Poveste de Craciun
Autor: Dino Buzzati
Vechiul palat al episcopilor este întunecat si de forma ogivala, picurând salpetru din ziduri; sa ramâi acolo pe timp de iarna este un adevarat supliciu. Iar catedrala adiacenta este imensa; ca s-o vizitezi nu ti-ar ajunge o viata si are o asemenea alternanta de capele si sacristii încât, dupa secole de parasire, unele au ramas înca neexplorate.
Ce va face în seara de Craciun - se întreaba lumea - uscativul arhiepiscop de unul singur, în timp ce orasul este în sarbatoare ? Cum poate învinge melancolia ? Toti au câte o mângâiere: copilul are un trenulet si o mascota, surioara lui are o papusa, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranta, vârstnicul holtei are un coleg de trândavie, arestatul are glasul unui vecin de celula. Cum se va descurca arhiepiscopul ?
Zelosul parinte Valentino, secretar al excelentei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Craciun. Ingenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei înghetate si goale, la prima vedere ar putea produce mila, dar daca s-ar sti de fapt cum stau lucrurile !
Nu este defel singur, nici nu-i este frig si nici nu se simte parasit. In seara de Craciun Dumnezeu se pogoara în biserica, pentru arhiepiscop; navatele se umplu pâna la refuz cu el, în asa fel încât usile nu se mai pot închide; si, desi lipsesc sursele de încalzire, e asa de cald înauntru încât batrânii serpi albi din mormintele vechilor stareti se trezesc si încep sa urce prin rasuflatoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.
Asa era în acea seara Domul; umplut pâna la refuz cu Dumnezeu. Si cu toate ca stia ca nu era treaba sa, parintele Valentino zabovea cu multa placere ca sa pregateasca scaunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Craciun, curcani si vin spumant !
Asta da, seara de Craciun. Insa în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi batând la una dintre usi. "Cine bate la portile Domului în seara de Craciun ? Nu s-au rugat îndeajuns ? Ce framântare I-a cuprins ?" se întreba parintele Valentino. Gândind astfel, se duse sa deschida si împreuna cu o rafala de vânt intra un biet om îmbracat în zdremte.
"Ce plin este de Dumnezeu !" exclama acesta surâzând, privind de jur împrejur. "Ce frumusete ! Se simte chiar de afara. Monseniore, nu îmi puteti da si mie putin ? Gânditi-va, este seara de Craciun".
"Este al excelentei sale arhiepiscopul", raspunse preotul. "Ii trebuie lui peste câteva ore. Excelenta sa are o viata care merita de pe acum sa fie numita sfânta, doar nu ai pretentia ca acum sa renunte si la Dumnezeu!" Si apoi eu nu sunt monsenior".
"Nici macar putin de tot, sfintia ta ? Este atât de mult ! Excelenta sa nici macar nu-si va da seama !".
"Ti-am spus ca nu... Poti pleca... Domul este închis pentru public" si îl expedie pe bietul om dându-i o bancnota de cinci lire.
Insa imediat ce nefericitul iesi din biserica, în aceeasi clipa Dumnezeu disparu. Consternat, parintele Valentino privi împrejur, scrutând boltele întunecoase: dar Dumnezeu nu era nici acolo sus.
Spectaculosul décor alcatuit din coloane, statui, baldachine, altare, catafalcuri, candelabre, draperii, de obicei atât de misterios si impresionant, deveni dintr-odata neospitalier si sinistru. Iar peste câteva ore arhiepiscopul urma sa vina în biserica.
Cuprins de frenezie parintele Valentino întredeschise una dintre usile exterioare si privi în piata. Nimic. Nici afara, desi era Craciunul, nu era vreo urma de Dumnezeu. De la miile de ferestre luminate razbateau ecouri de râsete, de pahare ciocnite, de muzica si chiar blesteme. Nici gând de clopote sau cântece.
Preotul iesi în noapte, porni pe strazile pângarite, printre rabufniri de petreceri dezlantuite. Insa el stia exact unde mergea. Când intra în casa, familia prietena tocmai se aseza la masa. Toti se priveau cu bunavointa si în jurul lor era putin din prezenta lui Dumnezeu.
"Craciun fericit, sfintia ta" îl saluta capul familiei. "Vrei sa te faci comod ?"
"Ma grabesc, prieteni !" raspunse el. "Din cauza unei neatentii de-ale mele Dumnezeu a parasit Domul si peste putina vreme excelenta sa merge acolo ca sa se roage. Nu mi-l puteti da pe Dumnezeul vostru ? Caci oricum, voi sunteti împreuna, nu aveti neaparata nevoie".
"Draga parinte" spuse gazda. "Dumneata uiti, s-ar zice, ca azi este Craciunul. Tocmai astazi copiii mei sa fie lipsiti de Dumnezeu ? Ma uimesti, parinte".
Si chiar în clipa în care omul spunea aceste cuvinte, Dumnezeu se strecura afara din încapere, surâsul jucaus de pe fete se stinse si claponul prajit parea ca nisipul între dinti.
Din nou pe drum, în noapte, de-a lungul strazilor pustii. Si tot mergând, la un moment dat preotul în zari din nou. Ajunsese la marginea orasului si înaintea lui se întindea în întuneric, batând usor spre alb datorita zapezii, câmpia întinsa. Peste câmpuri si deasupra rândurilor de duzi, se unduia Dumnezeu, ca si cum ar fi asteptat ceva. Parintele Valentino cazu în genunchi.
"Ce faci, sfintia ta ?" îl întreba un taran. "Vrei sa te îmbolnavesti pe un asemenea frig ?".
"Priveste acolo jos, fiule. Nu vezi ?".
Taranul privi fara sa se mire. "Este al nostru", spuse el. "La fiecare Craciun vine sa ne binecuvinteze pamânturile".
"Asculta", spuse preotul. "Nu ai putea sa-mi dai putin din el ? In oras am ramas fara ; pâna si bisericile sunt goale. Lasa-mi si mie putin, pentru ca arhiepiscopul sa poata macar sa petreaca un Craciun decent".
"Nici pomeneala, draga parinte ! Cine stie ce pacate strigatoare la cer ati savârsit în orasul vostru. Voi sunteti de vina. Descurcati-va".
"S-a pacatuit desigur. Dar cine nu pacatuieste ? Insa poti salva multe suflete daca-mi raspunzi afirmativ".
"Mi-ajunge sa-l salvez pe al meu !" râse cu siretenie taranul, si în clipa când pronunta aceste cuvinte, Dumnezeu se înalta de pe câmp si disparu în întuneric.
Se duse mai departe, cautând. Parea ca Dumnezeu se vedea tot mai rar si cine avea putin din El nu voia sa-l cedeze (dar în clipa în care respectiva persoana refuza, Dumnezeu disparea îndepartându-se tot mai mult).
Iata-l deci pe parintele Valentino la marginea unei imense câmpii necultivate, si departe de tot, chiar la orizont, Dumnezeu stralucea blând ca un nor alungit. Parintelul se arunca în genunchi pe zapada. "Asteapta-ma , Doamne" se ruga; "Din cauza mea arhiepiscopul a ramas singur si în seara aceasta este Craciunul!".
Avea picioarele înghetate, dar porni în negura, scufundându-se pâna la genunchi; din când în când cadea lat. Cât ar mai fi rezistat ?
La un moment dat auzi un cor domol si patetic, glasuri de înger si vazu o raza de lumina care se cernea prin negura. Deschise o portita de lemn. Era o imensa biserica si în mijlocul ei, printre lumânari putine, un preot se ruga. Si biserica era plina de rai.
"Frate", gemu Valentino, la capatul puterilor, plin de turturi, "fie-ti mila de mine. Din vina mea arhiepiscopul meu a ramas singur si are nevoie de Dumnezeu. Da-mi macar putin, te rog".
Cel ce statea în rugaciune se întoarse încetisor. Si parintele Valentino, recunoscându-l, deveni, daca mai era cu putinta, si mai palid.
"Iti doresc un Craciun fericit, parinte Valentino" exclama arhiepiscopul venind spre el, învaluit pe de-a întregul de Dumnezeu. "Baiete, unde ai disparut ? Se poate sti ce-ai cautat pe afara în aceasta noapte atât de neprietenoasa?".
de Dino Buzzati
Noaptea nasterii
de Traian Dorz
Noaptea nasterii… si zarea, ca un vis s-arata,
Sub opincile-nghetate, neaua scirtie calcata.
Undeva pierdut in ceata de lumina alba rece
Un colind s-aude-o clipa… doar o clipa,si-apoi trece.
Pe la fiecare casa rid ferestrele-n lumina,
E atita bucurie toata noaptea asta plina.
De pe-o ulita pierduta, din colindul dinainte
Ca pe-o aripa de inger lin rasuna trei cuvinte:
Ia sculati dragi gospodari caci vin astazi oaspeti rari.
Astazi undeva departe unde gindul abia patrunde
La a lumii rugi de veacuri tainic Dumnezeu raspunde
Infasat sta-acum in iesle mic Copil stapinul lumii
Stralucesc in juru-i toate albe ca argintul spumii
Iar din ceruri steaua sfinta Dulce raza si-o coboara
Peste iesle peste staul peste-o mama si fecioara.
Incarcati cu daruri scumpe vin trei magi sa i se-nchine
Se coboara cor de ingeri din tariile senine
Si-n cintari aduc vestirea la pastorii dela staul
Pentru Fiul sfint din iesle impletind cununi de aur
Toti Ii cinta-acum: OSANA! Noaptea parca-i zi cu soare.
Ingerii, pastorii,magii, totul este sarbatoare
Iar pamintu-mbraca haina alba pentru praznuire
Vine Domnul Sa ne afle asteptindu-L cu iubire
Binecuvintat fii Doamne, Cel ce vii cu bucurie
Fa ca inimile toate sa Ti se deschida Tie .
Ce va face în seara de Craciun - se întreaba lumea - uscativul arhiepiscop de unul singur, în timp ce orasul este în sarbatoare ? Cum poate învinge melancolia ? Toti au câte o mângâiere: copilul are un trenulet si o mascota, surioara lui are o papusa, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranta, vârstnicul holtei are un coleg de trândavie, arestatul are glasul unui vecin de celula. Cum se va descurca arhiepiscopul ?
Zelosul parinte Valentino, secretar al excelentei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Craciun. Ingenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei înghetate si goale, la prima vedere ar putea produce mila, dar daca s-ar sti de fapt cum stau lucrurile !
Nu este defel singur, nici nu-i este frig si nici nu se simte parasit. In seara de Craciun Dumnezeu se pogoara în biserica, pentru arhiepiscop; navatele se umplu pâna la refuz cu el, în asa fel încât usile nu se mai pot închide; si, desi lipsesc sursele de încalzire, e asa de cald înauntru încât batrânii serpi albi din mormintele vechilor stareti se trezesc si încep sa urce prin rasuflatoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.
Asa era în acea seara Domul; umplut pâna la refuz cu Dumnezeu. Si cu toate ca stia ca nu era treaba sa, parintele Valentino zabovea cu multa placere ca sa pregateasca scaunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Craciun, curcani si vin spumant !
Asta da, seara de Craciun. Insa în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi batând la una dintre usi. "Cine bate la portile Domului în seara de Craciun ? Nu s-au rugat îndeajuns ? Ce framântare I-a cuprins ?" se întreba parintele Valentino. Gândind astfel, se duse sa deschida si împreuna cu o rafala de vânt intra un biet om îmbracat în zdremte.
"Ce plin este de Dumnezeu !" exclama acesta surâzând, privind de jur împrejur. "Ce frumusete ! Se simte chiar de afara. Monseniore, nu îmi puteti da si mie putin ? Gânditi-va, este seara de Craciun".
"Este al excelentei sale arhiepiscopul", raspunse preotul. "Ii trebuie lui peste câteva ore. Excelenta sa are o viata care merita de pe acum sa fie numita sfânta, doar nu ai pretentia ca acum sa renunte si la Dumnezeu!" Si apoi eu nu sunt monsenior".
"Nici macar putin de tot, sfintia ta ? Este atât de mult ! Excelenta sa nici macar nu-si va da seama !".
"Ti-am spus ca nu... Poti pleca... Domul este închis pentru public" si îl expedie pe bietul om dându-i o bancnota de cinci lire.
Insa imediat ce nefericitul iesi din biserica, în aceeasi clipa Dumnezeu disparu. Consternat, parintele Valentino privi împrejur, scrutând boltele întunecoase: dar Dumnezeu nu era nici acolo sus.
Spectaculosul décor alcatuit din coloane, statui, baldachine, altare, catafalcuri, candelabre, draperii, de obicei atât de misterios si impresionant, deveni dintr-odata neospitalier si sinistru. Iar peste câteva ore arhiepiscopul urma sa vina în biserica.
Cuprins de frenezie parintele Valentino întredeschise una dintre usile exterioare si privi în piata. Nimic. Nici afara, desi era Craciunul, nu era vreo urma de Dumnezeu. De la miile de ferestre luminate razbateau ecouri de râsete, de pahare ciocnite, de muzica si chiar blesteme. Nici gând de clopote sau cântece.
Preotul iesi în noapte, porni pe strazile pângarite, printre rabufniri de petreceri dezlantuite. Insa el stia exact unde mergea. Când intra în casa, familia prietena tocmai se aseza la masa. Toti se priveau cu bunavointa si în jurul lor era putin din prezenta lui Dumnezeu.
"Craciun fericit, sfintia ta" îl saluta capul familiei. "Vrei sa te faci comod ?"
"Ma grabesc, prieteni !" raspunse el. "Din cauza unei neatentii de-ale mele Dumnezeu a parasit Domul si peste putina vreme excelenta sa merge acolo ca sa se roage. Nu mi-l puteti da pe Dumnezeul vostru ? Caci oricum, voi sunteti împreuna, nu aveti neaparata nevoie".
"Draga parinte" spuse gazda. "Dumneata uiti, s-ar zice, ca azi este Craciunul. Tocmai astazi copiii mei sa fie lipsiti de Dumnezeu ? Ma uimesti, parinte".
Si chiar în clipa în care omul spunea aceste cuvinte, Dumnezeu se strecura afara din încapere, surâsul jucaus de pe fete se stinse si claponul prajit parea ca nisipul între dinti.
Din nou pe drum, în noapte, de-a lungul strazilor pustii. Si tot mergând, la un moment dat preotul în zari din nou. Ajunsese la marginea orasului si înaintea lui se întindea în întuneric, batând usor spre alb datorita zapezii, câmpia întinsa. Peste câmpuri si deasupra rândurilor de duzi, se unduia Dumnezeu, ca si cum ar fi asteptat ceva. Parintele Valentino cazu în genunchi.
"Ce faci, sfintia ta ?" îl întreba un taran. "Vrei sa te îmbolnavesti pe un asemenea frig ?".
"Priveste acolo jos, fiule. Nu vezi ?".
Taranul privi fara sa se mire. "Este al nostru", spuse el. "La fiecare Craciun vine sa ne binecuvinteze pamânturile".
"Asculta", spuse preotul. "Nu ai putea sa-mi dai putin din el ? In oras am ramas fara ; pâna si bisericile sunt goale. Lasa-mi si mie putin, pentru ca arhiepiscopul sa poata macar sa petreaca un Craciun decent".
"Nici pomeneala, draga parinte ! Cine stie ce pacate strigatoare la cer ati savârsit în orasul vostru. Voi sunteti de vina. Descurcati-va".
"S-a pacatuit desigur. Dar cine nu pacatuieste ? Insa poti salva multe suflete daca-mi raspunzi afirmativ".
"Mi-ajunge sa-l salvez pe al meu !" râse cu siretenie taranul, si în clipa când pronunta aceste cuvinte, Dumnezeu se înalta de pe câmp si disparu în întuneric.
Se duse mai departe, cautând. Parea ca Dumnezeu se vedea tot mai rar si cine avea putin din El nu voia sa-l cedeze (dar în clipa în care respectiva persoana refuza, Dumnezeu disparea îndepartându-se tot mai mult).
Iata-l deci pe parintele Valentino la marginea unei imense câmpii necultivate, si departe de tot, chiar la orizont, Dumnezeu stralucea blând ca un nor alungit. Parintelul se arunca în genunchi pe zapada. "Asteapta-ma , Doamne" se ruga; "Din cauza mea arhiepiscopul a ramas singur si în seara aceasta este Craciunul!".
Avea picioarele înghetate, dar porni în negura, scufundându-se pâna la genunchi; din când în când cadea lat. Cât ar mai fi rezistat ?
La un moment dat auzi un cor domol si patetic, glasuri de înger si vazu o raza de lumina care se cernea prin negura. Deschise o portita de lemn. Era o imensa biserica si în mijlocul ei, printre lumânari putine, un preot se ruga. Si biserica era plina de rai.
"Frate", gemu Valentino, la capatul puterilor, plin de turturi, "fie-ti mila de mine. Din vina mea arhiepiscopul meu a ramas singur si are nevoie de Dumnezeu. Da-mi macar putin, te rog".
Cel ce statea în rugaciune se întoarse încetisor. Si parintele Valentino, recunoscându-l, deveni, daca mai era cu putinta, si mai palid.
"Iti doresc un Craciun fericit, parinte Valentino" exclama arhiepiscopul venind spre el, învaluit pe de-a întregul de Dumnezeu. "Baiete, unde ai disparut ? Se poate sti ce-ai cautat pe afara în aceasta noapte atât de neprietenoasa?".
de Dino Buzzati
Noaptea nasterii
de Traian Dorz
Noaptea nasterii… si zarea, ca un vis s-arata,
Sub opincile-nghetate, neaua scirtie calcata.
Undeva pierdut in ceata de lumina alba rece
Un colind s-aude-o clipa… doar o clipa,si-apoi trece.
Pe la fiecare casa rid ferestrele-n lumina,
E atita bucurie toata noaptea asta plina.
De pe-o ulita pierduta, din colindul dinainte
Ca pe-o aripa de inger lin rasuna trei cuvinte:
Ia sculati dragi gospodari caci vin astazi oaspeti rari.
Astazi undeva departe unde gindul abia patrunde
La a lumii rugi de veacuri tainic Dumnezeu raspunde
Infasat sta-acum in iesle mic Copil stapinul lumii
Stralucesc in juru-i toate albe ca argintul spumii
Iar din ceruri steaua sfinta Dulce raza si-o coboara
Peste iesle peste staul peste-o mama si fecioara.
Incarcati cu daruri scumpe vin trei magi sa i se-nchine
Se coboara cor de ingeri din tariile senine
Si-n cintari aduc vestirea la pastorii dela staul
Pentru Fiul sfint din iesle impletind cununi de aur
Toti Ii cinta-acum: OSANA! Noaptea parca-i zi cu soare.
Ingerii, pastorii,magii, totul este sarbatoare
Iar pamintu-mbraca haina alba pentru praznuire
Vine Domnul Sa ne afle asteptindu-L cu iubire
Binecuvintat fii Doamne, Cel ce vii cu bucurie
Fa ca inimile toate sa Ti se deschida Tie .