Oricât de incredibil ar părea, supărarea ține și de voința ta

Un călugăr era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment dat a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?”. Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: „Mă supăr doar când vreau eu”. Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

Felicitări faceți un blog cu asemenea scrieri!

Bună ziua!

Dr. Mătușa Ion-Cătălin,

Mulțumesc pentru felicitări. Țin să menționez faptul că vreau să direcționez felicitările dv. către autorii scrierilor. Din păcate, nu, nu eu am scris aceste minunate povestiri inspiraționale, niciodată nu mi le-am arogat. Ele sunt preluate de pe internet, de-a lungul timpului, de către mine, de pe diverse site-uri. Nu le cunosc autorul/sursa primordială, că (l-)aş fi precizat(-o). Eu mi-am permis doar să le culeg pentru mine și apoi mi-a venit ideea să le postez pe ROmedic, având în minte pilda Semănătorului. Am aruncat semințele; nu știu în ce măsură au încolțit, nu știu nici dacă cele care au încolțit au făcut rod întotdeauna. Le-am postat cu gândul că poate cuvintele lor cu tâlc - cuvintele povestirilor (sau scrierilor, cum ați spus dv.) - reușesc cumva să aducă un plus în componenţa forumului şi/sau o luminiţă în viaţa oricărui om care își rupe puțin din timp și citește. Niște cuvinte nu trebuie niciodată subestimate, pot avea o putere extraordinară, mai ales când alcătuiesc o pildă cu morală, o povestioară inspirațională - pot face chiar diferența dintre viață și moarte. Sper ca autorii acestor scrieri - pe care le-am publicat în diverse secțiuni ale forumului - să nu se supere că le-am postat creația fără acordul lor. Le-aș fi cerut acordul cu tot dragul dacă aș fi știut cine sunt.
În altă ordine de idei, mă bucur că vă plac, în dv. cu siguranță semințele au găsit pământ fertil, au germinat și au dat roade. În practica dv. medicală puteți să ajutați psihologic oamenii cu/prin aceste scrieri. Din proprie experiență vă spun că eu, odată, vrând să ajut psihologic un domn extrem de depresiv (care mi-a spus încă de la început, voalat, că vrea să se sinucidă), după ce am discutat cu dânsul nu mai mult de 15 minute, prin scris, nu oral, prin mesaje private pe Facebook (pe vremea când aveam cont, în anul 2011), i-am dat practic, la un moment dat, spre finalul conversației, copy/paste următoarei povestioare inspiraționale:
"Într-o legendă, se povesteşte despre o pasăre care trăia într-o pădure alături de multe animale prietene. Toţi o cunoşteau datorită vitezei cu care putea zbura, şi de aceea o numeau Cea-care-zboară-iute. Coloritul magnific al aripilor ei strălucea în lumina soarelui pe când trecea ca o săgeată printre ramuri. Într-o zi, Cea-care-zboară-iute şi-a rupt o aripă. Prăbuşindu-se la pământ, s-a târât la rădăcina unui copac, ca să caute adăpost. După puţin timp, Stăpânul pădurii a găsit-o şi a ridicat-o cu blândeţe. Şi-a trecut uşor mâna peste pasărea înspăimântată şi apoi a aşezat-o iar jos. Celelalte păsări erau încântate, gândindu-se că prietena lor a fost vindecată şi că va putea iar să zboare ca o săgeată printre copaci. Dar Cea-care-zboară-iute tot nu putea zbura. S-a aşezat, în schimb, sub un copac şi, ridicând capul spre cer, a început să cânte o melodie de jale. Sunetele pline de melancolie au continuat zi şi noapte, devenind tot mai puternice. Niciodată, până atunci, pădurea întreagă nu mai auzise ceva atât de frumos. La ceas de noapte, celelalte animale se linişteau şi ascultau cântul ei, care devenea tot mai frumos. Cea-care-zboară-iute învăţase să cânte din adâncul durerii şi întristării ei, iar muzica sa cucerea inimile tuturor celor care o ascultau. Deşi n-a mai putut să zboare niciodată, mângâierea vindecătoare a Stăpânului pădurii i-a dăruit miracolul cântecului şi un nou drum în viaţă" (K. J. Hermes).
Ei bine, după ce a citit-o, am încheiat conversația și după aceea nu mi-a mai răspuns la mesaje timp de câteva zile. Eu încercam să îl consiliez absolut gratuit. Nu sunt psiholog, nu sunt medic, dar am studiat în regim autodidact și psihologie și medicină (naturopată, în special) și mai multe discipline (mi-ar fi plăcut să fac facultatea de medicină și de psihologie, dar am lăsat viața să mă lase să fac doar facultățile de geografie și teologie ortodoxă). Apoi, am primit un mesaj de la domnul cu pricina care m-a șocat. NU mi-am închipuit niciodată că povestea Celei-care-zboară-iute îl va marca pozitiv atât de puternic și profund (de atunci nu mai subestimez niciodată puterea cuvântului). Mi-a spus că din poveste a înțeles că el a pățit ce a pățit și pasărea. Ea și-a rupt aripa, el s-a îmbolnăvit de depresie, și că așa cum pasărea a depășit cumpăna, așa o va depăși și el și i se va deschide un nou drum în viață. Mi-a mărturisit faptul că atât de mult l-a marcat ce a citit, încât l-a motivat să lupte și să renunțe la sinucidere (avea de gând să se sinucidă în week-end, așa mi-a zis). Ulterior, după aproximativ 6 luni de la ultima noastră interacțiune, mi-a scris din nou și mi-a spus că este un alt om, că a făcut un tratament naturopat elaborat, exact așa s-a exprimat, dar nu a spus cu ce, și că nu mai suferă de depresie și că i-am salvat viața. Evident, m-am bucurat nespus, dar nu eu i-am salvat-o, ci Dumnezeu. Bunul Dumnezeu atâta har a pus în povestire, încât pe el l-a ajutat. Cuvântul este Creator, ba și Vindecător. Dumnezeu lucrează prin oamenii care scriu povestiri/pilde inspiraționale, clar și de necontestat.
Acestea fiind spuse, și dv. puteți să oferiți pacienților dv., la momentul oportun considerat de dv., câte o povestire care credeți că se potrivește unui context anume. De aceea, eu fiind un foarte bun researcher (scormonesc tot internetul când vine vorba de ceva bun), v-am găsit adresa de e-mail (nu mi-a fost greu, o poate găsi oricine) și imediat ce voi posta acest mesaj, îmi voi permite să vă expediez nu mai puțin de 470 și ceva de pilde/povestiri inspiraționale, pe care le-am strâns tot de pe internet de-a lungul timpului, sub forma unui document.pdf. Sper că nu vă va deranja. Rămâne la latitudinea dv. cum veți proceda cu ele, cum și în ce măsură veți dori să le folosiți.

Mult succes vă doresc în cariera de a face bine oamenilor.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Toate cele bune, cu drag,
Mr. Nick

P.S. V-am trimis e-mail-ul către adresa de gmail. Sper să îl fi primit, verificați și în spam.

P.P.S. Ca fapt divers, trebuie să menționez faptul că dintre toate pildele/povestioarele pe care le-am postat pe ROmedic, una singură chiar a fost scrisă de mine :)
În calitate de absolvent al facultății de Teologie Ortodoxă din București, m-am gândit într-o zi să scriu o pildă ortodoxă ca să încerc prin ea să îi ajut pe oamenii care se îndoiesc de existența lui Dumnezeu; nu știu în ce măsură am reușit. V-o las mai jos să o citiți, dacă veți avea plăcerea.

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!”. Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte a apărut stând lângă singura lumânare care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine! Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".