FRICA DE MOARTE
Frica de moarte e rezultatul unei credinţe slabe sau inexistente. Şi când spun frica de moarte am în vedere şi frica de a pierde pe cineva foarte drag.
Toţi ne temem. Toţi ne gândim cu groază la momentul în care cineva din preajma noastră va trece la cele veşnice. Şi toată această frică ar trebui să se transforme în speranţă. Fiindcă aşa cum spune Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2; 9).
Şi cei care cu adevărat cred în cuvintele Domnului Iisus Hristos nu ar trebui să se teamă de moarte, ci de judecată. Sfinţii Părinţi se temeau din pricina judecăţii, însă pentru ei moartea semnifica o trecere, iar viaţa aceasta o călătorie, un drum, sau cum spune foarte frumos părintele Dumitru Stăniloae: „timpul (viaţa) este răgazul acordat omului să răspundă iubirii lui Dumnezeu”.
Sigur, nu vreau să spun că mie mi-ar fi uşor. Mă rog zilnic pentru viaţa părinţilor mei, a întregii familii, dar nu înainte de a mă ruga pentru mântuirea lor. Fiindcă mântuirea este de fapt cununa pe care o aşteptăm la sfârşitul vieţii. Şi oricât de greu ni se pare să acceptăm moartea cuiva, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, nu cheamă la Sine omul atunci când e nepregătit. Poate tocmai de aceea un om e chemat într-un anume moment care nouă ni se pare prea nepotrivit. Fiindcă, probabil, în acel moment omul respectiv este cel mai aproape de Dumnezeu. Poate dacă ar mai fi trăit, şi-ar fi pierdut mântuirea. Nu spun neapărat că aşa e, spun, pur şi simplu, să avem încredere în înţelepciunea lui Dumnezeu.
Mă gândesc de multe ori cât de roditoare şi mântuitoare ar fi fost disperarea lui Iuda, când L-a vândut pe Iisus, dacă, în loc să se spânzure, s-ar fi rezumat la pocăinţă şi şi-ar fi pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu.
Pentru că, până la urmă, credinţă asta înseamnă, să crezi cu tot sufletul în ceea ce nu ai văzut, cum îi spune Iisus şi lui Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20; 29). Să ai credinţă în Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, presupune să ai încredere şi în raiul lui Dumnezeu. Iar dacă crezi în raiul lui Dumnezeu e absurd să îţi slăbeşti dragostea şi credinţa când pierzi pe cineva foarte drag.
Noi spunem de multe ori despre unul sau altul că au fost prea tineri, că e păcat (şi subliniez păcat) de viaţa lor, dar în fond habar nu avem despre ce vorbim. Fiindcă adevăratul păcat e ca cineva să îşi piardă sufletul, mântuirea. Cât despre vârsta la care murim, indiferent că vor fi optzeci sau treizeci de ani, ar trebui să ne gândim că viaţa oricum trece. Regele David spune: „O mie de ani înaintea ta sunt ca o zi” (Psalmul 89; 4). Iar bătrânii sunt cei care ne pot spune cât de scurtă li s-a părut viaţa lor.
Să ne rugăm să avem putere în astfel de momente, să nu ne pierdem credinţa în momentele în care ea ar trebui de fapt să fie şi mai puternică, şi mai ales să ne rugăm pentru mântuirea tuturor.
Sursa: http://www.timpul.md/articol/frica-de-moarte-35817.html
Toţi ne temem. Toţi ne gândim cu groază la momentul în care cineva din preajma noastră va trece la cele veşnice. Şi toată această frică ar trebui să se transforme în speranţă. Fiindcă aşa cum spune Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2; 9).
Şi cei care cu adevărat cred în cuvintele Domnului Iisus Hristos nu ar trebui să se teamă de moarte, ci de judecată. Sfinţii Părinţi se temeau din pricina judecăţii, însă pentru ei moartea semnifica o trecere, iar viaţa aceasta o călătorie, un drum, sau cum spune foarte frumos părintele Dumitru Stăniloae: „timpul (viaţa) este răgazul acordat omului să răspundă iubirii lui Dumnezeu”.
Sigur, nu vreau să spun că mie mi-ar fi uşor. Mă rog zilnic pentru viaţa părinţilor mei, a întregii familii, dar nu înainte de a mă ruga pentru mântuirea lor. Fiindcă mântuirea este de fapt cununa pe care o aşteptăm la sfârşitul vieţii. Şi oricât de greu ni se pare să acceptăm moartea cuiva, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, nu cheamă la Sine omul atunci când e nepregătit. Poate tocmai de aceea un om e chemat într-un anume moment care nouă ni se pare prea nepotrivit. Fiindcă, probabil, în acel moment omul respectiv este cel mai aproape de Dumnezeu. Poate dacă ar mai fi trăit, şi-ar fi pierdut mântuirea. Nu spun neapărat că aşa e, spun, pur şi simplu, să avem încredere în înţelepciunea lui Dumnezeu.
Mă gândesc de multe ori cât de roditoare şi mântuitoare ar fi fost disperarea lui Iuda, când L-a vândut pe Iisus, dacă, în loc să se spânzure, s-ar fi rezumat la pocăinţă şi şi-ar fi pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu.
Pentru că, până la urmă, credinţă asta înseamnă, să crezi cu tot sufletul în ceea ce nu ai văzut, cum îi spune Iisus şi lui Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20; 29). Să ai credinţă în Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, presupune să ai încredere şi în raiul lui Dumnezeu. Iar dacă crezi în raiul lui Dumnezeu e absurd să îţi slăbeşti dragostea şi credinţa când pierzi pe cineva foarte drag.
Noi spunem de multe ori despre unul sau altul că au fost prea tineri, că e păcat (şi subliniez păcat) de viaţa lor, dar în fond habar nu avem despre ce vorbim. Fiindcă adevăratul păcat e ca cineva să îşi piardă sufletul, mântuirea. Cât despre vârsta la care murim, indiferent că vor fi optzeci sau treizeci de ani, ar trebui să ne gândim că viaţa oricum trece. Regele David spune: „O mie de ani înaintea ta sunt ca o zi” (Psalmul 89; 4). Iar bătrânii sunt cei care ne pot spune cât de scurtă li s-a părut viaţa lor.
Să ne rugăm să avem putere în astfel de momente, să nu ne pierdem credinţa în momentele în care ea ar trebui de fapt să fie şi mai puternică, şi mai ales să ne rugăm pentru mântuirea tuturor.
Sursa: http://www.timpul.md/articol/frica-de-moarte-35817.html