Anxietate!? probleme din copilărie, tatăl-... absent.

Bună ziua,
Trec printr-o perioadă dificilă, iar emoţional stau foarte prost. Nu ştiu cum să fac faţă situaţiei şi cum să nu mă las doborâtă de neînţelegeri, cum să reacţionez sau să mă comport, sunt confuză şi derutată, iar un permanent sentiment de: "umbră", "ceva nu e în regulă", "ceva se petrece" mă urmăreşte zi de zi...

Problemele mele cred că încep undeva în copilăriei. Tatăl meu a fost absent în viaţa mea, era acolo, dar nu-şi făcea simţită prezenţa decât atunci când era o remarcă negativă de făcut la adresa mea, o "palmă" de dat în cap etc. Nu-mi spunea La mulţi ani de ziua mea, nu mă saluta mai niciodată crezând că asta îi oferă lui o poziţie superioară, un respect anume pentru "răceala" şi "rigiditatea" lui. Când mama, nefericită fiind, a intentat divorţul tata mi-a spus că ne iubeşte foarte mult pe mine şi pe mama, plângând şi manipulându-mă. Copil fiind, era să leşin de durere şi disperare, am alergat şi imlorat-o pe mama să nu ne despartă... a fost singura dată când tata mi-a spus că mă iubeşte, dar cu ochii de acum îmi dau seama că a fost pentru a mă manipula, atâta tot.

Lucrurile nu s-au schimbat nici când am fost adoleşcentă. Intra în viaţa mea doar pentru a-mi spune că-mi arde tricourile cu bande rock, intra în discuţii doar cu remarci de genul: "ce tâmpenii mai poţi scoate pe gura aia", "ai o gurăăă...ţi-o sparg eu înt-o zi" etc.

Când m-am căsătorit totul a fost ok cu soţul meu, îl accepta, apoi făcând parte din familie a început să aplice şi asupra lui veşnica "răceală şi rigiditate" aducătoare de respect, iar soţul meu ajunsese la limită şi nu a mai putut înghiţi felul în care îl trata. Îi întorcea spatele văsit, îl facea să se simtă minus în faţa altora, nu vorbea cu el decţt cu ceilalţi, îl ignora vădit ca restul să vadă că: " e copil... e prostuţ, hai să vprbim noi, oamenii mari!"

Zilele trecute am ajuns la limită. Toate lucrurile pe care le-am înghiţit în copilărie m-au zdruncinat şi nu le-am mai putut ţine în mine. Nu cred că am vreun sentiment faţă de el, mă simt doar dominată şi controlată de el, mă simt manipulată în continuare pentru că şi când eram căsătorită, acum, dacă ei spun că eu trebuie să fac lucrul cutare sau cutare, deşi eu nu mă gândesc neapărat la el, dacă ei îmi insuflă subtil un lucru eu neapărat îl iau ca fiind voia MEA şi îl aplic, ceea ce mi-a creeat problemă. M-a făcut să uit cine sunt şi ce vreau EU de la viţa.

Aveam o relaţie bună, chiar foarte bună cu mama. Când zilele trecute am discutat deschis şi am dat afară tot ce adunasem în speranţa că-mi va fi bine după a rupt orice legătură cu mine fiind extrem de dezamăgită, de deprimată şi de deznădăjuită că pot să vorbesc astfel, că am o problemă cu tatăl meu. La toate acuzele mele avea de spus doar că: "aşa e el,. dar e tatăl tău" cu replica asta am crescut, forţată să accept orice doar pentru că e tatăl meu. Am pretins doar ca să îmi respecte soţul şi să-l salute, să mă lase să-mi iau propriile decizii oricare ar fi ele, au concluzionat că îi dau afară din casa şi viaţa mea- au întrerupt orice legătură aşteptând ca eu să mă întorc cerând iertare pentru... îndrăzneala mea. Nu a contat că am făcut atacuri de panică doar din cauza lor, că am tulburări depresive, că m=-am îmbolnăvit din cauză de vstres, a contat doar faptul că... "noi nu te-am crescut aşa" doar pentru că am spus ce aveam de spus, că am vrut să mă eliberez...

Vor să intervină în viaţa mea, să-mi spună care e următorulş pas pentru mine, unde să mă mut, etc. iar eu nu am mai suportat, plus problemele cu tata.

În clipa de faţă nu ne vorbesc, şi-au luat jucărioarele şi au plecat. Mă simt extrem de... nici nu şltiu cum, ăi văd ca pe nişte copii, incapabili să comunice, să spună, să se certe ca apoi să rezolvăm, deşi nu cred că se poate.
Toată viaţa lor aşa au fost, în astfel de mediu am crescut, se certau şi apoi nu-şi vorbeau cu săptămânile, odată m-am tăiat pe picioare cu lama din cauza că nu mai suportam felul în care se ignorau, nu mai suportam situaţia de acasă. Acum fac la fel, sigur nu o să-mi vorbească cu lunile, aşteptând să le cer iertare.
Ba chiar mama când am îndrăznit să spun ce aveam de spus a venit cu o replică: "vezi că tată-tu când se supără..." numai asta contează. Lui îi găseşte scuza că "aşa e el, trebuie să îl acceptăm", eu nu am dreptul la aşa o replică "aşa sunt eu, acceptaţi-mă", eu trebuie să fiu pusă la colţ şi pedepsită...

Mereu au făcut în aşa fel încât din vinovaţi să ajungă victime. Acum ei sunt cei supăraţi, deşi tata vorbea urât de soţul meu pe la spate, iar eu m-am plâns de lucrul ăsta.. Nu a recunoscut nimic, acum e..."rănit".

Sinceră, nu cred că-mi pasă de relaşţia mea cu tata. Ca să fiu extrem de sinceră cu mine în primul rând, omul ăsta a intrat numai cu bocancii în viaţa mea şi mi-a marcat copilăria, deci un lucru bun spiritual(nu material, că aici nu am ce să le reproşez) nu afăcut pentru mine. Chiar şi acum îmi marchează viaţa, dacă mă machiez: "ce te-ai măzgăli aşa", mă face să/mi pierd încrederea în propria persoană... dacă îmi iau tocuri: ce cizme urâte ai. E groaznic, cum să mă mai machiez, cum să mai port tocuri?

Vreau să mă simt liberă, să trăuiesc propria viaţă aşa cum vreau.
Problema este sentimentul ăsta din suflet care mă urmăpreşte pretutindeni. Ştiu că am procedat bine, am vrut să comunic, am vrut să spun şi nu să mă ascund după deget. Nu am de ce să mă simt vinovată, dar tot mă simt rău pentru situaţie. Vreau să merg înainte şi să-mi văd fericită de viaţa mea. Când am vorbit m-am simţit eliberată. Apoi am tot urcuşuri şi coborâşuri emoţionale pe care nu le mai suport.

Când părinţii mei nu-şi vorbeau cu săptămânile mi-am promis că eu nu o să fiu niciodată aşa, că mereu voi comunica, dar dacă nu ai cu cine!? ei tot aşa au rămas... auzi, la 45, 50 de ani să-ţi iei jucăriile şi să pleci. E ridicol!
.
Aş vrea să le spun tot, cum a fost copilăria mea, ce m-a marcat, ce comportament a avut tata şi cum l-am perceput eu, ce efecte au avut toate asupra mea, dar ei nu înţeleg astrfel de lucruri, mă tem că sunt destul de limitaţi.
Când am avut o încercare de a aduce vorba de asta am fost acuzată că sunt cam dusă, nebună şi că inventez tot felul de lucruri pentru că stau acasă şi n-am altceva mai bun de fpcut decât să-mi fac tot felul de gţnduri şi să spun tâmpenii..

Habar n-am cum vor fi lucrurile şi dacă am făcut eu ceva rău, dacă m-am comportaty greşit? mă simt descumpănită, dar sigură pe mine că nu vreau să sun sau să dau eu înapoi făcându-i să creadă că au dreptate, oricât m-ar costa asta nu vreau să fac aşa ceva. O viaţă o vor ţine în felul lor şi eu nu vreau să mai trăiască ei prin mine, vreau să trăiesc eu propria-mi viaţă...

Scuzaţi inoerenţa, dar erau atâtea de spus...

Aş vrea măcar să înţeleg mai bine ce influenţă a avut comportamentul tatălui meu în dezvoltarea personală... Aş vrea să înţeleg exact în ce formă mi-a influenţat asta viaţa ţi de ce mă afectează încă, de ce nu uit odată cu trecerea anilor felul său de a se comporta vis-a-vis de mine şi mama, iar acum de soţul meu şi de asemenea, aş vrea să înţeleg de ce un om se poate comporta astfel doar cu familia, ce gândeşte!?

Tot ceea ce-mi doresc este să ajung la un echilibru, să înţeleg ce se petrece cu adevărat. Se poate oare să fie totul rezultatul firii mele şi a faptului că într-adevăr gândesc mult asupra lucrurilor, aşa cum spunea mama? dar este clar că am crescut într-un mediu prea puţin propice unei dezvoltării normale şi sănătoase, apoi problemele lui cu soţul meu sunt reale, căci a intervenit o a treia persoană care să confirme toate bănuielile... deci clar este că nu-mi pierd minţile.

Am totuşi un sentiment de singurătate... aşa. Deşi eu cu soţul meu ne înţelegem foarte bine, ne iubim foarte mult şi suntem apropiaţi. Am un sentiment cred de. dezamăgire şi abandon.

Exact, ideea este că o înţeleg mai bine decât mi-aş dori să o fac. Aş vrea să fiu prostuţă, să nu pot analiza lucrurile din jurul meu, să nu pot percepe situaţia crudă şi ne-desfigurată, aşa cum este ea, dar lucrul acesta nu se întâmplă.

Absenţa tatălui nu-mi afectează sub nici o formă mariajul în sine, mă afectează doar personal, strict personal. Regăsesc în soţul meu exact ceea ce nu a fost tatăl meu: iubire, protecţie, afecţiune, comunicare, prietenie. Exact ceea ce am căutat şi ceea ce a lipsit în viaţa mea. Făcusem un adevărat scop în viaţa din a nu fi niciodată "rece"(dar nu e răceala aceea înnăscută, e o răceală impusă, căci numai în relaţia cu noi este aşa).

Ieri am avut din nou o zi tulburătoare, am plâns, am tremurat, m-a apucat panica doar pentru că eram nevoită să dau un telefon acasă la ei pentru a vorbi cu altcineva. Din fericire nu au răspuns, ci am vorbit doar cu persoana în cauză, însă înainte de a suna am trecut printr-o serie de stări urâte. Probabil mi-e frică să-l confrunt, mereu am comunicat despre el şi pentru el prin mama. Am avut câteva încercări nereuşite de a-l confrunta în care mereu el avea de spus ultimul cuvânt care în cele mai multe cazuri era o ironie, ceva legat personal de mine sau o remarcă negativă, ceea ce îi dădea evident lui "victoria", superioritatea şi satisfacţia faptului că mă domină.

Nu cred totuşi că îţi dă seama de toate lucrurile acestea, nu cred că el gândeşte într-atâta încât să o facă intenţionat şi planificat, cert este că observ cu siguranţă dorinţa de control şi de a spune el primul şi ultimul cuvânt, chiar la mine acasă.

...

Apoi, nu pot să mă împiedic de a-l acuza de toate cele din copilăria mea, de nefericirea mamei mele. Când mă gândesc la ea, doamne! mereu a tratat-o cu un fel de... rece indiferenţă, nu a fost fericită. Am aflat chiar la vârsta de vreo 13-14 ani că îl înşeală. Din întâmplare am descoperit pe telefonul amantului un mesaj de la mama mea. Nu îmi vine să cred că pun negru pe alb lucrul acesta, nu l-am spus nimănui în afară de soţ, am trăit cu povara lui în suflet şi mi-am promis, copil prost fiind, ca în ziua nunţii mele să spun tare despre fapta mamei. Abia atunci, când eram în siguranţă şi ei nu s-ar fi despărţit. Doamne! aşa gândeam. Au trecut anii şi nu am avut o acuză să îi mai aduc mamei, poate doar că nu a avut suficientă tărie de caracter să mă ia şi să plecăm... în lume, să-şi găsească fericirea şi să-mi fi oferit calm familial. Îmi amintesc de plecările lui cu serviciul, erau cele mai bune perioade, când eu şi mama eram singure. Mă simt atât de rău, vinovată şi rea când recunosc toate aceste lucruri...
Mă mai simt vinovată şi pentru nefericirea mamei mele, probabil că eu am fost, adică sigur eu am fost singurul motiv pentru care a rămas cu el!? şi acum!? acum că eu sunt la casa mea şi iată! mai suntem şi certate... cu ce s-a ales!? din contră, poate îşi dă seama că eu am fopst copil prost şi egoist când îi spuneam că el e bun, că să nu se despartă. Sufeream cumplit, dar nu pentru situaţia în sine, că aş fi rămas cu mama, ci pentru că, vă vine sau nu a crede, îl compătimeam. Doamne cât de rău îmi părea de el şi cât mă rănea să-l văd singur într-un apartament, departe de noi, singur...

În contradicţie cu toate cele de mai sus, cred că sunt certaţi, poate. Poate că şi din cauza celor spuse de mine acum câteva zile mamei mele, pentru că am rupt legătura. Poate ea ştie că din cauza lui, deşi în faţa mea a negat absolut tot şi era surprinsă că pot debita aşa ceva. În fine, faptul că s-au certat mă incomodează teribil, la fel ca în copilărie, cu toate cele spuse ori făcute în ultima vreme, cu toată starea de rău a mea şi gândurile din ultimele zile îl compătimesc încă, mă supără supărarea lui şi când mă gândesc la faptul că ar putea fi trist sau s-ar putea simţi singură îmi pare rău de el. Nu ştiu pe ce să dau vina când am astfel de sentimente: probabil că sunt prea bună(am auzit de multe ori lucrul acesta) şi mă gândesc la binele, la starea de bine a celor din jurul meu înainte chiar de binele meu. Mă simt mai liniştită de când nu îi vorbesc, dar ştiu că i-aş vorbi în continuare cu preţul neliniştii mele.

E foarte ciudată contradicţia asta de sentimente din sufletul meu şi mă deranjează că nu ajung la un numitor comun, la un consens eu cu mine. Ce vreau vis-a-vis de el!? probabil simt nevoia de ceea ce el nu a fost niciodată, simt nevoia să găsesc în el ceea ce niciodată nu mi-a oferit. Dar e iluzoriu, nu poţi schimba un om la 50+ de ani. Când va fi bătrân nu o să stea să se gândească: "ce tâmpenii am făcut!", el are satisfacţia comportamentului său, se crede bărbat puternic, deşi e total invers. E slab şi incapabil să fie sincer, de aceea se ascunde sub masca "masculului rigid".
Nu cred că aştept ca lucrurile să se rezolve, din păcate nu au cum să se rezolve. Nu poate fi nimic îndreptat, nu poate fi nimic uitat, nu există o împăcare, o uşă salvatoare... Îmi pare rău de el. La un moment dat mama o să se trezească, iar el e singur... atât de singur. N-am să mai iau asupra mea greutatea relaţiei cu el, încercarea de a fi bine cu el pentru binele lui, de a înghiţi felul lui de a fi pentru binele lui. Ideea e că dacă voi face lucrul acesta o să intre din nou cu bocancii în casa mea, din nou ne va trata cu răceală şi ignoranţă, cu superioritate.

Am pretins doar să mă salute când intră la mine pe uşă. Pe mine şi pe soţul meu... atât! s-au victimizat în asemenea hal şi au încheiat orice socoteală cu mine. Păi da, că eu am fost învăţată să înghit orice că doar "aşa este el, dar e tatăl tău", iar acum când am îndrăznit să spun ceea ce mă deranja, când am vrut să comunic pentru că, spre deosebire de ei, "aşa sunt eu" mă pedepsesc şi mă pun la colţ, că doar ei "nu m-au crescut aşa" şi pentru că "îmi place să mă cert, stau acasă şi caut motive de ceartă şi dispute".
Altceva mai bun de făcut în viaţa mea nici nu am.decât să-mi caut probleme fără motiv. În afară de soţul meu nimeni nu se gândeşte: "Mă! dar poate şi pe ea o afectează, poate şi ea plânge, poate nu e bine...!", dacă nu-mi arăt sentimentele nu înseamnă că sunt de fier. Dar nu toţi gândim altruist...

Cred că tot din cauza stresului sau a panicii din timpul zilei noaptea trecută m-am trezit din somn pentru că aveam impresia, senzaţia că nu-mi mai bate inima, că nu respir. Când am deschis ochii şi am tras aer în piept a început inima să-mi bată foarte tare. Cred că este doar o urmare a celor petrecute în timpul zilei...

Îmi prescripsese medicul să iau foarte puţin bromazepam când nu sunt tocmai liniştită, dar aş vrea să înţeleg exact acţiunea pastilei. Dacă am pulsul la 70 în repaus şi iau bromazepam nu o să-mi scadă pulsul? sau nu are legătură cu bătăile inimii? Interacţionează cu medicamente ca paracetamolul? că ieri luasem unul pentru senzaţia de presiune din cap...

Ceea ce mă deranjează cel mai mult e că situaţia asta tensionată îmi afectează foarte mult calitatea vieţii. De aproximativ o săptămână de când refuză să comunice nu sunt bună de nimic în cea mai mare parte a timpului, parcă s-a oprit timpul în loc, parcă sunt împietrită, parcă sunt într-o continua aşteptare ca ceva să se întâmple şi viaţa să revină la normal, totuşi... asta e normalul. Aş vrea să-mi reiau activităţile: îmi plăcea să fac sport, să învăţ, să orice... acum nu fac decât să aştept...
...
şi timpul trece şi în fiecare dimineaţă mă trezesc decisă, devreme-devreme, că ziua respectivă viaţa mea va intra în normal, dar nu e aşa.

Ieri am avut un episod urât, încă de dimineaţă. Am aflat că voi primi vizită de la mama şi cealaltă persoană. A fost destul de rezervată la telefon, nu ca de obicei, dar pe mine m-a apucat înainte de a ajunge un episod de anxietate bănuiesc. Am început să tremur, să-mi simt picioarele moi, să nu mă pot controla, un soi de căldură în mâini aşa că am luat 0, 75 mg. de lexotanil să mă calmez, apoi toată ziua a fost teribilă. De la anxietate am trecut la deprimare. M-am speriat de-a dreptul de gândurile mele şi de felul în care îmi percep viaţa. Nu reuşeam să găsesc un motiv, un scop, un ţel. Mă găsesc diferită şi inadaptată, eu nu sunt parte din fetele ce ies la cafeluţe discutând mărunţişuri sau vorbin de viaţa privată, nu vreau să mă integrez pentru că nu mă regăsesc afară sau nu găsesc o persoană în afară soţului meu care are aceleaşi preocupări, care gândeşte aproape de felul în care gândesc eu asupra lucrurilor. Ori eu caut o persoana care să mă ridice, să-mi ofere un strop de înţelepciune, nu să mă tragă înapoi. Nu-s genul de femeie care iese la cafea de dragul conversaţiei despre scutece şi biberoane, cumpărături, rochiţe fandosite, ochelari de soare, solar etc.

Apoi uneori povara-i mare. Ieri îmi doream să mă nasc parte din mulţime, cu ochii strâns legaţi, oaia din turmă.
Trebuie să găsesc ceva de făcut, un hobby, o pasiune, ceva care să-mi ţină mintea ocupată.

Apoi întâlnirea a decurs bine, m-am calmat, lucrurile au fost ok, deşi să spun drept nu-mi place neapărat pentru că din nou intervin lucrurile nespuse. Are aşa pasiunea asta de a se ascunde după deget şi a-şi crea, a crea o lume fantazistă unde ceru-i roz şi floricelele-s înflorite, cerul senin indiferent că în fond stăm în faţa unei ghene de gunoi. Eu sunt de părere că mai bine facem ceva practic: "hai să curăţăm ghena de gunoi întâi şi apoi poate într-adevăr ne putem bucura de-un soare galben şi0un cer senin". Dar nu, nu! mai bine taci din gură, înghiţi, plângi în pumni, orice mai bine decât să... vorbeşti. Ai văzut ce mi se întâmplă când îndrăznesc să vorbesc, la colţ... ignoranţă o eternitate. Incredibil, dar trăiesc toate acestea.

Am aflat involuntar că părinţii mei, în urma faptului că am deschis gura în faţa mamei şi i-am spus de toate vorbele tatălui şi încercările de a se băga în relaţia mea, viaţa mea, amintirile din copilărie, în urma acestei discuţii am aflat că acum ei sunt certaţi de vreo săptămână. Certaţi însemnând că şi-au spus o vorbă, celălalt nu a fost de acord şi aşa nu şi-au mai vorbit de atunci. Acum a-ţi fi surprinşi să auziţi la cine mă gândesc şi în ce fel. Da, mă gândesc la tatăl meu şi îl compătimesc, deşi mi-a generat zile crunte şi probleme şi certuri şi multă supărare. Îmi retrăiesc în clipele astea copilăria când în fiecare zi de ingnoranţă între ei mă speria gţndul că poate mama a băgat divorţul.

E ciudat, dar cred că înţeleg ce mi se petrece. Eu cred că el este necăjit şi supărat, cum ar fi normal, că se simte singur. Dar nu, nu e adevărat. Dacă ar fi aşa de ce nu vine la noi să vorbească şi să spună ce are de spus, să ne convingă că greşim. Un tată bun şi normal aşa cum îmi doresc, aşa cum îl imaginasem eu din copilărie ar fi aşa, dar el nu e tatăl meu imaginar, el e...el, orgolios, rece şi rigid, chiar şi cu el însuşi. El nu se gândeşte, ce trist că suntem certaţi, el se gândeşte cum să facă să reziste mai mult eroic situaţie, să nu dea înapoi, să nu cedeze până se îndură cineva să-l pupe-n fund ca să-şi recapete superioritatea.

Trebuie!!! să fac deosebirea între imaginea tatălui bun, a tatălui pe care o am în minte şi el. Abia acum m-au lăsat sentimentele să văd adevărul. Nu există ceea ce mi-am închipuit eu că există.

Trebuie să plec.
-
-
-
Nu am ocazia să merg la un psiholog din motiv că sunt într-o ţară străină, dar vreau să ştiţi că indiferent dacă primesc răspunsuri, încurajări, comentarii, faptul că scriu, faptul că ştiu că mai există cel puţin "o ureche obiectivă"(asta caut eu, obiectivitate) mă ajută foarte mult să trec, să pun jos, să înţeleg şi să mă împac, deşi fac mişcări de melc, sunt sigure. Caut împăcare, înţelegere şi aprobare că nu-i capul meu cel care îmi joacă feste.

Vă mulţumesc pentru... urechi.

Ieri am fost în vizită la ei acasă, dar tatăl meu nu era acolo. Am fost ştiind lucrul acesta şi nu pentru a o vizita pe mama, dar mai mult pentru cealaltă persoană. A intervenit un soi de răceală între mine şi mama mea, eu ştiu din ce cauză. Din cauză că ea nu vorbeşte. Nu spune nimic despre discuţia noastră, dar nimic. Se comportă ca şi când nu ar fi existat. Am rămas singure, dar nu a menţionat nimic. O cunosc! aşteaptă să se rezolve situaţia, să se îngroape lucrurile, să... treacă, ceea ce mă înfurie. Scriu acum şi simt cum mă enervez foarte rău, mă frustrează faptul că nu poate domn le să zică două cuvinte. Ce o deranjează, cu ce m-am înşelat etc. nimic, preferă să ne distanţăm la maxim decât să deschidă cura. Îmi vine să urlu!

Apoi aş vrea să înţeleg motivul pentru care s-a certat cu tata. Probabil că deşi mie mi-a infirmat în faţă, m-a făcut nebună şi toate cele, când a discutat cu tata acesta i-a confirmat toate tâmpeniile făcute, iar ea s-a supărat pe el. Nu-mi pasă. Sunt aşa pornită... şi încă, ÎNCĂ face pe victima, ignoră voit, nu vorbeşte. Aşteptam un telefon, aşteptam să se apere, nimic. Oare de ce? pentru că nu are cum să se apere.

Sinceră, aş vrea să merg înainte, gata, să mă împac şi să merg înainte. Nu este în regulă ca viaţa mea să se oprească în loc până decid ei să facă ceva, să comunice, oricum aştept degeaba. Chiar îmi doresc să reintru în normal, să-mi caut de treabă şi aş vrea să pot, dar parcă mereu am ceva pe suflet. Şi am, nu l-am confruntat odată în viaţa mea, asta mă ţine-n loc.

Eu nu am mai adus ieri vorba de cele petrecute pentru că eu spusesem ce am avut de spus, dar aşteptam un răspuns, o reacţie nicidecum... hai să ne ascundem după unghia mică, la fel ca de obicei.

Vă rog, mă ascultă cineva?
Aş vrea şi părerea unui psihoterapeut sau părerea oricui. Sunt departe de ro. şi nu am cum să ajung la psiholog, dar am nevoie de cineva să mă ajute, să mă ajute să înţeleg ce se petrece, cum să fac faţă, cum să merg mai departe? orice...

imi pare rau de situati ta! incearca sa te linistesti si cauta in apropierea ta o biserica ortodoxa si intra inauntru. poate vei gasi acolo unul din raspunsuri ! de ce nu te poti detasa de familie ? de ce cauti parerile si aprobarea lor ? parca ai fi sub papuc ! sa-ti dau un exemplu din viata mea ! parintii au divortat cind aveam 3 ani(dif.de mentalitati), tatal meu a pastrat f.putin legatura cu mine, rar cite un "ce mai faci ?", dar niciodata :tu ce simti?ce vrei?cu ce sa te ajut? am aproape 50 ani si nu stie data zilei mele de nastere si deci nu-mi spune niciodata "la multi ani"! a crescut 5 copii ai femeii cu care s-a casatorit, 3 nepoti si 2 stranepoti si daca l-am sunat sa-i spun ca ma aflu intr-o situatie grea, mi-a raspuns ca asta e viata ! ce parere ai ?L-am iertat, il sun de ziua lui si de sarbatori, il vizitez cind pot, ii cumpar ce pot DAR mi-am spus ca atita poate omul acesta, il iert si ii doresc numai bine dar trebuie sa-mi vad de familia si de rostul meu! Nu pot sa ma cramponez de situatia asta pentru ca as sufei inutil si merg mai departe si incerc:asa nu ! Poate ca dupa atitia ani am ajuns la concluzia ca poate a fost mai bine asa, poate mi-ar fi impus parerile lui si toate ar fi fost altfel in viata mea, asa ca nu mai regret nimic, doar cind "cad in butoiul cu melancolie "mar vars citeva lacrimi ! Asta-i viata, o lupta ! Numai bine si comunica mai mult cu sotul tau !nu-ti este suficienta iubirea lui ? Ai grija de iubirea voastra !

Dragă Pesimist,
Mă bucur nespus să aud o voce la mine "acasă". Încep prin a-ţi spune că şi eu regret situaţia ta, ştiu cum este căci în mare parte se simte aceeaşi absenţă în vieţile noastre, doar cu menţiunea că la tine a fost produsă despărţirea, la mine a fost un fel de prezenţă, dar absenţă. Nici nu ştiu ce e mai rău.
N-aş putea să spun că o biserică m-ar ajuta, dar ăsta e alt subiect în care permite-mi să nu intru.
M-a lovit fraza:

"de ce nu te poti detasa de familie ? de ce cauti parerile si aprobarea lor ? parca ai fi sub papuc !"
M-a lovit pentru că ai spus atât de simplu exact ceea ce mi se petrece. Mama, din cauza relaţiei zdruncinate cu tata, s-a legat prea mult de mine. Şi-a investit toate sentimentele, iubirea, ataşamentul, prietenia, tot! în mine. Pentru că de când am apărut eu şi-a căutat probabil resemnarea în faptul că: "am un copil acum, nu contează cum e el, dacă mă iubeşte, dacă-l iubesc... copilul", iar legătura noastră a fost prea mult, cel puţin pentru mine, dar am acceptat-o întotdeauna şi am investit şi eu mult în ea datorită faptului că m-am simţit şi încă mă simt vinovată pentru faptul că mama şi-a ratat fericirea PENTRU MINE. A rămas lângă el pentru că am rugat-o, am implorat-o, pentru că fiind acolo îi reaminteam mereu că am nevoie de un tată şi o mamă, cred. Deci ea a rămas pentru mine în nefericirea ei deşi avusese ocazii, ştiu eu sigur, să plece şi oameni alături de care să o facă. Mai buni, mai iubitori... Deci am acceptat această relaţie prea strânsă datorită sentimentului de vină. Aşa am crescut, "sub papuc" şi având nevoie de aprăbare pentru următorul pas ori ascultând mereu de ghidarea lor "subtilă". Până în prezent mă simt nesigură de fiecare dată când sunt pusă în situaţia de a lua o decizie. Nu gândesc aşa cum ar trebui: "eu vreau să fac lucrul acesta, îmi aduce satisfacţie" (chiar şi în situaţii simple gen cumpărături), mă gândesc mai degrabă: "oare ei ce-ar spune. E prea scump, au dreptate, mai bine nu iau...".

Da, trebuie să mă detaşez, eu am propria mea familie acum, în curând am vrea un bebe, dar uite că nu mă simt suficient de sănătoasă pentru asta. Îmi doresc mult, dar din câte scriu şi îmi dau seama nu sunt tocmai la echilibrul necesar.

Cu soţul comunic mult, mă ştie "dezbrăcată", exact aşa cum mă scriu aici. Mă ajută, mă sfătuieşte, mi-e un prieten nemaipomenit. Zilele trecute când am trecut de la anxietate la depresie am vorbit cam 2, 3 ore şi datorită lui m-am ridicat. Îmi doresc totuşi să vorbesc şi cu voi, poate că noi suntem subiectivi.

De împăcarea mea cu tatăl şi comportamentul său nu ştiu, nu cred, nu pot...Nici măcar nu am avut ocazia să mă cert, să îl înfrunt, să-i spun toate câte mă macină şi vă spun vouă, toate câte mi-a făcut prin comportamentul său, dar uite că nu ai cu cine. Se victimizează, se comportă... inacceptabil şi încă reuşeşte să mă afecteze, să-mi afecteze calitatea vieţii foarte mult. Totuşi, ai mare dreptate, trebuie să mă detaşez. să0mi văd de mine. E un prim pas. Dar cum să-mi văd de mine dacă sunt cuvinte nespuse şi lucruri neîncheiate. E ca şi într-o carte. Nu poţi trece la capitolul următor dacă nu-l ÎNCHEI pe cel anterior.

Da, e mai bine aşa ca la tine. Nu l-ai avut zi de zi lângă tine să te afecteze prin comportamentul său, nu ai avut acolo prezenţa lui să-ţi amintească zi de zi absenţa lui, nu ai avut parte de înţepături care să-ţi afecteze dezvoltarea personalităţii. Mie mi-a tăiat foarte mult încrederea în propria mea personană, mă simt foarfte frecvent insignifiantă, urâtă, incapabilă, simt frecvent că mai bine nici nu mă apuc e un lucru căci nu am suficientă tărie să văd de el, să-l duc la final...

Interesant e că mi-au insuflat teama asta de a supăra pe cineva, de a fi în contradicţie cu cineva, de a te certa. Deşi întotdeauna, copil fiind, mă autoeducam spunându-mi că eu nu o să fiu aşa, că eu nu o să fac aşa, nu o să spun asta şi asta, voi fi diferită, uite că tot trăiesc în ziua de azi cu disconfortul faptului că cineva este supărat pe mine şi încet, încet problema asta parcă îmi insuflă faptul că eu aş fi vinovată pentru situaţia generată şi că eu ar trebui să fac ceva să o rezolv. Sunt convinsă că treaba asta se reflectă în mine tot datorită unei educaţii nesănătose şi formării de personalitate într-un mediu neprielnic.

Va trebui să îmi întăresc din nou convingerile şi să-mi dau seama ca eu nu am făcut nimic rău, nu este vina mea pentru situaţia de faţă şi din acest motiv scriu în "jurnal". Situaţia, pe scurt, a fost aşa. Tata consideră că nu suntem demni să ne salute(respecte) sau să poarte o conversaţie serioasă cu noi, ci doar să fie ironic(deşi nu-i cel mai deştept dintre deştepţi dacă aşa vă lasă impresia, ba chiar mai jos de statutul mediocru). Eu şi mama am înghiţit, mama m-a învăţat că e normal, că trebuie să accept şi să înghit TOT, fiindcă: "aşa e el, dar e tată-tu". Apoi de la o vreme a început să aplice acelaşi tratament şi asupra soţului, care e pâinea lui dumnezeu, dar până la un moment dat. Am aflat, de asemenea, că vorbeşte urât pe la spatele nostru, vedeam că tot încearcă să vină la mine, pe la spatele soţului cu tot felul de remarci negative încercând să mă întoarcă împotriva lui, iar eu eram manipulată chiar, la un moment dat şi îmi crea discuţii li probleme în casă, apoi venea la noi în casă şi spunea "ultimul cuvânt" în legătură cu mobila, cum şi cine să ne-o aranjeze, etc.
...
Dar toate astea: "NU cu răutate, ci doar să vă ajute a vrut", "Ce!? am ajuns să ne fie frică să deschidem gura la voi în casă?"(după spusele mamei mele). Când am vorbit despre toate astea cu mama-mea a negat totul şi că tatăl meu nu este defel aşa(apărare!), că nu se poate să cred aşa ceva, că o dezamăgesc, era atât de surprinsă...

Concluzia!? nu că am vrut să discut şi să dăm cărţile pe faţă, dar "vrei să nu mai venim pe la tine deloc?", i-am scos chipurile din viaţa mea.

DE CE? doar pentru că nu sunt suficienţi de maturi să accepte o discrepanţă, să accepte că am avut dreptate. Nu, eu NU AM NICIODATĂ dreptate şi trebuie să fiu pedepsită, dar cu tata s-a certat. Oare de ce? oare pentru că a recunoscut toate cele pe care le-am pus eu pe tavă în faţa ei?

Situaţia e următoare: ei, părinţii afectaţi, victimele, loviţi de nerecunoaşterea mea, părinţii dezamăgiţi, scoşi, daţi afară din casa noastră. Tata, om bun, ne vrea tot binele din lume şi eu nebună, căutând problemem, făcând probleme.
noi, am aruncat cu pietre, nu recunoaştem tot "binele" făcut şi eu mai ales, am o problemă cu tatăl meu. Dar ce problemă pot avea?
că am crescut incredibil de prost şi că mi-a generat probleme care mă bântuie azi? că am oarece fobie socială? că am uneori depresii? că sunt extrem de ne-echilibrată şi influenţabilă? maleabilă?
NUUU, ei basma curată. Mi-au oferit o copilărie nemaipomenită în mijlocul unei relaţii care nu mergea bine nici măcar o zi pe am, în mijlocul părinţilor ne-comunicării, în mijlocul casei unde comunicarea e un... lux.

Dar sunt bine, e doar mintea mea care nu are altceva mai bun de făcut decât să "caute probleme"...

Deci, cine-i vinovatul/ a?
Ei,
...
Poate eu?(aşa îmi răsare în minte câteodată, aşa vor ei neapărat să mă convingă)
ei, eu, ei, eu...şi tot aşa.

Acum sunt încă sub pedeapsă, mă ignoră, fără telefoane, fără vizite, chipurile pentru că aşa vreau eu, nu pentru că nu sunt în stare să-şi accepte responsabilitatea faptelor şi să zică: "Da, mă fraiero, ai şi tu dreptatea ta, dar uite aşa şi aşa şi aşa..."
Nu, nimic! Ceru-i roz, păsărelele zboară, ce contează dacă pute!? bagă-ţi tampoane în năsuc şi zâmbeşte larg.

@useranonim

ceea ce faci tu acum este incercarea de desprindere de familia-mama... cu pasi mici si sovaielnici, dar procesul a inceput... ideea e sa fii puternica si sa nu renunti.

ca sa nu-ti dau sfaturi ce ar parea pe alaturi, iti dau ex meu: la mine procesul s-a declansat cand am nascut si a fost foarte dureros, pt ca trebuia sa fac exact ce zic ei ( cum sa imbrac copilul, nu-l scoate afara ca raceste, nu ii da sa manance asta, etc) ceea ce ma anul. complet ca mama si am rabufnit

dar nu a fost usor pt ca santajul e acolo si ei stiu ce ne doare cel mai tare, ca doar ne cunosc cel mai bine: la tine: tacerea, la mine amenintari subtile si santaj emotional: " oare ce am gresit de a ajuns propriul meu copil sa ma urasca" " daca nu faci ca mine n-o sa te mai ajut cu copilul sa vad cu cine il lasi cand te duci la serviciu" sau " azi noapte am ajuns la spital dupa ce am vorbit cu tine, o sa ne bagi in mormant"

eu nu am putut sa trec singura peste, am facut psihoterapie in paralel pt ca oricat de ferma imi doream sa fiu si oricat de mult imi spuneam ca nu sunt un monstru si doar un om care vrea sa aiba viata lui si deciziile lui - sentimentul de vinovatie era acolo si ma sfasia in bucati

dupa 4 luni de zile in care nu am mai vorbit la telefon, nu i-am vazut si nu am stiut nimic de ei, si nici nu si-au vazut nepoata ( cred ca asta i-a speriat cel mai tare) au venit la mine resemnati si au zis ca decat sa ma piarda
mai bine zic ca mine ( deci practic nu au recunoscut ca ce vreau eu e firesc)

si acum e mai bine, imi respecta deciziile desi cam inghit in sec atunci cand le spun una alta si mai fac remarci de genul: "eu daca eram in locul tau alegeam asta nu cealalta" dar overall e mult mai bine

insa si acum imi aduc aminte cum ma duceam la psihoterapie de 2 ori pe saptamana si jumatate din ora o pierdeam pt ca incepeam sa plang in hohote si sa spun ca sunt o fiica denaturata si ca daca o sa li se inample ceva grav, n-o sa pot trai cu vina asta toata viata. in fine

daca tu crezi ca te poti descurca singura, mult succes, insa sfatul meu e sa apelezi la un psihoterapeut in tara care esti sau la unul din romania online

eu iti doresc sa fie bine

Verticala,

Nici nu ştiu cum pot să-ţi mulţumesc pentru interesul tău de a-mi răspunde. Ceea ce mi-ai spus tu este foarte important şi măcar mă face să nu mă simt singură. Eu nu am întâlnit până acum părinţi aşa, părinţii soţului meu l-au lăsat liber, soacră-mea are chiar o expresie destul de vulgărică, dar foarte de efect şi sută la sută dreaptă. Sunt părinţi care când expulzează copilul îl lasă să-şi ia avânt şi sunt părinţi care luptă o viaţă întreagă să-l bage înapoi în vagin. Amuzant e câ replica asta i-a spus-o mamei mele, dar a fost atât de directă încât mama-mea a luat-o ca pe o glumă şi a râs.

Îmi închipui cât de greu ţi-a fost ţie, proaspătă mămică să treci prin asta având şi o nouă responsabilitate lângă tine, griji, lucruri noi de învăţat. Îmi pare rău, dar în acelaşi timp bine pentru tine că ai reuşit, oricât de greu a fost să te impui şi să fii tu mămica. Ciudat e că oamenii ăştia trăiesc viaţa lor şi vor neapărat să trăiască şi viaţa noastră şi viaţa nepoţilor noşti.

Referitor la faptul că am nevoie de terapie o ştiu şi sunt dispusă, dar nu mă pricep cu metodele de plată a serviciilor online şi cum se desfăşoară, etc.. Credeam că pot beneficia aici de terapie, mă ajută totuşi faptul că vorbesc cu voi, că criu, că pun jos ceea ce am în suflet şi nu mai fac atacuri de panică urâte, mă lupt cu anxietatea, dar tot am un veşnic nod în stomac, până în piept şi în gât îl simt uneori, apoi seara când stau liniştită jos mereu respir cu dificultate. Trag aer în piept, dar parcă se pierde aerul pe drum şi când ajunge în piept nu mi-e suficient. Sunt conştientă că sunt simptome are stresului meu şi ale gândurilor, problemelor pe care nu prea reuşesc să le gestionez.

Exact aşa cum ai spus tu, cuvântul ăsta îl trăiesc din plin sau l-am trăit: anulare. Mă simt anulată ca persoană, am ajuns în stadiul să nu mai ştiu EU cum sunt, ce-mi doresc, ce vreau, văd în mine numai dorinţele lor şi felul lor de a fi chiar şi când ies la cumpărături mă simt influenţată de ei şi de cum ar face ei. E grav că am ajuns la vârsta asta şi nu mă cunosc, nu ştiu cine sunt şi ce vreau, ce-mi place, încotro mă îndrept. Zăresc la orizont paşii lor: acum urmează să faci cutare şcoală, soţul tău asta, apoi tu asta... De s-ar rupe odată lanţurile astea! dar uite că mă simt iresponsabilă, vinovată, încearcă să mă târască înapoi, să aibe câştig de cauză, se victimizează, plâng, mă fac în ultimul hal să cred că într-adevăr am probleme la "etaj".

Şi la mine se mai adaugă toate problemele din copilărie şi faptul că relaţia mea cu tata e una specială. El mă "pocneşte"(la figurat) peste nas întruna, iar eu revin mereu:" cum e prăjitura? îţi place?", deşi cunosc răspunsul: "nu! ce-i porcăria asta?".
"cafeaua-i bună, vrei şi asta?"
"ce!? ăsta-i espresso? în cană din asta?"
Iar eu încerc mereu şi mereu pentru că îmi doresc un tată, absenţa lui în copilărie m-a făcut să văd în el ceva ce nu-i. Să mă mint că în fond e bun, dar are o mască. Iubesc ideea unui tată bun, care mă place, care mă iubeşte aşa cum sunt. Eu îmi doream mai mult ca orice atenţia lui, admiraţia, măcar pentru un amărât de lucru... şi tot încerc şi încerc. Probabil că el intuia şi se folosea de lucrurile astea. Dacă tata voia ca soţul meu să facă ceva şi-mi sugera mie subtil eu, deşi mă rănea enorm de mult manipularea asta şi faptul că mă punea să fac ceva din iubire asupra unei persona pe care o iubesc, eu duceam sugestia mai departe. Doamne! cât de mult mă doare să tot spun din lucrurile astea. Eu încă aveam impresia că o să mă placă după sau oricând, măcar puţin...

Pe mine nu a fost în stare odată să mă mângâie, să mă ia în braţe sau lasă asta... să zică o remarcă pozitivă, orice la adresa mea, un strop de bine, dar nu... însă pe verişorii mei prichindei îi ia în braţe, îi e drag de ei, se joacă, vorbeşte cu drag de ei sub propria mea privire. Nu cerd că poate cineva să înţeleagă cum se simte asta. E ca şi când toată viaţa ţi-ai dorit să guşti dintr-o bomboană, iar persoana asta o are în faţa ta, o desface şi o mănâncă, iar tu stai şi te uiţi. Adică dacă e capabil să-şi arate sentimentele faţă de alţii, străini, cum e posibil să mă ţine pe mine la o asemenea distanţă? Se poate? am eu ceva? sunt eu vinovată? de ce are... repulsia asta faţă de mine?
cu toate întrebările şi îndoielile astea am crescut.

Deci nu este numai încercarea de a mă rupe de părinţi, mai sunt şi urmele lăsate de tata în copilărie sau acum pe care nu le înţeleg, nu le accept, nu mă pot împăca defel cu ele şi nu cred că voi înceta vreodată să îl învinovăţesc...

Mulţumesc oricum foarte mult de răspuns, mă ajută să ştiu că măcar cineva mă ascultă.

Of ceea ce e mai rau...nimeni nu stie ce este in sufletul tau si prin ceea ce treci tu.Sa ittei spun drept eu sant pusa acum in situatia mamei tale.am avut curajul sa plec din casa in care era doar ura, am stat si eu 6 ani cu unu care ma facut doar sa sufar si sti pt ce?.DOAR PENTRU FETITA MEA...o iubesc ca pe ochii din cap poate ca mai mult...indrazneala mea de al abandona a dus doar la pierderea copilei mele!!!!!!!si nu ai idee cat sufar, cat imi este de greu ca nu o pot imbratisa nu o pot auzi nu o pot vedea.si partea cea mai dureroasa este ca mia spus copila mea de doar 6 ani ca ma uraste!!!!da ma uraste pt ca nu am continuat sa stau sa sufar, ma uraste pt ca tatal ei ii cumpara de toate, ma uraste pt ca eu ii trimit banii acasa si taicasu spune ca nu fac nimik pt ea si ma uraste pt ca taicasu ia spus ca iam abandonat eu pt ma duce cu alti barbati!!!!!VEZI DC MAMA TA A RAMAS LANGA TINE ?ACUM PAREREA MEA ESTE SA TE APROPI DE MAMA TA PT CA EA NU MERITA RACEALA DIN PARTEA COPILULUI PT CARE A RAMAS ACOLO, ADIK PT TINE.SI SPER SA TE GANDESTI BINE, ACUM AI FAM TA DAR MAMA SUFERA SI NU SPUNE NIMIK POATE CA DIN CAUZA TATALUI TAU PT CA A PRINS FRICA DE EL EA NU MAI INDRAZNESTE ACUM SA SPUNA NIMIK, CREDEMA E DUR PT EA.IAO LA O PLIMBARE DOAR VOI 2 SI INTREABO DC A RAMAS EA LANGA TATAL TAU SI SPUNEI SA FIE SINCERA.GASESTE UN MOMENT IN CARE SA II POTI SPUNE CU CALM PAREAREA TA ASUPRA PROBLEMEI PE CARE O AI!CURAJ IUBITA PT CA INCERCAREA MOARTE NU ARE!eu cred ca nu gresesc spunanduti acesc lucru, iar mama e doar una.eu daca as avea posibilitatea de a vb cu fata mea poate ca nu mar judeca atat, dar nu imi permite sa vb cu ea sa o sun nimik!!!!sper doar ca intr-o zi ma va ierta copila mea pt ca nu exista nimik mai presus in viata mea decat fetita mea lumina ochilor mei.scuze ca tiam spus de mine dar sper sa te gandesti foarte bine la decizia pe care o iei.

Bună Galaxia e.
M-a bulversat răspunsul tău şi nu face decât să-mi accentueze starea de vinovăţie şi sentimentul că nu fac altceva decât să-mi dezamăgesc părinţii, să-i privez de gratitudine. Ştiu că mama s-a complăcut în situaţie de dragul meu, dar aş fi preferat ca adult, nu ca prostuţ de copil să plece pentru a-mi opferi o creştere mai sănătoasă şi o personalitate fără tumult. Uite-te la mine! stau şi-mi scriu analize peste analize, plând din cauza relaţiei lor, plând pentru că tata mă afectează ţi acum, plâng pentru că mama nu a avut tăria ta şi pentru că pe lângă toate astea nu mă pot dezvinovăţii. Dacă nu eram eu, mama ştia cum e să fie fericită, găsea un om potrivit probabil. Dar şi ea e prea bună şi-l compătimeşte pe tata, îl înghite, îl acceptă.

Of doamne! mă tot pierd într-o mie de ipoteze şi-ntr-o mie de gânduri, de contradicţii. Nu mai ştiu ce şi unde sau cum greşesc. Aş vrea să împac pe toată lumea, dar asta ar însemna să uit iar de mine, să mă pierd pe mine. E oare omul capabil de atâta altruism!?

Tata se resimte şi acum, mă simt urâtă, insignifiantă, simt nevoia să atrag atenţia datorită faptului că am tot fost privată de atenţia, în special a lui, am zile în care cad în depresie, nu mă pot concentra, mă simt legumizată de-a dreptul, simt că nu am valoare, mă complexează oricine din jurul meu şi toate astea de ce? aşa am crescut... în poziţia asta am crescut.

Au fost ieri în vizită părinţii mei la mine. Cu mama sunt ok, cu tata ne-am salutat- vag a murmurat un salut, abia l-am dibuit. Nimeni nu spune absolut nimic, de parcă nici nu am fi purtat discuţia cu pricina, dar toţi poartă povara ei, nimeni nu spune nimic! se prefeac doar că am avut eu iar "o criză de-a mea!!!!!", acum mi-a trecut şi toate-s al naibii de roz. Mă omoară lipsa asta de comunicare, mi-e atât de greu să o accept, nu pot să înţeleg cum naiba să taci şi să aştepţi până se îngroapă lucrurile, apoi să revi ca şi când nici nu au existat, doar pentru că, chipurile "nouă nu ne place să ne certăm", dar e sănătos să te cerţi.

Pe cuvântul meu dacă eu, implicată, pot să mai înţeleg ceva. M-au pierduit complet, nu pricep cum sunt şi de ce sunt aşa. Chiar nu pot să mai înţeleg, nici măcar acum punând jos, analizând nu îmi dau seama ce se petrece în fond...

Ei nu tiam spus asta sa te demoralizezi!Tu trebuie sa vb cu mama ta deschis si intreab-o de ce nu la parasit pe tatal tau atunci, pt ca vorbind cu ea vei intelege dc mama ta inca ii da dreptate si tine cu el.vrei sa iti spun drept?eu sant sigura ca nu a facut-o de frica si cred ca atunci cand vei vorbi cu ea deschis(dar nu in casa unde e si tatal tau, iesi cu ea la o plimbare in parc)vei intelege multe, iar faptul ca tatal tau este asa tu nu ai nicio vina.Ridica capul sus si priveste inainte ai familia ta acum, trebuie sa te preocupe strea buna in fam ta!dak vei continua sa fi complexata ca tatal tau e rece cu tine(ceea ce nu e o noutate pt tine)vei pierde echilibrul familie tale ce tiai formato.INVATA TU DIN GRESELILE ALTORA SI NU LE MAI FACE SI TU!!!!!!vb deschis cu sotul tau pe tema asta si incerca sa ii ceri si lui o parere si cred ca dak te iubeste intradevar te va ajuta sa depasesti momentul cu usurinta.vei vedea ca dragostea lui i cateva cuvinte bune te vor ajuta sa depasesti orice.fara psiholog doar voi 2 si un pic cu faptul ca vei avea mama macar 2 cuvinte dar spuse din suflet nu din teama ca va auzi tatal tau sau ca va ajunge la urechile lui.pup si fi tare.astept sa imi raspunzi

Dar cerni prea mult povestea mea prin pricina povestii tale. Mamei mele nu îi e frică sub nici o formă de tatăl meu, nu au o relaţie tensionată din punctul ăsta de vedere, nu se ceartă, nici măcar nu se răstesc unul la celălal, deci nu ar avea de ce să-i fie frică să spună ceea ce gândeşte.
Apoi eu am încercat să vorbesc numai cu ea, dacă citeşti bine de aici a pornit toată situaţia de faţă. I-am spus, i-am reproşat, am întrebat şi nu a avut de spus decât că: ei nu m-au crescut aşa, că i-am dezamăgit, că ce!? să le fie frică să deschidă gura la mine în casă, că nu-i mai vreau în viaţa mea(deşi nici gând să fi spus sau dorit aşa ceva), că am o problemă cu tatăl meu, dar aşa e el şi trebuie să-l acceptăm.
Mă tem că nu mă înţelegi prea bine şi ajung să fiu mai confuză decât eram deja.

Adică eu ce am făcut greşit? i-am dat ocazia mamei mele să se explice, să vorbească, să spună, eu şi ea, dar nu a făcut decât să mă învinovăţească de faptul că nu-l înghit pe tata şi că tot ceea ce am în minte e fals şi scornesc poveşti doar pentru că n-am altceva mai bun de făcut. Apoi tot eu să mă duc la ea, la ei şi să încep discuţii? dar ei nu vor să discute, ei vor să se ascundă după unghia mică şi să ne prefacem că sunt toate nemaipomenite...

.

Totuşi, chiar nu este nici un psihoterapeut în preajmă. Aş avea nevoie de un mic sprijin, vă rog, o părere sau măcar un semnal că cineva ascultă ce vorbesc.
Am scris pe site cu speranţa că o să-mi răspundă un psiholog, aş fi mers la terapie, dar nu sunt în ţară şi limba de aici nu o stăpânesc, deci mi-e imposibil...

Vă mulţumesc pentru intervenţie. Voi încerca să-mi distrag atenţia de la probleme, chiar dacă asta este o soluţie temporară, dacă să le rezolv nu-mi stă în putinţă, măcar să le amorţesc. Am avut ideea de a-mi alcătui un "bucket list", o serie de lucruri de făcut, încercând astfel să descopăr un scop sau nişte ţeluri de urmat. Mă lupt cu gândurile: "oricum nu o să mă ţină", "oricum nu o să reuşesc", dar măcar să încerc. Am un negativism şi o lipsă de încredere în propria persoană ceva de temut, dar dacă tot nu am altceva mai bun de făcut în ceea ce mă priveşte voi încerca atât cât pot să-mi schimb viaţa, să o duc pe drumul pe care îmi doresc.

Aş fi aşteptat totuşi să primesc un sprijin substanţia, răspunsuri la întrebările mele, un semn pentru redirecţionare şi o explicaţie specialistă pentru ceea ce mi se petrece, un indicator către calea pe care ar trebui să o apuc şi cum să-mi rezolv problemele, cum să le depăşesc.

Ideea unei terapii prin web-cam şi microfon mi-ar da cu siguranţă stări de anxietate din start, numai să mă gândesc la eu fiind nevoită să vorbesc în faţa unei camere web despre ceea ce mi se petrece e groaznic. Să spunem că m-aş simţi oarecum ok în prezenţa unui psihoterapeut într-o încăpere, faţă în faţă, deşi ar fi greu şi acolo să-mi deschid sufletul, dar prin camera web sunt slabe şanse. Nu mă tentează defel ideea şi ştiu că nu aş reuşi să vorbesc aşa cum exprim aici, în scris.

Situaţia este acceptabilă şi suportabilă pentru mine atâta vreme cât nu-l am pe tata în preajmă. Când a venit la noi acasă nici nu am putut să-l privesc, doamne! nici nu am putut să-mi ridic privirea în faţa lui, dar să-l înfrunt, respectiv domin şi confrunt!? Abia acum îmi dau seama că nu i-am văzut ochii pe durata vizitei...

Măcar să-mi găsesc o preocupare sau mai multe care să mă ţine, amorţesc atosfera oarecum...

Mulţumesc, doamna Ioana, pentru intervenţie încă odată şi pentru sfaturi!

cred ca nu ai curajul sa "tai" cordonul ombilical care te tine legata ! Scuza-ma ca te intreb dar ai o ocupatie, un job ?Cum iti petreci timpul ?Incearca sa asterni intr-un jurnal off-ul tau ca sa te poti descarca mai usor si accepta ca fiecare individ are stilul si conceptiile lui si, nu vei reusi niciodata nici cu bine, nici cu rau sa-i determini sa se schimbe, daca ei nu accepta asta !Priveste mai atent in jur si vezi frumusetea celui mai neinsemnat lucru si miracolul care a stat la baza, !respinge tot ce e urit si negativ(ca e un film, opers.-trat.formalist- etc.) !pierzi prea mult timp cu analiza si te vei pierde si pe tine !Cu bine !

Bună pesimist!
Mulţumesc de răspuns. Sunt casnică, îmi petrec timpul având grijă să fie toate făcute şi la locul lor în casă, lecturez, fac sport şi ies în plimbări lungi sau cel puţin obişnuioesc să fac toate astea când sunt ok cu psihicul.
Păi de tăiat cordonul măcar am încercat, am făcut pasul şi am spus absolut cu voce tare tot ce am avut de spus, am cerut clar să nu se mai amestece în viaţa mea şi în deciziile mele. S-au supărat, dar eu am... măcar fracturat legătura.
Apoi faptul că nu am curajul să îl confrunt pe tata nu are legătură cu "cordonul", pentru că el nu m-a ţinut legată, din contră. M-a respins şi cu cât mă respingea cu atât eu voiam să mă vadă, să mă placă,... să mă vadă. Asta e altă poveste.
Da, încerc să mă împac cu ideea că nu se pot schimba, că nu pot comunica, dar e greu pentru că e un lucru atât de simplu, le cer să fie deschişi, atâta tot, să lăsăm prefăcătoriile de-o parte.
Am încercat să ţin un jurnal, cred că asta am făcut în zilele mele de negură scriind aici.
Ştiu că pierd prea mult timp cu analize, dar trebuie să dau de-un capăt, de-o rezolvare, de înţelegere deplină.

Merci mult că mi-ai scris!

Cred, ca intelegerea este ca in l"lipsa" lui l-ai suit pe un piedestal prea inalt si nu vei reusi sa ajungi la el.Trebuie sa ntelegi, ca acesta este caracterul lui si sa nu mai raportezi orice actiune a ta la opinia lui.Tu esti tu! O alta entitate ! Plus ca oamenii pe masura ce inainteaza in virsta devin mai maniaci, mai fixisti, si nu-i vei urni nici cu macaraua din idile lor !Lasa-i acolo, acoda-le atentia minima si canalizeaza-ti puterile in alta directie !Nu stiu, depinde de felul tau de a fi dar sa stii ca a fi casnica presupune o mare monotonie care poate genera multe nemultumiri si frustari.Cum se spune.daca ai avea un job, probl.casei ar ramine acasa plus ca interactivitatea cu alte persoane si situatii te-ar putea ajuta sa vezi si altfel problemele !Oricum step by step, cred ca ai pornit pe drumul cel bun ! Cu bine !

Buna. Parerea mea e ca tatal tau e un om foarte slab, care se ascunde sub "o masca de fier". Nu o sa reuseasca niciodata sa discute cu tine deschis, nu mai astepta lucrul acesta. Din aceasta cauza e si ironic si ignorant cu oamenii la care tu tii (sotul tau). Nu pot sa imi dau seama daca face voit aceste lucruri, sau instinctual, fiind un rezultat al neputintei si slabiciunii lui. Ce trebuie tu sa intelegi e ca nu ai nici o vina, absolut nici una, chiar daca el ti-a implantat ideea asta in suflet. Parintii sunt cei care formeaza copii, ii cunosc, le stiu partile bune dar si partile mai putin bune, stiu punctele slabe dar si punctele tari. Drept urmare, stiu foarte bine cum sa-i manipuleze...
Eu cred ca mai sunt oameni ca noi, care au avut de a face cu familii in care nu se comunica. Dat fiind faptul ca si eu am asistat la acest fenomen, in copilaria mea, mi-am juat ca nu o sa ma duc la culcare suparata pe sotul meu, niciodata. Si incerc sa respect asta. Si eu am ramas cu sechele. Nu stiu sa ma apar. Nu pot aduce argumente in favoarea mea. Tot timpul am fost cea vinovata. Nu aveam dreptul sa zic nimic, pentru ca se supara mama pe mine si nu mai vorbea... deloc.. zile in sir. Era o atmosfera in casa de imi venea sa nu mai intru. Si acum crezi ca s-a schimbat? La fel reactioneaza. Eu nu mai stau cu ea de ani de zile. Nu s-a asteptat vreodata sa plec si sa imi vad de viata mea, drept urmare, sotul meu nu exista pentru ea. Si stii ce, sincer, nu-mi mai pasa. Am viata mea, vreau s-o traiesc, pentru ca e frumoasa si e prea scurta ca sa ma complic foarte tare cu problemele ei. Eu sper sa depasesti aceasta etapa urata, si sa iti vezi de viata ta. Lasa-i pe ei pe al doilea plan. Nu mai sunt familia ta. Acum familia ta este sotul tau. Multumeste-i lui Dumnezeu ca ti l-a scos in cale, si te intelege si te sprijina. Bucura-te de viata, lasa problemele lor, ca nu le vei rezolva tu. :)
A, si altceva, tot din experienta mea, iti spun, ca tatal tau isi va iubi la nebunie nepotul. O sa ii dea tot ce nu ti-a dat tie. :) Sa ne povestesti, daca se va intampla asa cum prevad eu.
Sanatate!

Vă mulţumesc tututor pentru sprijin, a fost o etapă nefastă din viaţa mea, care nu sunt sigură, dar am impresia că încă e în derulare.
A venit la noi acasă după lungi zile de tăcere şi ne-a întins o unghiuţă de la deget, mi-a spus că evident că mă iubeşte, dar că... aşa e el. Că mereu a fost interesat de mine, o întreba mereu pe mama ce se petrece.(!!!!)
Eu încă am probleme, adică tot se amestecă în viaţa mea, nu vor să-mi dea drumul, vin cu sugestii şi remarci "involuntare" despre ce văd ei frumos şi bine, adică îmi insuflă ce şi cum.
Sunt ca naiba de slabă, sunt un om extrem de slab pentru că au avut grijă ca să mă crească aşa. Mă frământ zile în şir dacă ma impresia că le fac ceva greşit, dacă nu sun ştiind că ei aşteaptă să sun, mă simt în continuare manipulată şi nu pot găsi o cale să-i dau la oparte atât cât trebuie. Nu vreau să mă cert, nu vreau să mă cert pentru că îmi generează mie treaba asta un disconfort general, dar totuşi aş vrea să priceapă odată că da, sunt copilul lor, dar nu mai sunt copil, nu mai vreau să mă controleze. Indiferent că o fac voit sau involuntar!

Acum parcă s-a mai luminat şi tată-meu. Salută, mai scoate 2-3 cuvinte. dar evident soţului îi e greu să accepte. Hai că eu sunt... sânge din sânge, mai trec cu vederea, dar el. Şi nu am ce să-i reproşez, e normal.

O să povestesc ce va fi cu nepoţelul, mă cam îndoiesc că va fi ok.