Confuzie maxima

Salut! Va scriu intr-un moment in care sunt mai confuza ca niciodata si nu stiu ce sa fac. Ideea principala e ca sunt casatorita de 3 ani cu barbatul vietii mele. Avem 5 ani de relatie superba, in care am fost cea mai fericita si norocoasa persoana, relatie care am crezut cu incapatanare ca va fi perfecta pana cand vom imbatrani impreuna. Ne potrivim si ne iubim enorm. Problema a inceput in urma cu 3 luni, cand am avut niste crize depresive care m-au socat. Ma simteam de cateva saptamani obosita de viata in general, de rutina si de faptul ca nu aveam destul timp pt mine, dar consolarea mea cea mai mare era ca il aveam pe sotul meu care ma facea fericita oriunde si oricand. Ei, intr-o seara fara sa-mi dau seama m-a apucat o criza de plans salbatica de nu ma mai recunosteam. Imi doream sa fiu din nou copil, sa locuiesc cu parintii, sa nu mai am casa, sot si responsabilitati. M-am speriat de mine si de sentimentele care au reiesit atunci. Mi-am pus intrebarea oare nu imi mai iubesc sotul? Sau de ce ma revolt asa? Crizele astea serioase au durat vreo 2-3 sapt, timp in care am avut insomnii crunte si stari fizice de rau (lipsa poftei de mancare, diaree, palpitatii, intoleranta la parfumuri). In acelasi timp simteam un fel de respingere psihica fata de sotul meu, respingere care ma facea sa ma simt atat de vinovata!! El era la fel de iubitor ca inainte si nimic nu se schimbase decat in capul meu.

Am ajuns la psihiatru, unde mi s-a spus ca am un episod depresiv usor, ce tine de structura mea interioara. In fata marilor schimbari ale vietii sau cand acumulez multe frustrari izbucnesc asa. E al 3-lea episod cand ajung la psihiatru, dar nici de aceasta data nu am vrut sa fac tratamentul medicamentos. Am incercat sa il fac prima data, acum 7 ani, dar am avut niste efecte secundare care m-au facut sa ma simt nebuna, a fost un cosmar, asa ca am renuntat. Mi-am revenit fara tratament si asa speram sa imi revin si acum. Am facut un tratament naturist cu sunatoare (poate o fi functionat, ma simt mai bine ca atunci) si am inceput sa merg la psiholog. Problema e ca acolo am facut niste teste si nu a reiesit ca as avea depresie decat intr-un grad ff mic, care nu necesita tratament. De asemenea anxietatea e destul de ridicata, dar nu patologica. Atunci am inceput sa ma intreb din nou: oare chiar nu imi mai iubesc sotul?? Inainte ma consolam cu ideea ca lipsa mea de sentimente pt el se datoreaza depresiei. Ma obsedeaza crunt intrebarea asta, mi-o pun zi si noapte si nu dorm nopti intregi. Ma autoanalizez non stop. Cum ma simt cand sunt cu el, cum ma simt cand ma gandesc la el... Am perioade in care sunt bine, normala si imi dau seama ca il iubesc si nu stiu ce e cu nebunia din capul meu in restul timpului. Dar cateva zile mai tarziu iar o iau de la capat cu dilemele si am impresia ca nu mai simt ca inainte pt el.

Problema are 3 posibile cauze in mintea mea:
1. Cu cateva luni inainte de depresie corespondam pe mail cu un coleg despre lucruri perfect nevinovate: tenis, videoclipuri amuzante, hobby-uri etc. Am ajuns apoi sa vorbim foarte mult despre noi ca personalitati si defecte si ne-am dat seama ca suntem f asemanatori. E la fel de visator si de timid ca mine. Cred ca asta m-a atras la un anumit nivel, pentru ca am fost obsedata de el cateva zile. Niciodata nu mi-am dorit o relatie cu el, nu ma simt atrasa de el ca un posibil partener, dar imaginatia mi-a luat-o razna. Imi imaginam cum ar fi sa fiu cu el, desi nu as fi vrut asta, dar cred ca sentimentul de vina fata de sotul meu s-a manifestat intr-o tristete pe care o simteam cand era extrem de dragastos cu mine si pe moment imi dadeam seama ca nu-i mai pot raspunde la fel si ca ceva s-a schimbat in mine. Situatia asta m-a speriat si am intrerupt orice contact cu colegul meu pe care acum aproape il detest.
2. Cu cateva saptamani inainte de depresie ma gandeam serios la a avea copii si asta m-a speriat ff tare. Mi-as fi dorit sa am copii la varsta asta, dar nu ma simt deloc pregatita. Ma simt eu insami un copil desi am 28 de ani si nu stiu daca as putea avea grija de cineva care sa se bazeze pe mine. In plus, mi-e foarte teama de perioada sarcinii in care nu ai voie sa iei medicamente si eu mai iau un somnifer la cateva saptamani, acum mai des, de cand cu problemele astea. Psihiatrul mi-a spus ca o sa am episoade dificile legate de schimbari de viata si am mai avut o perioada asemanatoare si inainte de nunta, dar nu atat de intensa.
3. Nu stiu ce sa cred pentru ca eu imi imaginez fff multe scenarii, mai multe decat e normal si e posibil sa imi fi inoculat faptul ca nu il mai iubesc. De la o saptamana la alta trec de la o stare la alta: ba il iubesc, ba mi se pare uneori ca nu il reucunosc sau ca nu ma recunosc pe mine. Mi-e foarte teama de gandul ca poate nu il mai iubesc. Ne potrivim atat de bine si am fost atat de fericiti! Nu am niciun motiv sa nu-l mai iubesc asa dintr-odata. In plus, mi-e teama sa nu preiau eu rolului primului meu prieten care m-a ranit enorm fiindca nu ma mai iubea. Ar fi ironia sortii. Desi in anul acesta soarta a facut sa ne intalnim mai des decat in ultimii 5 ani. Simt ca destinul se joaca cu mine si nu stiu ce trebuie sa fac!!

Stiu ca sunt fff multe informatii si ar mai fi inca pe atatea de dat care au o oarecare legatura (perioade triste din copilaria mea, certurile parintilor, etc). Intrebarea mea e: se poate sa nu mai iubesti pe cineva peste noapte? Se poate sa iti induci senzatia asta tocmai din teama de a nu mai iubi persoana care ai fost sigura ca era barbatul vietii tale? Sunt complet bulversata, dupa 2 saptamani de calm si normalitate (desi n-am mai fost la fel de fericita niciodata ca inainte de epsiodul depresiv) acum iar am 2 zile de chin. Am incercat sa ii transmit si lui anumite lucruri pt ca ma vede ca sunt trista si nu dorm noaptea, dar nu pot sa-i spun tot. N-ar intelege. :( Sufera cand ma vede cum ma chinui mai ales neintelegand de ce, sufera si parintii mei. Ce pot sa fac sa scap de cercul asta vicios al gandurilor care ma inghit? Ma simt ca intr-un cosmar, nu-mi vine sa cred ca mi se intampla asta, nu m-as fi asteptat niciodata.

Test Anxietate, Test Depresie pe net.
Nu mi se pare ca psihologul a fost tocmai sincer cu dv. in privinta rezultatelor la teste.

Mai dati cautare pe Google "fluturasii in stomac nu dureaza o viata" si vedeti articole.

Cu tratament pentru Depresie potrivit pt dv si pe care sa il suportati, revin sentimentele.

Tu nu prea ai ocupatii iata de unde si depresia si scenariile si gindurile...preferi sa evadezi in fantezii, sa escogitezi solutii..dar de fapt tu nu te iubesti pe tine.Sotul tau n-are nici o vina, dar deoarece tu nu te iubesti consideri ca nu meriti nici el sa te iubeasca si tu nu poti sa-l iubesti pe el...Un sfat apuca-te de sport, iti ia multe puteri si obosesti asa ca seara cazi adormita, cauta-ti de lucru puneti ca scop sa te autocultivezi...citeste carti in domeniul care te intereseaza sau s-ar putea sa te intereseze, picteaza sau invata s-o faci...Ocupa-te de tine si prin realizarile tale ai sa incepi sa te iubesti si ai sa fii mindra de tine.Astfel o sa incepi sa ai incredere in tine si puterile tale, Dar daca continui in directia data ai sa ajungi sa traiesti numai in fantezii ca viata adevarata nu ai sa mai ai...si n-ai sa te mai intrebi daca iti mai iubesti sotul...ci cum ai ajuns sa nu te mai iubeasca nimeni?Nu astepta ca medicamentele sa-ti rezolve problemele...ele te amortesc, dar nu rezolva nimic, iar subconstientul va continua sa te turmenteze

Doamna are nevoie de un antidepresiv. Ad-ul creste serotonina, da chef de viata, chef de activitati, creste energia, revin sentimentele.

Doamna Elena,

Sotul dv are nevoie de un neuroleptic. Neurolepticul ii scade pornirile, ii scade serotonina, nu va mai tipa, va constientiza ca are nevoie de dv si ca va iubeste. Mergeti la medic, prezentati cazul, sa va dea Haldol picaturi sau Rispolept solutie sa ii puneti in mancare. Daca nu faceti dv asta, nu o sa se implice nimeni sa va organizeze viata. Ati primit acest sfat acum un an. De ce asteptati ?

Clara, dar esti dusa cu pluta, nu gluma...

Doamna psiholog,

Eu vorbesc din experienta. Am avut depresie de n ori. Mi-au disparut sentimentele. Am facut tratament. Au revenit.

Dv din ce vorbiti ?

Luly si Elena sunt doua cazuri diferite. Incercati sa va concentrati cand raspundeti pe un topic. Cititi cu atentie subiectele. Am mai observat psihologi care nu au inteles subiectul pt ca il citesc in fuga si se reped sa dea sfaturi exact invers. Medicul psihiatru hotaraste daca da unui pacient antipsihotic in mancare. Nu pacientul, nu rudele, nu psihologul.

Un pacient netratat psihotic poate face viata familiei un cosmar. Si de cele mai multe ori nu poate fi internat pt ca nu avem legi. Dar dv personal nu aveti de unde sa stiti. Nu aveti un caz in familie propriu care va face viata un cosmar. Daca cineva v-ar face viata un cosmar 7 zile si nu ati putea sa il internati, probabil l-ati parasi, dar nu l-ati trata fara sa stie.

Draga Clara, asta m-a lasat masca. Tu inveti un om care simte ca are probleme cu autocontrolul sa puna in mancarea sotului medicamente? Hai ca as intelege un paracetamol dar.
Cred ca ar trebui sa dai mai mult sfaturi despre credinta ca la asta te pricepi, decat bazaconii.
Vezi ce imi raspunzi ca nu orice ii e ingaduit femeii in fata unui barbat. Ca sa discutam dupa scriptura

Statul ar interna pacientii instabili, psihiatrii ar pune un diagnostic si le-ar prescrie tratament. Numai ca din cauza stigmei ei si familiile lor nu doresc acest lucru. Daca nu actioneaza ei in interiorul familiei, statul nu vine la usa sa ia tratamentul sa trateze bolnavul.

Observ ca tinerii au devenit mai deschisi asupra acestor fenomene si accepta mai usor tratament si psihoterapie.

Eu nu sunt de acord cu pusul medicamentelor in mancare. Dar cunosc cazuri. Pacientii sunt dusi la medic lunar doar sa vorbeasca. Dupa ce au iesit din cabinet, ramane un parinte inauntru, ia reteta si le dau medicamentele fara sa stie, ca altfel nu le-ar primi.

Nu eu dau medicamentele. Psihiatrul vede cazul, el le prescrie. Medicamentele nu cresc precum floricelele pe campii, cele la care ne referim costa milioane bune in bani vechi, nici vorba sa ti le iei singur de la farmacie. Nu imi place sa imi rastalmaceasca cineva ce scriu.

Persoanele netratate pot face viata amara unei familii care le lasa de izbeliste.

Consider ca in sec 21, cand avem atatea medicamente la dispozitie, a nu te trata de o boala a unor hormoni denumiti neurotransmitatori e o mandrie nejustificata. Iti bati joc de propria familie in care traiesti cu simptomele tale si ii faci sa sufere.

In acest sens recomand ca primele sedinte de psihoterapie sa se puna accentul pe constientizarea bolii si pe faptul ca trebuie sa ne ingrijim.

Am 22 de ani de experienta cu aceste boli si cu persoane din familie pe care mama refuza sa le trateze. Stiu bine ce spun si ce scriu.

Cei ce rastalmacesc cuvintele o fac in detrimentul lor, nu al meu. E o problema care ii priveste pe ei, nu pe mine.

@ Siux

Credinta vine in timp. Unii o au din familie. La altii vine in timp.
Nu stiu daca eu o am pe deplin dar cat am a venit dupa 20 - 30 - 35 de ani, in etape, si m-a ajutat mult in purtarea bolii.
Eu am boala de 22 de ani, de la 16 ani.
Credinta ajuta in orice boala. Enorm. Poti sa te rogi si prin cuvintele tale sau sa faci fapte bune si sa te comporti ca un om credincios fara sa spui ca esti credincios.
Am vazut astfel de cazuri. Sunt multe.

Cunosc persoane care cauta un psiholog ortodox prin gandire si filosofie si nu gasesc.

Clara, stinta si credinta sunt doi poli opusi care nu numai ca functioneaza separat, se resping.
Nu stiu cat cunosti din istoria adevarata a religiei crestine. Nu stiu cata educatie religioasa ai dar stinta functioneaza fara credinta.
Nu vreau sa nasc o polemica. Gandul bun este benefic pentru oricine dar acela care are nevoie de o religie ca sa fie bun, nu este decat un animal dresat.
Exista dumnezeu ca si creator al universului si mai exista un dumnezeu creat de om, dupa chipul si asemanarea lui adica gelos, iute la manie, asupritor, razbunator care domneste asupra celor mici prin santaj si amenintare, care este dispus sa ierte daca marturisesti unor alesi toate secretele tale( nu ca nu le-ar sti dar nu e suficient) si de asemenea are nevoie de multi bani pe care ii aduna tot prin aceiasii alesi.. Dar totusi, el ne iubeste.
Tu in care dumnezeu crezi?

Nu confundati credinta cu habotnicia, incultura. Copiii pina la 7 ani au voie sa se impartaseasca nespovediti.

Dati-mi si mie cateva exemple despre locuri unde psihoterapia contravine credintei.
De ce la coada la unii preoti stau sute de suflete care vin sa se spovedeasca si la psiholog nu e asa coada?
Si la preot se dau bani si uneori bani mai multi ca la psiholog.

Dv. inseva ati oferit 500 de raspunsuri pe Romedic gratuit in dorinta de a ajuta. Aveti atitudine de crestin autentic.

Unii psihologi, doctori sau chiar pacienti s-ar putea reintoarce pe Romedic sa ofere raspunsuri dar cunoasteti rezultatele... Elipsa, cum spunea fostul meu profesor de mate.

In biblie spune. Marturiseste-ti pacatul! Nu spune cui. Psihologul, in viziunea mea este cel mai indicat. Soacra mea a avut ceva probleme. A mers la preoti. Au trimis-o la post si rugaciune. Au urmat luni de mormait din carti de rugaciune cu o dieta alimentara care au produs dezechilibre metabolice. Toate au aruncat-o in temeri si indoieli mai mari. La rugamintile mele a mers la psiholog pentru ca ajunsese la limita iar psihologul cu psihiatrul au inceput sa o puna pe picioare. Au trimis-o la analize si s-au descoperit si alte probleme. Iacata medicii au adus-o pe linia de plutire. Era pe punctul de a dona toata averea, casa, terenurile, bisericii convinsa ca numai asa obtine starea de bine. Fusese indobitocita de popi si nu vedea alta scapare.
Asta e calea cea dreapta?

Nu avem voie polemici religioase pe acest Forum. Scrie in Regulament.

Pai nu tu semeni vant?

Va multumesc pentru raspunsuri! Intre timp s-au mai schimbat lucrurile (in bine), mi s-au mai clarificat, dar inca nu pot sa spun ca ma simt tot timpul normal. Nu am dorit sa urmez tratamentul medicamentos, de teama urmarilor si gandindu-ma ca nu e chiar asa de grav prin ce trec, nu mi-as dori sa stiu ca am ajuns la antidepresive doar datorita unui episod de confuzie sentimentala. Nu mi se pare suficient de important, am incredere ca pot trece singura peste el, cum am mai facut-o o data. Am urmat in schimb un tratament naturist cu sunatoare. Nu stiu daca din cauza lui sau nu, dar sunt din ce in ce mai bine per total. Desi mai am zile in care simt ca nu e totul ok.

Zic ca mi s-au clarificat lucrurile in minte pentru ca stiu de unde provin starile mele de anxietate si de confuzie. Imi e clar ca imi iubesc in continuare sotul, desi am avut niste stari de neinteles, dar cand sunt calma, ceea ce se intampla din ce in ce mai des, totul e foarte bine intre noi. Dificultatea vine din reactia mea la gandul de a avea copii, in sensul ca imi doresc si nu imi doresc in acelasi timp. Adica simt ca la varsta mea ar trebui sa merg in directia asta, mereu mi-am imaginat ca asa va fi si imi plac copiii foarte mult, dar uneori ma trezesc absolut blocata intr-un gand care ma ingrozeste si imi spune ca nu sunt pregatita pt asta, ca nu vreau asta, ca nu as face fata, ca nu imi iubesc suficient partenerul, ca nu sunt sigura pe viitor, etc. E ca un blocaj psihic in care efectiv simt “peretii” gandirii mele care ma tin inchisa si nu pot accepta ca am ajuns deja la varsta la care sa ma gandesc serios la copii. Pe langa gandurile astea negative am si nopti de insomnie uneori si stari efectiv de teama din cauza asta.

Am avut si ceva probleme in copilarie, probabil ca si asta e un motiv, pe langa faptul ca de obicei sunt foarte stresata de schimbari, iar asta mi se pare cea mai mare schimbare din viata. Am fost un pic socata chiar si cand s-a nascut nepotelul meu. Aproape un an de zile nu am putut sa il iubesc pentru ca adusese o schimbare mare in familia noastra, desi nu eram eu direct implicata. Ma simt vinovata ca am ganduri atat de egoiste, nu stiu de ce sunt asa o persoana ingrozitoare uneori...

Acum ma trezesc zile in sir meditand la ideea de a avea un copil si totul merge bine, simt ca abia astept, pana ce dintr-o data am iar un moment de cadere in care ma panichez si imi spun “ce bine ca inca nu am copii, nu as putea face fata la asa ceva”. Spre exemplu, de ceva timp eram hotarata sa renunt la protectie si sa vad ce se intampla, sa fac un copil nu cand vreau eu, ci cand vrea Dumnezeu. Eram foarte multumita de decizia asta pana ieri, cand ma anunta o colega ca e insarcinata. M-am bucurat foarte tare pentru ea, stiu cat de mult isi dorea si cate probleme a avut, chiar ii doresc sa ii mearga totul bine. Dar faptul ca cineva asa apropiat de mine trece prin asta m-a speriat si din nou nu mai stiu ce vreau. Adica ma gandesc cu mare drag la ea si la bucuria ei, dar cand ma gandesc la mine nu ma vad deloc in aceeasi situatie, nu mi-as dori sa fiu in locul ei.

Am uitat sa mentionez ca am terminat cu sedintele la psiholog, pentru ca dna psiholog a considerat ca sunt bine si ca nu mai am nevoie sa merg. Mi-a spus sa apelez la ea doar la nevoie. Intr-adevar eram foarte bine in zilele acelea, dar am tot avut perioade bune si perioade rele inca de la inceput. Oricum mi s-a parut ca ea nu a fost niciodata convinsa ca am o problema, ci mai mult ca am nevoie sa vb cu cineva. Intr-adevar poate nici nu am o problema serioasa, poate se va rezolva de la sine pe masura ce ma maturizez si ma obisnuiesc cu toate schimbarile astea, dar deocamdata totul mi se pare foarte departe de mine si foarte greu. Oricum, in caz ca voi intampina probleme mai mari pe viitor, intentionez sa incerc si un tratament homeopat. Imi e teama totusi ca daca o sa raman insarcinata in viitorul apropiat sa nu reactionez si mai urat decat acum si sa nu imi creez probleme mai mari, atat pt mine, cat si pt un copil nevinovat...