Grup de suport pentru TOC-CAP 15

Multumesc, Prozac.
Tu muncesti foarte mult, ai grija, uneori si oboseala poate fi factor favorizant in aparitia obsesiilor.
Eu cred ca am reintrat in cercul vicios, simt inca compulsia in mine, nu m-am eliberat de ea, dar incerc sa lupt (asta desi se considera ca nu e bine sa te opui).
Sanatate!

pulberedestele
doctorita mea a zis sa mai lasam doxepinu, ca cica dupa o luna incepe sa isi faca efectu! mie mi-a zis ca doxepin e mai puternic decat cipralex ! acuma ce sa zic am momente mai bunicele, apoi urmeaza cateva zile rele si tot asa
cred ca o sa incep sa fac si psihoterapie de sapt viitoare
va salut pe toti

Buna,
Si eu voi merge la dr sapt viitoare, cu vesti proaste, sa vedem ce o sa imi schimbe la tratament, de-ar exista o pastila care sa opreasca ritualurile astea nenorocite, ce bine ar fi...

Eu am fost ieri pentru starile de iritabilitate. Mi-a ridicat putin doza sa vedem daca Fevarinul este vinovat de aceste stari, daca da probabil il vom scoate.

Exceptand starea de iritabilitate, mi-a spus ca sunt ok. Mi-a propus si psihoterapie si voi incepe probabil si cateva sedinte.

Iti scoate de tot medicatia, sau il inlocuieste cu altul?
Si psihoterapia tot cu dr psihiatru vei face sau te trimite la psiholog (psihoterapeut)?
Eu stari de iritabilitate nu am, in schimb nu pot sa opresc ritualul, cand ma apuca...n-am crezut ca un om poate pierde controlul intr-un asa hal..

Kata, nu stiu acum. Deocamdata mi-a marit foarte putin sa vada daca Fevarin imi da aceasta iritabilitate. Nu s-a grabit sa-mi adauge alt medicament si asta am apreciat (unii te indoapa ca pe gascani).

Buna Ciorapel!
Ce carte imi mai poti recomanda de citit, daca se poate sa fie pe net, cea de atunci am gasit-o interesanta.
Multzu!

Da, dar Doxepin e mai vechi, are mai multe efecte adverse.Cipralexul este mai nou, nu e triciclic precum incisivul Doxepin.In schimb, eu cred ca isi face mai repede si mai eficient efectul.Cu bine!

Acuma, Adrian, e greu de spus cum reactioneaza fiecare individual la un medicament, unii reactioneaza mai bine, altii mai putin bine, eu am ca adjuvant in tratamentul depresiei majore endogene, Seroquel, care se foloseste pentru a potenta efectele antidepresivelor in tulburarea majora recurenta(mai e folosit si in depresia bipolara si in schizofrenie).Apoi, la cate medicamente am asociate, mai bine nu mai zic, dar sunt functional, neuronii functioneaza, si trebuie sa fie asa, ca e o munca intelectuala intensa munca de cercetare(in sanatatea publica, nu in psihiatrie).Eu zic sa asculti sfatul medicului, ei vad intregul, generalul.Din nou, cu bine si cu multa sanatate!

Pulbere de stele, si mie imi recomandase dr sa iau Seroquel, dar am auzit ca are muulte efecte adverse, tu cum te intelegi cu el, ca eu fug de el cat pot..
Nu de alta dar cand ii voi spune dr ca am recidivat, o sa mi-l bage (cred), macar sa stiu la ce ma astept.

Pai da o stare de liniste asa, de cer senin, un somn bun si odihnitor si nu da reactii extrapiramidale sau distonii acute, asa cum o face de exemplu, Solianul(fara anticolinergice in cazul Solianului, dar si Romparkinul scade eficacitatea Solianului).Merge bine pe multi receptori, atata serotoninergici, cat si noradrenalitici, dar si pe cei de dopamina.Nu ingrasa ca Zyprexa, dar un regim alimentar cumpatat ar face mult bine, ca da o usoara stare de foame.Ce sa va zic, e un medicament pe care eu il consider a fi foarte bun, care nu te lasa la greu.Bine, in cazul meu, strict individualizat, si mirtazapina orodispersabila, fie ca se numeste Remeron sau Mirzaten sau Zulin a dar rezultate bune.Mai iau si Coaxil, care unora li se pare slab, dar nu pentru cine stie ce efecte miraculoase il iau, ci pentru cele nevazute, are un mare rol in reglarea volumului creierului si a componentelor sale, incercate cu greu de depresie, TOC sau TAG.Apoi mai iau si Cymbalta, pentru ca am si TAG si TOC si depresie majora recurenta de origine eredo-familiala.Eu zic ca nu-i rau sa luati quetiapina(Seroquel), daca vi se recomanda de catre medic ca optiune...Multa sanatate va doresc!

Multumesc Pulberedestele, ma voi gandi ce avantaje si dezavantaje am, unii s-au plans ca s-au ingrasat de la el, eu daca ma ingras dau in alta depresie, prefer sa am parul scurt decat sa fiu grasa (la mine compulsia consta in tunsul parului), dealtfel, se aude ca duce si la caderea parului, deci ma ataca in alt punct sensibil.
Pe deoparte poate aduce liniste, sa zic, dar pe de alta parte deformeaza corpul...:(.
Eu in momentul de fata iau numai paroxetina 60 mg, a mers o perioada, acum nu mai merge..
Si perfectionismul asta exagerat, tot de la toc provine...

Alice Miller, "Desteptarea Evei. Despre vindecarea orbirii emoţionale."

http://ro.scribd.com/doc/3100388/Alice-Miller-Desteptarea-Evei


Dau citate din carte, unele mai lungi, pentru ca sunt deosebit de importante si pot starni interesul celor care citesc aici, sa citeasca si cartea care le va raspunde la muuuuuulte intrebari.

- in cărţile mele am încercat să demonstrez că mecanismele de negare şi refulare a suferinţei copilului şi desensibilizarea rezultată din acestea, mecanisme pe care le-am descoperit mai întâi la pacienţii mei, sunt general valabile. Am putut demonstra urmele copilăriei în operele unor autori însemnaţi precum Kafka, Flaubert, Beckett, Picasso, Soutine, van Gogh, Keaton şi Nietzscheşi mulţi alţii şi am fost eu însămi surprinsă de această regularitate. Am găsit şi în copilăria tiranilor distrugători mereu aceeaşi schemă: abuzuri extreme, idealizarea părinţilor, glorificarea violenţei, negarea durerilor şi răzbunarea pe naţiuni întregi pentru cruzimea suferită odinioară, negată şi scindată în Sinele propriu (abgespalten).

- descoperirile recente şi captivante în domeniul neurobiologiei m-au ajutat să înţeleg şi mai clar şi să descriu cum funcţionează cercul vicios pe care l-am recunoscut intuitiv:

1. Calea tradiţională a educaţiei, care include dintotdeauna pedepse corporale, duce la refularea suferinţei şi a umilinţei.

2. Această refulare absolut necesară pentru supravieţuirea copilului cauzează mai târziu orbirea emoţională.

3. Orbirea emoţională produce bariere în creier ("blocaje de gândire") în scopul protecţiei împotriva pericolelor (adică împotriva traumatizărilor care au avut deja loc şi nu mai există activ, dar care - fiind refulate - sunt codificate în continuare în creier ca pericol care pândeşte permanent).
(Atentie, Katalyna, aici ai un mare raspuns la problema ta cu taiatul parului!)

4. Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor şi adulţilor de a învăţa din informaţii noi, de a le prelucra şi de a elimina programe vechi, depăşite.

5. Corpul în schimb are memoria completă a umilinţelor suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconştient generaţiei următoare răul suferit odinioară de el însuşi.

6. Blocajele de gândire nu le permit, sau cel puţin le îngreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepţia cazurilor când aceştia se hotărăsc să descopere în propria lor copilărie existenţa cauzelor constrângerilor. Întrucât asemenea decizii sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă ceea ce le-au spus 'strămoşii', anume că toţi copiii au neapărat nevoie de bătaie.

- s-a dovedit că oamenii nu se nasc cu un creier complet dezvoltat, cum se presupunea până de curând, ci că experienţele din primele zile, săptămâni şi luni de viaţă sunt decisive pentru structurarea creierului.

- o atenţie plină de dragoste este indispensabilă pentru ca oamenii să-şi poată forma printre altele capacitatea de empatie. Când aceasta lipseşte, când copilul creşte dimpotrivă cu maltratări şi este desconsiderat, el îşi pierde această capacitate.

- cruzimea suportată în copilărie i-a transformat în oameni dependenţi care nu şi-au putut dezvolta niciodată sentimentul de empatie pentru suferinţa altor oameni, iar în acelaşi timp aceeaşi cruzime i-a transformat în oameni în care ticăia o bombă cu efect întârziat şi care aşteptau inconştient ocazia potrivită pentru a-şi descărca asupra altora mânia stocată pe care nu şi-o putuseră exprima niciodată.

- intotdeauna mi se pare foarte concludent să intru într-o farmacie şi să văd cum oameni bătrâni primesc o pungă plină cu medicamente prescrise de medicul casei. Uneori îi întreb dacă medicul a discutat cu ei şi despre viaţa lor sau numai despre boală. "Asta-i bună!" mi se răspunde de cele mai multe ori. "Nu are timp de discuţii, sala de aşteptare este mereu plină şi în plus la ce bun? Important este să ştie şi să cunoască ce boală am". Se prea poate ca el să se agaţe de medicamente aşa cum odinioară se agăţa de mama lui, de la care aştepta disperat ajutor. Se prea poate ca acest surogat simbolic să le fie de folos unora, însă el nu poate înlocui interesul unui alt om pentru viaţa pacientului. Iar pentru acest interes nici nu ne trebuie atâta timp cât am putea crede. Dar avem nevoie de o uşă deschisă spre propriul nostru trecut pentru a realiza că nu poţi înţelege o viaţă decât dacă îţi este permis să iei în serios începuturile acelei vieţi.

- majoritatea dereglărilor alimentare au cauze psihice. Cum se resping sentimentele? Printre altele recurgând la remedii care reduc la tăcere acest limbaj, astfel încât omul să se poată simţi puternic şi nu neputincios. Şi cum se reduc la tăcere simptomele? Există multe remedii, în primul rând medicamente, în cazul dereglărilor alimentare de asemenea instrucţiuni de regim amănunţite, care hrănesc iluzia pacientului că cineva se ocupă în detaliu de viaţa lui, de alimentaţia lui, de starea lui desănătate. Dar prin asta nu este rezolvată şi nici măcar abordată principala problemă a anorexicilor, de exemplu: întrebarea referitoare la cauza pentru care ei îşi refuză viaţa, cauza pentru care nu mai au încredere în propria familie şi se simt constrânşi să-şi controleze alimentaţia. În foarte puţine clinici fetiţa anorexică se poate întreba: cum de s-a ajuns aici? Ce cauză a stat la baza îmbolnăvirii mele? Ce simt? Ce doresc să evit? Aceste întrebări nu i se pun aproape deloc. Si doar în majoritatea cazurilor se poate constata o dereglare de comunicare, o dramă profundă care adeseori îşi are originile în frageda copilărie.

- procesul de analiză a propriei copilării renegate şi refulate a adus uşurare în multe cazuri, mai ales când persoana afectată a avut norocul de a întâlni un om empatic care să-şi fi descifrat deja emoţional propria istorie.

- la universitate nu se predă despre modul cum în autodistrugerea necruţătoare a unui pacient se reflectă istoria tragică a copilăriei acestuia.

- pentru procesul vindecării sunt necesare ambele aspecte: confruntarea cu copilăria traumatică, dar şi revelarea nenumăratelor mecanisme defensive a căror construcţie a fost absolut indispensabilă pentru a-l proteja pe copil de suferinţele insuportabile. Adultul însă le poate duce la îndeplinire pe amândouă.

- prin psihoterapie un pacient poate învăţa să înţeleagă de ce inca se simte victima şi apoi să renunţe la postura de victimă.

- se pare că există oameni pe care TERAPIA COMPORTAMENTALA (Verhaltenstherapie) i-a ajutat să scape de temeri şi aceştia pot fi cu siguranţă felicitaţi. Dar mulţi oameni nu au parte de aşa ceva; aceştia nu se pot elibera de depresii nici prin medicamente, fiindcă pentru ei este mai important să afle cine sunt şi de ce au devenit aşa cum sunt decât să nu mai fie depresivi. Pentru aceşti oameni preocuparea cu propria copilărie poate însemna o mină de aur şi este foarte regretabil că în ziua de azi pregătirea psihiatrică pune accentul pe administrarea de medicamente (Luhrmann). Este evident că o doză regulată de dopamina va fi primită de un pacient ca o binecuvântare atunci când creierul lui nu produce această substanţă. Dar în acest mod nu se răspunde la întrebarea de ce creierul lui nu o mai produce. Răspunsul la această întrebare ar putea conţine însă cheia către adevărata vindecare.

- se prea poate ca un remediu bine preparat să ajute temporar, mai ales când pacientul nu este interesat de cauzele bolii sale. În acest caz poate că medicul nu are de ales decât să-i prescrie acestuia medicamente. Mulţi psihiatri fac însă acest lucru chiar şi atunci când explorarea în sine este posibilă. Eu consider că tendinţa actuală de a însoţi psihoterapiile cu medicamente este problematică, deoarece majoritatea sedativelor slăbesc interesul pacientului faţă de copilăria traumatică, respectiv îi întunecă şi mai mult realitatea copilăriei şi prin aceasta pun în pericol pe termen lung un posibil succes al psihoterapiei.

- cunosc o familie în care femeia a tot suferit timp de douăzeci de ani de depresii grave, care o ţintuiau chiar la pat pentru anumite perioade de timp, deoarece refuza şi mâncarea şi abia avea putere să se ridice din pat. Nenumăraţi medici au tratat-o, cu medicamente şi cu discuţii. Au urmat din când în când îmbunătăţiri (remisiuni), dar şi recidive de o violenţă înspăimântătoare. Intâlnindu-l odată întâmplător pe soţul ei şi întrebându-l de starea ei, mi-a spus disperat că nu mai poate să asiste la autodistrugerea ei. L-am întrebat dacă în terapiile făcute ea a descoperit ceva legat de copilăria pe care a avut-o. "- Doamne fereşte", mi-a răspuns el, "asta ar ucide-o!" El îi cunoştea pe ambii ei părinţi, care fuseseră foarte tiranici cu fiica lor. Acest bărbat avea împreună cu soţia lui o agenţie de voiaj. Când am mai sunat altădată, mi-a răspuns femeia şi mi-a atras atenţia schimbarea în vocea ei. Am întrebat-o cum se simte şi mi-a spus că de un an de zile nu mai are depresii, deşi afacerile nu mergeau prea bine. Starea ei se schimbase în bine la scurt timp după ce găsise o terapeută care nu-i administrase pastile, ci o lăsase să povestească despre copilăria ei. Această femeie a suferit o perioadă, însă a simţit permanent că are pe cineva alături şi în felul asta a reuşit să descopere originea bolii. Acum se simţea mult mai puternică, câştigase în greutate şi mai presus de toate era fericită că ştia ce simte şi nu mai avea senzaţia că se înstrăinează de ea însăşi prin medicamente. Întrucât nu ştia că eu fusesem psihanalistă şi nu-mi cunoştea nici cărţile, mi-a povestit foarte dezinvoltă."- Imaginaţi-vă", mi-a spus, "că ani de zile mi-am chinuit trupul, mi-am distrus bucuria de a trăi, mi-am stricat orice bucurii şi m-am agăţat mereu de ideea că părinţii mei m-ar fi iubit. Prin terapie mi s-au dărâmat iluziile şi acum văd ce preţ plătisem pentru acele iluzii. Dintr-o dată am putere, îmi pot purta de grijă şi nu mai sunt victimă. Dar acum văd că ani de zile m-am purtat fără inimă cu mine însămi, fără să-mi dau seama de acest lucru".

Da, această femeie se comportase faţă de propriul ei trup aşa cum o trataseră părinţii pe ea în copilărie. Nu avusese voie să se bucure de viaţă, fusese nevoită să le asculte ordinele, aproape îşi ruinase sănătatea, nu avusese voie să observe nimic, să înţeleagă nimic din ceea ce se întâmplă, nu avusese voie să vadă că devenise o victimă, victima istoriei tragice a părinţilor ei, care fuseseră şi ei cândva copii tiranizaţi. Depresia şi anorexia îi permiseseră fiicei să vegeteze în continuare în acea construcţie de autoiluzionare, însă nu şi să trăiască cu adevărat. Soţul ei, care o iubea şi voia s-o ajute, credea ca şi medicii şi psihiatrii precedenţi că trebuie s-o cruţe de adevăr, că ea nu ar suporta adevărul şi că ar fi prea slabă pentru asta. SI CU TOATE ACESTEA, TOCMAI ADEVARUL A SALVAT-O! Cand nu a mai fost nevoita sa se minta, a găsit puterea de a recunoaşte atât de clar opera de distrugere a părinţilor ei încât nu a mai fost nevoie s-o continue ea. In ciuda îngrijirilor soţului şi fiicei ei, aceasta femeie a fost în fond tot singură atâta vreme cât nu a fost capabilă să găsească accesul la propriul adevăr, la adevăratele ei sentimentele şi nevoi. Ea se găsea într-o luptă continuă cu ceea ce corpul ei ştia, dar conştientul nu putea accepta. Avea un bărbat iubitor şi voia să-l iubească, aşa cum voia să-şi iubească şi fiica, însă capacitatea ei de a iubie ra blocată de această luptă din ea. Abia când s-a hotărât pentru adevăr s-a eliberat şi de acest blocaj.

Fac o paranteza (eu, Ciorapel -)). Textul de mai sus poate fi un raspuns la ce scriu mereu cei care sufera de boli, atunci cand le spui de psihoterapie si mai ales de importanta ESENTIALA a aflarii cauzelor unei boli: "La ce-mi foloseste mie sa aflu ce copilarie am avut? STIU DEJA ASTA!". Pai, foloseste, printre multe altele, sa incetezi sa te mai minti! Si sa incetezi sa mai duci la indeplinire tiparul gresit pe care ti l-au creat si in care iti traiesti viata! Numai atunci, cand descifrezi intreaga copilarie si toate traumele, poti realiza ca viata ti-o poti schimba si numai atunci te vei opri sa mai traiesti ca o victima! Un om adult, cu inteligenta si independenta financiara, daca vrea, se poate vindeca de orice!

- dragostea este cel mai efectiv medicament. Cu tot respectul cuvenit pentru ceea ce s-a spus şi s-a scris de milenii încoace despre puterea dragostei, nu avem voie să uităm că doar bunăvoinţa şi dorinţa nu sunt de ajuns pentru ca un om care se sabotează singur în permanenţă să se deschidă în faţa iubirii. Ar trebui, dimpotrivă, să realizăm că această luptă disperată nu ar avea loc dacă fiinţa adevărată a acelui om nu ar fi fost sugrumată în copilărie. Şi în activitatea psihoterapeutică, şi mai ales aici, se poate scoate la lumină după părerea mea originea evoluţiei tragice a unui om, atunci când clientul doreşte asta şi terapeutul a parcurs şi el deja acest drum.

- treptat se creează o situaţie în care clientul descoperă cum a fost iniţial programat să se teamă, să se supună, să se adapteze, să se renege pe sine însuşi, să fie orb şi apoi se poate elibera de acea programare. Presupusa eliberare prin aşa-numita programare neurolingvistică (NLP), prin terapia comportamentală şi multe alte metode rămâne de exemplu temporară în cadrul tehnicilor automanipulative dacă această cunoaştere lipseşte.

- după părerea mea, într-o psihoterapie efectivă trebuie măcar să i se înlesnească pacientului această articulare a restriştei din copilărie. Dacă vrem să evadăm din adevărul pe care îl purtăm în noi înşine, nu vom ajunge prea departe. Adevărul ne va însoţi mereu în această fugă, ne va provoca suferinţe, ne va îndemna să facem lucruri pe care le regretăm, ne va accentua confuzia şi ne va slăbi încrederea în noi înşine. Dacă însă ne confruntăm cu acest adevăr, avem posibilitatea să recunoaştem în sfârşit ce a fost şi ce a lipsit şi ce a dus la o viaţă golită emoţional.

- când i se inoculează unui copil convingerea că este umilit şi chinuit spre binele lui, el poate rămâne cu această credinţă o viaţă întreagă. Urmarea va fi că acest om îşi va maltrata şi el propriii copii şi va fi convins că face o faptă bună. Ce se întâmplă însă cu furia, cu mânia, cu durerea pe care a trebuit să le reprime în copilărie, în timp ce era bătut de părinţi şi trebuia să mai şi accepte acest tratament ca pe o binefacere?

- DE UNDE VINE RAUL PE LUME? Mi-adevenit tot mai clar că RAUL ESTE RE-CREAT IN FIECARE GENERATIE. Nou-născutul este nevinovat. Indiferent ce înclinaţii poate avea, nou-născutul nu simte dorinţa de a distruge viaţa, ci vrea să fie îngrijit, protejat şi iubit şi vrea să iubească el însuşi. Când aceste necesităţi nu sunt satisfăcute, când copilul este în schimb maltratat, i se schimbă macazul vieţii. Un om nu se simte presat spre distrugere decât când la începutul vieţii lui sufletul i-a fost schingiuit. Un copil care a crescut cu dragoste şi respect nu este motivat pentru războaie. Răul nu face neapărat parte din natura umană.

- mi s-a ripostat că mulţi copii sunt bătuţi şi maltrataţi şi nu cresc să ajungă criminali în masă. Am luat în serios aceste argumente şi m-am ocupat de aspectul copiilor care supravieţuiesc maltratărilor brutale fără a deveni mai târziu criminali. Datorită lecturii foarte multor biografii am descoperit că în toate cazurile în care victima nu a devenit mai târziu făptaş, a existat o persoană devotată copilului, care astfel i-a înlesnit acestuia receptarea nedreptăţii ca atare. Am numit această persoană MARTORUL SALVATOR. Când existase un asemenea martor, copilul avusese posibilitatea să compare şi să observe că i se făcea rău şi să se identifice cu un om prietenos. Un exemplu celebru îl constituie Dostoievski, al cărui tată îl trata foarte brutal, însă a cărui mamă era caracterizată ca foarte iubitoare. Acolo unde însă acea persoană lipsise, unde orice alternativă la cruzime fusese absentă, unde nici un martor salvator nu putuse confirma percepţia copilului că i se face rău, acolo copilul fusese în cel mai mare pericol de a considera tortura îndurată ca un tratament spre binele lui şi de a aplica ulterior el însuşi acea tortură altor oameni fără cele mai mici scrupule.

- un copil bătut învaţă să se teamă de părinţi. Mai învaţă să-şi bagatelizeze propriile dureri, chiar să nu le mai simtă şi mai ales să se simtă vinovat. Întrucât este lipsit de protecţie în clipa când este atacat, învaţă să creadă că un copil nu merită protecţie şi respect. Mesajele greşite sunt memorate ca informaţii în corpul lui şi îi influenţează concepţia asupra lumii şi mai târziu atitudinea faţă de alţii şi faţă de el însuşi. Acest copil nu va fi capabil nici să-şi apere dreptul la demnitate, nici să recunoască semnalul de pericol reprezentat de durerea fizică şi să se orienteze ca atare. Ca urmare, sistemul lui imunitar va avea poate de suferit. Neavând alt model de comportament, copilul va înţelege limbajul violenţei şi al prefăcătoriei ca singur mijloc de comunicareşi îl va folosi la rândul lui, căci adultul vrea de obicei ca sentimentul de neajutorare pe care l-a refulat odinioară să rămână în continuare refulat.

- părinţii reacţionează adesea orbeşte şi distructiv, deoarece se găsesc în realitatea copilăriei lor, fără a fi conştientizat acest lucru. Pentru a supravieţui maltratărilor precum bătaia, umilinţele şi neglijarea, au fost nevoiţi să-şi ascundă sentimentele faţă de ei înşişi. Acum au devenit sclavii acestor emoţii, pe care nu le pot controla deoarece nu le înţeleg sensul şi nu le înţeleg sensul deoarece, ca şi Adam şi Eva în paradis, au fost siliţi să considere că cruzimea este iubire, au fost siliţi să urmeze ordine de neînţeles şi să rămână orbi uneori până la sfârşitul vieţii, ameninţaţi cu iadul şi purgatoriul.
Cu alte cuvinte, copilului îi este interzis să realizeze cruzimea părinţilor şi nu are voie să observe cum este schingiuit sufleteşte la începutul vieţii sale. El trebuie să creadă că un copil nu simte nici o durere, că totul s-a întâmplat pentru binele lui şi că el însuşi este vinovat dacă a avut de suferit. Toate astea numai pentru a păstra tăcerea asupra faptelor părinţilor.
Întrucât însă corpul reţine totul, adultul nu poate să scape de ceea ce ştie. Chiar dacă nu este conştient, asta îi stăpâneşte întreaga viaţă, comportamentul, modul cum reacţionează la nou şi mai ales relaţia cu propriii copii.

- un copil mic nu ar putea supravieţui adevărului, trebuie să-l refuleze din motive pur biologice. Însă această refulare, această incapacitate de a-şi cunoaşte propria origine are un efect distrugător. Pentru a dezamorsa acest efect avem nevoie de terapeuţi, consilieri, profesori care să nu simtă emoţiile adultului ca pe o junglă, ci ca pe nişte roade, uneori fructe otrăvite ale unei însămânţări greşite, însă al căror efect poate fi înlăturat cu ajutorul cunoaşterii, pentru a face loc unor plante care nu vor face rău nimănui. Nici un om nu simte nevoia să se hrănească cu plante otrăvitoare, însă unii o fac deoarece nu cunosc altceva. Nu cunosc altceva deoarece se agaţă de ceea ce le este cunoscut şi pentru care şi-au dezvoltat strategii de supravieţuire. Dacă cineva ne ajută să recunoaştem vechile tipare de comportament ale părinţilor noştri în contextul propriei noastre copilării, atunci nu mai suntem constrânşi să le repetăm orbeşte.

- creierul unui copil nu este complet dezvoltat la naştere; el se structurează în primii trei ani de viaţă. Mesajele pe care creierul le primeşte în aceşti primi ani de viaţă sunt uneori mai puternice decât toate informaţiile ulterioare. Indicaţiile de a simţi şi de a acţiona pe care copilul le primeşte de la mamă sau de la alte persoane de referinţă pot supravieţui nestingherite timp de decenii.

- necesitatea refulării durerilor din copilărie duce nu numai la renegarea propriei istorii, ci şi la atitudinea de negare faţă de suferinţa copiilor în general şi prin asta la deficite notabile în capacitatea de a gândi. Lipsa unei relaţii bune cu mama sau cu o persoană de referinţă la începutul vieţii, împreună cu maltratările, la care eu includ şi bătaia cu intenţie educativă, cauzează printre altele această lipsă de sensibilitate şi blocajele de gândire.

- deficite foarte timpurii de comunicare a copilului cu persoanele lui de referinţă pot duce la deficite în creier. În cazul în care copilul este bătut sau maltratat în vreun alt fel, aceasta duce de asemenea la vătămări, deoarece atât neuronii deja nou formaţi cât şi legăturile lor sunt distruse în stare de stres.

- decenii întregi am fost convinsă că eu nu am fost bătută niciodată în copilărie, deoarece nu îmi aminteam absolut deloc aşa ceva. Când am aflat însă ulterior prin lectura scrierilor de pedagogie neagră că foarte devreme, încă de la vârsta de sugari, copiii sunt supuşi pedepselor corporale pentru a învăţa supunerea şi curăţenia, am înţeles de ce îmi lipseau amintirile. Este evident că fusesem educată deja ca sugar atât de efectiv în spiritul ascultării, încât aveam numai amintiri fizice (aşa-numite implicite) şi nu conştiente (explicite). Mama mea a putut mai târziu să-mi povestească plină de mândrie că deja de la şase luni nu mai făcusem pe mine şi că nu i-aş fi făcut niciodată probleme în afară de momentele când voiam să-mi impun voinţa. Atunci însă fusese de ajuns o privire severă ca să mă aducă la realitate. Astăzi ştiu ce preţ am plătit pentru asta. De frica acelei priviri nu am putut să rostesc multe lucruri, nu am îndrăznit nici măcar să le gândesc. Însă ştiu şi că în cele din urmă am căpătat această capacitate.

- mă cutremură tot mereu, din nou şi din nou, puterea devastatoare a negării, care ne creează blocajele de gândire.

- si psihanaliştii ar trebui să-şi revizuiască ideile preluate din tradiţia pedagogiei negre despre pulsiuni distructive înnăscute şi despre copilul rău, pervers, dacă ar lua în serios cercetările actuale despre sugari. Concepţiile lui Daniel L. Stern şi ai discipolilor lui John Bowlby par să constituie şi acum o excepţie în cercurile psihanaliste actuale. Poate fiindcă Bowlby deja a distrus un tabu cu teoria lui despre primul ataşament. El a localizat originile comportamentului asocial în lipsa unui prim ataşament matern şi prin asta s-a pronunţat împotriva teoriei pulsiunii a lui Freud.

- după părerea mea trebuie însă să mergem un pas mai departe decât Bowlby, fiindcă aici nu este vorba numai decomportamentul asocial şi de aşa-zisele tulburări narcisiste, ci şi de înţelegerea faptului că negarea şi refularea traumelor timpurii ale copilăriei şi scindarea sentimentelor ne îngrădesc capacitatea de a gândi şi ne cauzează blocajele de gândire. Bazele biologice ale fenomenului de negare au fost ce-i drept descoperite de cercetările neurologice, dar consecinţele negării şi influenţa asupra mentalităţii noastre nu au fost încă analizate. Nimeni nu pare să vrea să reflecteze la faptul că insensibilitatea vis-à-vis de suferinţa copilului, pe care o putem constata atât de frecvent în întreaga lume, merge mână în mână cu paralizarea gândirii care a apărut în copilărie.

- copilul bătut nu-şi poate aminti decât de propria lui frică, de chipurile părinţilor nervoşi, însă nu şi de motivul acestora. Copilul va presupune ca a fost rău şi că a meritat pedeapsa. Urmele acestor dureri nu sunt eliminate. Dacă ar fi anulate nu ar trebui să tot repetăm ceea ce ni s-a făcut. Particulele de memorie despre care noi credem că au dispărut sunt încă active în noi. Ne dăm seama de acest lucru cel mai târziu când devenim conştienţi de modul în care ne comportăm.

- faptul că purtăm în noi bariere de gândire care au fost construite în copilărie nu este o interpretare psihanalitică, ci oconstatare care poate fi verificată în fiecare caz individual. Verificarea este ce-i drept îngreunată de faptul că foarte uşor sestrecoară judecăţi de valoare care distorsionează imaginea.

- dar cum pot fi ajutaţi toţi acei oameni care au fost deja vătămaţi?, sunt des întrebată. Trebuie toţi să facă terapii prelungite?
Durata unei terapii nu spune absolut nimic despre calitatea ei. Cunosc oameni care au petrecut decenii în psihanaliză fără a fi aflat vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat în copilăria lor, deoarece analiştii lor se tem să păşească pe acest teren şi să-şi investigheze propria lor copilărie. Deja de câţiva ani există totuşi direcţii noi în psihoterapie, care lucrează ca scop precis cu traumele şi prezintă succese după scurt timp, ca de exemplu Eye Movement Desensitization and Reprocessing (EMDR), care a fost dezvoltată de Francine Shapiro. Am prea puţină experienţă în acest domeniu ca să înţeleg de ce sunt atât de efective, dar îmi pot imagina că în multe cazuri doar interesul terapeutului faţă de trăirile traumatice poate porni un întreg proces, în care limbajul corpului capătă o însemnătate deosebită. O terapie clasică, limitată la interpretările fanteziilor, nu aspiră la acest proces. Eu însămi am avut experienţe cu trei analize de acest gen, toate la analişti bine intenţionaţi, dar la nici unul dintre cei trei nu am reuşit să dezgrop realitatea copilăriei mele timpurii. Apoi am încercat cu ajutorul terapiei primare, dar de asemenea nu am reuşit. Am putut ce-i drept să descopăr multe sentimente din frageda copilărie, dar nu am putut să înţeleg tot contextul realităţii timpurii şi să dau frâu liber adevărului, fiindcă nu aveam nici un martor empatic. Astăzi nu aş mai sfătui pe nimeni să pornească nechibzuit la acest drum, decât cu specialişti dovediţi, întrucât mulţi aşa-zişi martori empatici pot trezi în pacienţii lor fără probleme sentimente intense, fără însă a-i ajuta să iasă din haosul lor.

- adesea sunt întrebată ce consider eu că este astăzi factorul decisiv în psihoterapie. Să fie, aşa cum încerc să arăt în această carte, recunoaşterea emoţională şi cognitivă a adevărului memorat în corp, eliberarea de porunca de a tăcea şi de idealizarea părinţilor sau să fie prezenţa martorului iniţiat? Eu cred că aici nu e vorba de ori-ori, ci de şi una şi alta.
Fără un martor iniţiat este imposibil de suportat adevărul copilăriei timpurii! Însă prin martor iniţiat eu nu înţeleg pe oricine care a studiat psihologie sau care a experimentat trăiri primare la vreun guru şi a rămas dependent de acesta. Martori iniţiaţi sunt pentru mine mai degrabă terapeuţi care au curajul de a se confrunta cu propria lor istorie, care rămân autonomi în acest proces şi care nu-şi compensează prin autoritate asupra pacienţilor lor propria neajutorare refulată.

- corpul ştie tot ce i s-a întâmplat, însă nu poate exprima aceste lucruri prin cuvinte. El este ca şi copilul care am fost odată, care vede totul, dar care este neajutorat şi rămâne neputincios fără ajutorul adultului. Astfel încât atunci când ies la suprafaţă emoţii din trecut, ele sunt întotdeauna însoţite de teama copilului care se simte cu totul părăsit, care este dependent de înţelegerea adultului sau măcar de încercarea acestuia de a-l linişti.

- spre deosebire de corp, sistemul nostru cognitiv ştie prea puţin despre ceea ce s-a întâmplat în trecut, amintirile conştiente sunt incomplete şi nesigure. În schimb el dispune de o cunoaştere cuprinzătoare, o raţiune dezvoltată şi o experienţă de viaţă care copilului încă îi lipsesc. Întrucât adultul nu mai este neajutorat, el îi poate oferi copilului din el însuşi (corpului) protecţie şi îl poate asculta, pentru ca acesta să se poată articula în felul său şi să-şi poată spune povestea. În lumina acestei povestiri, temerile şi emoţiile obscure ale adultului care ies la iveală capătă sens. În sfârşit ele sunt aşezate într-un context şi nu mai sunt ameninţătoare.

- deja de ani de zile există începuturi ale acestui concept terapeutic, adesea sub formă de sfaturi pentru auto-terapii, pe care mai demult şi eu le recomandam. Astăzi nu o mai fac fără restricţie. Fiindcă după părerea mea avem neapărată nevoie de compania unor martori iniţiaţi pentru acest travaliu. Din păcate majoritatea terapeuţilor nu au avut parte nici ei înşişi de acest fel de ajutor în timpul studiilor lor. Tot mai mulţi terapeuţi vor îndrăzni să renunţe la "neutralitatea" freudiană şi să ia necondiţionat partea copilului de odinioară din pacienţii lor. Atunci va căpăta şi clientul spaţiul necesar în care să se confrunte fără pericol cu adevărata istorie a vieţii lui.

- [..povestea Katjei..]...Când Katja a putut să renunţe la speranţele ei copilăreşti, a dispărut şi ura, fiindcă ea atunci şi-a acordat libertatea de a accepta în sfârşit faptele realităţii prezente şi trecute. Nu a mai avut nevoie să se forţeze să creadă lucruri care nu aveau sens pentru ea, să preia punctul de vedere al celuilalt şi să se încarce cu sentimente străine pe care să nu le poată prelucra. Nu a mai trebuit să se forţeze să ignore faptele şi să nege adevărul pe care-l vedea, căci acum avea voie să aibă gândurile care se năşteau în mintea ei şi avea voia să simtă sentimentele adecvate situaţiei ei. Aceste schimbări sunt cele care duc la surmontarea urii.

Ura există numai atâta vreme cât ne simţim ca într-o capcană, adică în situaţia copilului care nu are de ales, care trebuie să rămână în situaţia fără speranţă pentru a putea supravieţui. De îndată ce adultului i se oferă o alternativă, o scăpare din capcană, ura dispare de la sine. A predica morala, iertarea şi exersarea sentimentelor pozitive devine în acest caz absolut inutil.

Repet,

DE INDATA CE ADULTULUI I SE OFERA O ALTERNATIVA, O SCAPARE DIN CAPCANA, URA DISPARE DE LA SINE.

pulberedestele
eu de la doxepin nu am nici un fel de reactive adversa, nici macar una!
sa vedem cum merge cu doxepin, daca nu merge il inlocuieste si gata

Multumesc, Ciorapel.
Weekend placut si linistit la toata lumea!

Cu placere, la fel si tie.

salutare
se pare ca doxepin nu este bun ptr toc, in weekend tot felul de intrebari si analize am avut in cap, nasol
claudiu tu cum esti de la cipralex?

Buna,
Si cipralexul e la fel ca doxepin, numai ca e mai "nou", deci nu te baza prea mult pe el, pt ca nici el nu merge bine la toc, lucru confirmat de dr mea..

aha ms katalyna, cred ca o sa schimb medicu! tu ce medicamente iei?

katalyna
doxepin este un medicament slab? mie doctorita mia zis ca e un medicament puternic!tu ai incercat doxepin si nu ai fost bine?

Cipralexul are indicatie pe patologia anxioasa, din care face parte si TOC.Doza initiala este de 10 mg si se poate creste parca pana la 20 mg, in functie de raspunsul terapeutic.Doxepinul este un medicament triciclic, care necesita ceva timp pana va actiona.Eu as prefera Cipralexul, care mi-a fost recomandat la un moment dat, dar s-a gasit altceva, o schema mai complexa, din cauza comorbiditatilor.Atata stiu, atata pot sa spun, si mai pot sa zic ca fiecare reactioneaza altfel la medicament.

Buna,
Nu cred ca e slab doxepin, mie mi-a fost recomadat la nevoie dupa ce terminasem un tratament cu velaxin pentru atacuri de panica. Problema e ca pe atunci nu dadusem in toc, de asta nici nu pot spune cu certitudine daca e bun sau nu pentru asta.
Cert este ca eu nu l-am simtit slab, insa e mai vechi el, si are mai multe efecte secundare, dat fiind ca au aparut atatea medicamente noi, e pacat sa folosesti unul de generatie veche.

Multumesc de intelegere, uneori triciclicele isi fac treaba, dar vorba ta, e pacat sa folosesti ceva mai vechi, cand ai altele mai noi.Cipralexul nu este dual(ca venlafaxina), dar am auzit lucruri bune despre el si merita incercat.In psihiatrie ar trebui sa se plece de la ideea sa dai ce-i nou aparut pacientului, in speranta vindecarii sau a unei ameliorari semnificative(asa se merge prin alte tari mai dezvoltate cu ideea prescrierii a ce-i mai nou).Noi suntem in Romania si unii medici au incercat zeci de ani un medicament pe o afectiune, cu anumite rezultate, si sunt mai reticenti si mai rezistenti la schimbare...Oricum, ideea unora precum ca industria farmaceutica trebuie sa scoata bani mi se pare asa puerila, normal ca va scoate bani, dar daca medicamentul este bun.Ce medic psihiatru ar accepta un comision pentru un medicament prost, dar nou, ar fi o problema de bioetica si nici unul nu ar risca sa-si piarda clientela.Asta nu o spun pentru tine, ca tu intelegi lucrurile, o spun pentru cei care se tin de polemici sterile si inutile.Oricum, daca un test indica eficacitatea unui medicament, si se fac numeroase trialuri clinice, mi se pare absurd sa nu incerci acel medicament, cel putin pana iti faci o idee despre tipul de pacient si despre medicamentul in sine.Fiecare suntem o individualitate si ne manifestam asa cum s-a dezvoltat personalitatea noastra(uneori incercata si de cate o tulburare de personalitate).Lista medicamentelor noi, din pacate, la noi este neactualizata cu medicamente noi compensate si gratuite.De exemplu, eu n-am incercat Valdoxan, pentru ca nu se da gratuit si nu-mi permit si nici compensat macar(desi la un moment dat am primit indicatie terapeutica).Culmea este ca se tin numeroase conferinte in care acest medicament, agomelatina, este considerat un medicament daca nu revolutionar, cel putin care schimba o strategie in terapeutica si actioneaza pe niste receptori pe care toate celelalte medicamente actioneaza mai slab sau deloc.Asta este.Sa ne auzim cu bine!

Pulberedestele, pentru cele scrise pe la mijlocul mesajului tau, da-mi voie sa-ti spun ca esti usor naiv.

Am uitat sa iti mai raspund la o intrebare, adrian2011, eu iau paroxetina cate 3 pastile pe zi (a 20 mg fiecare), sau seroxat daca iti este mai cunoscut. Am schimbat medicul care ma trata cu cipralex dupa ce am constatat ca nu ma ajuta cu nimic..

multumesc de raspunsuri katalyna
maine am o programare la alt medic, sa vad ce zice acest medic poate imi recomanda un tratament mai bun

Buna,
Eu tocmai m-am intors de la medic. Mi-a recomandat psihoterapie, sau sa iau seroquel, am de ales.
As alege psihoterapia in locul medicamentelor, mai ales ca psihoterapeuta asta este recomandata, nu merg la nimereala, pe de alta parte costa mult, si cere si timp, iar antipsihoticul nu vreau sa-l iau pt ca sedeaza rau, si ingrasa...
Oare chiar nu pot sa ma controlez, sa fie boala mai puternica decat vointa mea? Nu cred...
Astept sa imi spui, adrian2011 ce ai facut si tu la dr.
Sanatate!

Si eu am schimbat cativa medici, din motive obiective si care nu tin de nepriceperea lor: unul pentru ca a plecat in Franta, pentru un job mai bun, altul pentru ca era prea departe, in Prahova, al treilea pentru ca desi era profesor dr., trebuia sa astept foarte mult pana ma primea(si nu e doar o parere, m-a consultat si la 23, 45), in fine ultimul, pe care il am acuma, din Constanta, indeplineste toate cerintele mele, mai pleaca prin SUA, mai face cate o specializare, dar e aproape de mine la greu, adica nu se supara daca il deranjez cu un telefon si o programare.Le multumesc si specialistilor din policlinica, acestia acceptand scrisorile medicale, atunci cand nu pot merge la Constanta.Ce sa mai zic, ar mai fi pentru cateva zile alt profesor dr., bun diagnostician, dar care a folosit Solian in cantitate mai mare si am facut o distonie de toata frumusetea(am fost trimis pentru o precizare mai buna de dg., dar se pare ca medicul de la Constanta a avut dreptate, cel putin in ceea ce priveste tratamentul pe care il iau acuma si care ma face functional, adica pot munci).Ca parere generala, e bine de vazut si o a doua si o a treia parere medicala, desi prima parere medicala in cazul meu a fost cea corecta (ulterior adaugandu-se doar comorbiditati care nu puteau fi evitate).Cu bine si mult succes, important e sa ne fie bine!

salutare
acuma am venit de la medic, mia zis ca tratamentu zyprexa 5 mg, doxepin 150 mg e bun, insa a mai adaugat si cipralex 10 mg!acuma sa vedem cum o fi, pe 26 trebe sa merg la control

Un adevarat coktail de medicamente, of...