre cu privire la curmarea vietii ca un sfat iti spun ca nu se merita sa dai satisfactie celui rau ptr ca el te indeamna la acest lucru, nu cred ca vrei sa ii faci pe plac. Dumnezeu sa sti ca este impotriva sinucideri nu noi hotaram cand sa se termine viata ci El ptr ca El ne-a dat-o. Este un mare pacat sa faci acest lucru, nu stiu daca ai auzit dar in cazul celor sinucigasi nici slujba normala nuse face tocmai din acest motiv. Acestea sunt explicatii teologice. Iar explicatii practice sunt urmatoarele. Intradevar viata este grea uneori dar si frumoasa si merita traita. Viata are sens in momentul in care te impaci cu DUmnezeu EL este singuru care iti poate umple golul din suflet, citeste cartea proverbe din biblie si ai sa intelegi care este scopu vietii. Astept un raspuns din partea ta dupa ce citesti cartea proverbe mult succes si toate cele bune.

Mai consulta si un alt medic Seth pt un alt diagnostic si pt alt tip de tratament cu care sa te simti vizibil mai bine decat cu precedentul !

Buna ziua,
ce vad eu este o persoana care cauta sa traiasca; ce nu stie este cum sa faca sa ii fie bine. Spuneti la un moment dat ca "nu ma pot regasi nicaieri". Si eu sa fiu in ocul dvs. nu m-as regasi. Cu adevarat in jurul meu nu exista nimeni care sa imi impartaseasca multitudinea si diveristatea gandurilor mele. Si normal ca asta ma face sa gandesc ca prezenta mea in viata asta, e nepotrivita.

Ne intrebati de ce consideram noi ca sinuciderea nu e o solutie. Si faceti asta in timp ce dvs va purtati ca o persoana care vrea sa traiasca: cautati ajutor la specialisti, puneti intrebari pe un forum medical.

Faptul ca nu ati gasit pana acum pe cineva care sa va impartaseasca parerile, credintele pare sa nu va opreasca in a cauta ajutor. Eu va recomand un specialist psihoterapeut sistemic. Gasiti chiar e Romedic.

Alegeri inspirate!

Cristina Cojocaru

Sunt mii de cazuri ca ale dv. Cu tratament potrivit se duce aceasta boala. Incercati un tratament corespunzator organsimului dv.
Stiu de un caz care isi baga ace in ochi sa se automutileze si si-a revenit cu tratament.
Pur si simplu ati avut ghinion si nu vi s-a potrivit tratamentul. Oricum el este pe termen lung si trebuie sa il inghititi. Cu asta trebuie sa va obisnuiti.
E vorba de o dereglare a neurotransmitatorilor.