Ajutor pentru bolnavii aflati in faza terminala. A SPUNE ADEVARUL.
Oamenii mă întreabă adesea: "Trebuie să li se spună oamenilor că sunt pe moarte?" Iar răspunsul meu este întotdeauna: "Da, în modul cel mai calm, mai blând, mai sensibil şi mai abil cu putinţă." După ani în care m-am ocupat de pacienţi bolnavi şi muribunzi, sunt de acord cu Elisabeth Kubler-Ross, care a observat că: "Majoritatea, dacă nu toţi pacienţii ştiu oricum. Ei simt asta după schimbarea atenţiei care li se acordă, după comportamentul nou şi diferit al oamenilor faţă de ei, după coborârea vocii şi evitarea zgomotelor, după faţa înlăcrimată a unei rude sau chipul de rău augur, lipsit de zâmbet al unui membru al familiei ce nu-şi poate ascunde adevăratele simţăminte."!7)
Am constatat adesea că oamenii ştiu din instinct că sunt pe moarte, dar se bazează pe alţii - medicul lor sau cei dragi - care să le-o confirme. Dacă aceştia nu o fac, muribundul poate crede că este din cauză că membrii familiei nu sunt în stare să suporte vestea. Şi atunci nici el nu va mai aborda subiectul. Lipsa aceasta de onestitate nu va face decât ca el să se simtă şi mai izolat şi mai anxios. Cred că este esenţial să i se spună muribundului adevărul; el merită atâta lucru. Dacă nu i se spune adevărul, cum se va putea el pregăti de moarte? Cum va putea duce raporturile din viaţa sa către o concluzie adevărată? Cum se ve putea ocupa de multele probleme practice pe care le are de rezolvat? Cum îi va putea ajuta pe supravieţuitorii ce vor rămâne în urmă?
Din punctul meu de vedere ca practicant spiritual, cred că moartea este o mare ocazie pentru oameni să se împace cu întreaga lor viaţă; şi am văzut mulţi, mulţi indivizi care s-au folosit de această ocazie, în modul cel mai inspirat, pentru a se transforma şi a se apropia de adevărul cel mai profund al fiinţei lor. Astfel că spunându-le oamenilor cu blândeţe şi sensibilitate, la cel dintâi prilej, că urmează să moară, le dăm realmente şansa să se pregătească, să-şi descopere puterile proprii Şi semnificaţia vieţii lor.
Să vă spun o întâmplare ce mi-a fost povestită de Sora Brigid, o infirmieră catolică ce lucra într-un azil irlandez. Dl.Murphy trecuse de Şaizeci de ani şi medicii i-au spus soţiei sale că el nu mai are mult de trăit. A doua zi, d-na Murphy şi-a vizitat soţul la azil, iar cei doi au stat de vorbă şi au plâns toată ziua. Sora Brigid urmărea cum bătrânul cuplu discuta şi izbucnea frecvent în lacrimi, iar după trei zile s-a întrebat dacă e cazul să intervină. Dar în ziua următoare soţii Murphy au părut dintr-o dată foarte relaxaţi şi liniştiţi, ţinându-se de mână şi arătându-şi multă tandreţe.
Sora Brigid a oprit-o pe d-na Murphy pe coridor şi a întrebat-o ce s-a petrecut între ei de a survenit o asemenea schimbare în purtarea lor. Femeia i-a spus că atunci când au aflat că soţul ei era pe moarte, ei au rememorat anii petrecuţi împreună şi multe amintiri le-au venit în minte. Fuseseră căsătoriţi aproape patruzeci de ani şi fireşte că simţeau o durere enormă, gândindu-se şi vorbind despre toate lucrurile pe care niciodată nu le vor mai putea face împreună. Dl. Murphy şi-a scris atunci testamentul şi ultimele mesaje către copiii săi, acum adulţi. Toate acestea au fost teribil de triste, fiindcă era atât de greu să te desparţi, dar ei au trecut peste asta, căci dl.Murphy dorea să-şi încheie viaţa împăcat. Sora Brigid mi-a spus că în cele trei săptămâni cât a mai trăit dl.Murphy, cuplul a radiat pace şi un sentiment simplu, minunat, de iubire. Chiar şi după ce soţul ei a murit, d-na Murphy a continuat să viziteze pacienţii din azil, unde era o sursă de inspiraţie pentru toţi.
Povestea aceasta îmi arată cât e de important să le spui oamenilor din timp că urmează să moară precum şi marele avantaj de a înfrunta deschis durerea pierderii. Soţii Murphy ştiau că vor pierde multe luÂcruri, dar înfruntând acele pierderi şi suferind împreună, ei au descoÂperit ce nu puteau să piardă, iubirea adâncă dintre ei care va rămâne şi după moartea dl.Murphy.
Sursa: fragmente selectate din volumul: Sogyal Rinpoche - Cartea tibetană a vieţii şi a morţii, Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu, www.ceruldinnoi.ro
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare
la Cabinetul Psihologic
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
Email: dmboldea@yahoo.com
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag
sa ne cunoastem,
si sa lucram impreuna
Am constatat adesea că oamenii ştiu din instinct că sunt pe moarte, dar se bazează pe alţii - medicul lor sau cei dragi - care să le-o confirme. Dacă aceştia nu o fac, muribundul poate crede că este din cauză că membrii familiei nu sunt în stare să suporte vestea. Şi atunci nici el nu va mai aborda subiectul. Lipsa aceasta de onestitate nu va face decât ca el să se simtă şi mai izolat şi mai anxios. Cred că este esenţial să i se spună muribundului adevărul; el merită atâta lucru. Dacă nu i se spune adevărul, cum se va putea el pregăti de moarte? Cum va putea duce raporturile din viaţa sa către o concluzie adevărată? Cum se ve putea ocupa de multele probleme practice pe care le are de rezolvat? Cum îi va putea ajuta pe supravieţuitorii ce vor rămâne în urmă?
Din punctul meu de vedere ca practicant spiritual, cred că moartea este o mare ocazie pentru oameni să se împace cu întreaga lor viaţă; şi am văzut mulţi, mulţi indivizi care s-au folosit de această ocazie, în modul cel mai inspirat, pentru a se transforma şi a se apropia de adevărul cel mai profund al fiinţei lor. Astfel că spunându-le oamenilor cu blândeţe şi sensibilitate, la cel dintâi prilej, că urmează să moară, le dăm realmente şansa să se pregătească, să-şi descopere puterile proprii Şi semnificaţia vieţii lor.
Să vă spun o întâmplare ce mi-a fost povestită de Sora Brigid, o infirmieră catolică ce lucra într-un azil irlandez. Dl.Murphy trecuse de Şaizeci de ani şi medicii i-au spus soţiei sale că el nu mai are mult de trăit. A doua zi, d-na Murphy şi-a vizitat soţul la azil, iar cei doi au stat de vorbă şi au plâns toată ziua. Sora Brigid urmărea cum bătrânul cuplu discuta şi izbucnea frecvent în lacrimi, iar după trei zile s-a întrebat dacă e cazul să intervină. Dar în ziua următoare soţii Murphy au părut dintr-o dată foarte relaxaţi şi liniştiţi, ţinându-se de mână şi arătându-şi multă tandreţe.
Sora Brigid a oprit-o pe d-na Murphy pe coridor şi a întrebat-o ce s-a petrecut între ei de a survenit o asemenea schimbare în purtarea lor. Femeia i-a spus că atunci când au aflat că soţul ei era pe moarte, ei au rememorat anii petrecuţi împreună şi multe amintiri le-au venit în minte. Fuseseră căsătoriţi aproape patruzeci de ani şi fireşte că simţeau o durere enormă, gândindu-se şi vorbind despre toate lucrurile pe care niciodată nu le vor mai putea face împreună. Dl. Murphy şi-a scris atunci testamentul şi ultimele mesaje către copiii săi, acum adulţi. Toate acestea au fost teribil de triste, fiindcă era atât de greu să te desparţi, dar ei au trecut peste asta, căci dl.Murphy dorea să-şi încheie viaţa împăcat. Sora Brigid mi-a spus că în cele trei săptămâni cât a mai trăit dl.Murphy, cuplul a radiat pace şi un sentiment simplu, minunat, de iubire. Chiar şi după ce soţul ei a murit, d-na Murphy a continuat să viziteze pacienţii din azil, unde era o sursă de inspiraţie pentru toţi.
Povestea aceasta îmi arată cât e de important să le spui oamenilor din timp că urmează să moară precum şi marele avantaj de a înfrunta deschis durerea pierderii. Soţii Murphy ştiau că vor pierde multe luÂcruri, dar înfruntând acele pierderi şi suferind împreună, ei au descoÂperit ce nu puteau să piardă, iubirea adâncă dintre ei care va rămâne şi după moartea dl.Murphy.
Sursa: fragmente selectate din volumul: Sogyal Rinpoche - Cartea tibetană a vieţii şi a morţii, Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu, www.ceruldinnoi.ro
Daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare
la Cabinetul Psihologic
Maria Stefania Boldea
Psiholog. Psihoterapeut. Life Coach
Tel: 0726 227 085
Email: dmboldea@yahoo.com
WEBSITE: www.PsihologConstanta.ro
Va multumesc si astept cu drag
sa ne cunoastem,
si sa lucram impreuna