Vaccinul DiTePer (DTP)

Istoria acestui vaccin începe în 1921, când este dezvoltată toxina inactivată împotriva difteriei și e legată de anii 1924, când apare toxina antitetanus și 1930, când e dezvoltat primul vaccin împotriva tusei convulsive. Cele trei vaccinuri încep însă să aibă administrare comună abia la jumătatea anilor 1940. Formula a fost îmbunătățită dupa 1911, când a apărut vaccinul DiTePer acelular, care provoacă mult mai puține efecte aderse decât preparatul inițial.(21)

Imunitatea dobândită în urma acestui vaccin este destul de ridicată: în cazul difteriei, 90% dintre persoane au un nivel ridicat de anticorpi specifici, în timp ce în cazul tetanosului, eficiența anticorpilor poate atinge 100%. În ce privește tusea convulsivă, eficacitatea este de 80-85%. (21)

Vaccinarea DiTePer la copii

DiTePer este un trivaccin care se administrează intramuscular în cinci doze, la două, patru și șase luni, cât şi la 1 şi 4 ani. (1, 21)  Administrarea multiplă se explică prin faptul că fiind vorba de un vaccin inactiv (nu conține în componența sa bacterie vie), e nevoie de mai mult timp și efort pentru dezvoltarea anticorpilor specifici. (21)

Reacțiile adverse la administrarea vaccinului DiTePer, deși comune, sunt minore, rezumându-se de regulă la  febră ușoară și la roșeață, dureri și umflaturi în zona de administrare a vaccinului. Unii copii pot manifesta, în primele trei zile de la vaccinare, stări de nervozitate sau dimpotrivă, de oboseală, cât și o diminuare a apetitului sau stări de vomă.  S-a constatat că uneori, fie după a patra, fie după a cincea doză de vaccin, un copil din 30 manifestă umflături ale membrului în care doza a fost injectată, persistând până la o săptămână, în unele cazuri.
Foarte rar, o dată la câteva zeci de mii de vaccinuri, se pot constata reacții precum febră ridicată sau plâns necontrolat.
Așadar, reacțiile provocate de acest vaccin sunt rare și nepericuloase în raport cu eficiența sa și cu pericolele pe care le presupun cele trei boli împotriva cărora acesta ajută corpul să lupte.  (13,21)

Evitarea administrării acestui vaccin se recomandă persoanelor suferind de afecțiuni neurologice sau celor care au prezentat reacții la anumite substanțe din compoziția vaccinului. (21)

Câteva denumiri comericale internaționale  ale vaccinului DiTePer: A.K.D.S, Acel-Imune (DiTePer acelular), Adacel, Alditerpera, Boostrix, Certiva, Daptacel, D.S.D.P.T,  Funed- CEME, Infarix, Quadracel, Qouatro-Virelon, Triacel, Triacelluvax, Vaksin Serap etc. (25)

Vaccinarea DiTePer la adulți

Pentru că imunitatea dobândită prin vaccinarea DiTePer în copilărie nu are o rezitență pe viață, e recomandat ca la vârsta adultă să repetăm vaccinul, într-o doză unică, după care, la fiecare zece ani, vom suplimenta imunitatea organismului la difterie și tetanos prin vaccinul DT. Aceste măsuri sunt necesare din cauza riscului mare de infectare cu agenții patogeni ai acestor boli. Contraindicații sunt în cazul celor care au prezentat sindromul Guillain-Barré cu mai puțin de șase săptămâni înainte de data la care intenționează să se facă vaccinarea.

Difteria

Infecția cu difterie se realizează prin contactarea bacteriilor Corynebacterium diphtheriae și  Corynebacterium ulcerans, care secretă o toxină în organismul purtător. Contaminarea se poate realiza pe calea aerului, prin tuse sau strănut, fie, atunci când boala este de natură cutanată,  prin contactul direct cu sângele sau rănile unei persoane suferind de difterie. (20)

Difteria este o boală infecțioasă cu o incidență mică în țările europene, fiind mai degrabă specifică zonelor tropicale. (20)
Rata de mortalitate a difteriei este destul de mică, situându-se între 5-10%, cea mai mare incidență a cazurilor fatale înregistrându-se în cazul copiilor sub 5 ani, fapt care justifică vârsta fragedă de administrare a vaccinului.(14)

Boala cauzează afecțiuni inflamatorii ale inimii, precum aritmia, precum și probleme ale terminațiilor nervoase, ce conduc adesea la paralizii temporare. Poate fi astfel provocată chiar și insuficiența respiratorie, dacă mușchiul care ajută la repirație, diafragma, este afectat.
Simptomele infectării cu difterie pot sau nu să apară, iar atunci când se manifestă, există posibilitatea de a fi confundate cu semnele unei răceli: pacientul prezintă dureri în gât, febră, frisoane și uneori instalarea în gât a unei pelicule groase de spută, care îngreunează respirația și hrănirea. (14, 21)

Testarea pentru difterie se face de regulă după șapte zile, adică perioada de incubație necesară dezvoltării bacteriei. (20) Modalitatea de testare pentru această boală se realizează fie prin probe colectate din gătul și nasul persoanei în cauză, fie prin intermediul testelor de sânge. (20)

Despre difterie, aflați mai multe aici.

Tetanosul

Tetanosul este o boală infecțioasă care se transmite prin sporii bacteriei Clostridium Tetani, deosebit de rezistenți,  care se găsesc în sol și în intestinele animalelor. Bacteria nu se transmite, ca majoritatea bolilor prevenite prin vaccinare, de la persoană la persoană, singura excepție fiind cazul de transmitere de la mama infectată, la făt. Tetanosul intră în organism, de regulă, prin intermediul  mușcăturilor de animale, a rănilor, a operațiilor chirurgicale, și a bontului ombilical, la naștere (atunci când nu sunt respectate condiții igienice specifice procesului nașterii).
Infectarea cu tetanos se poate face la orice vârstă, însă cei mai expuși riscului sunt nou-născuții, care dezvolta așa-numitul „tetanos neonatal”, de obicei fatal.
La nivel mondial se fac eforturi susținute de a se reduce rata acestei afecțiuni în rândul sugarilor, însă nu e o misiune ușoară, câtă vreme Organizația Mondială a Sănătății raporta în 2007 un număr de 47 de țări care nu reușiseră să elimine afecțiunea. (22,23)
Anual, la nivel global, 300.000 de nou-născuți și 30.000 de mame care abia au născut își pierd vița din cauza acestei boli problematice. (14)

Perioada de incubare a tetanosului este de regulă de zece - paisprezece zile, variind între 3 zile și 3 săptămâni. Practic, cu cât rănile, zonele de contaminare sunt mai largi, cu atât simptomele apar mai  repede. (24)

Manifestările bolii sunt dintre cele mai dificile și periculoase: spasme și contracții musculare care pot duce, atunci când se acutizează, chiar și la fracturarea coloanei vertebrale, creșterea presiunii sanguine și a bătăilor inimii, respirație sacadată, pneumonie, spame ale corzilor vocale, încleștarea maxilarului,  febră ridicată, transpirație abundentă.  Practic, constatarea acestor simptome, reunite,constituie singura metodă de diagnosticare a bolii, câtă vreme nu există teste de laborator care să confirme tetanosul.

Din acest raționament, vaccinarea împotriva tetanosului este esențială, împreună cu o bună igienă a rănilor și înțepăturilor, cât și prezentarea cu promptitudine la o unitate medicală când sunt prezentate unul sau mai multe simptome descrise anterior. (23,24)

De reținut este faptul că o persoană poate fi infectată cu tetanos de mai multe ori în timpul vieții.

Găsiți mai multe informații medicale despre tetanos, în acest articol din Bilioteca medicală.

Tusea convulsivă

Tusea convulsivă, sau Pertussis, este o boală foarte contagioasă, de a cărei răspândire (din persoană în persoană) este responsabilă bacteria Bordetella pertussis, transmisibilă prin tuse, strănut și chiar respirație. (26) La nivel global, se constată peste 30 de milioane de cazuri de tuse convulsivă, întregistrându-se 300.000 de morți anual, număr care continuă să se păstreze la un nivel relativ constant.
În România, la finalul anului trecut, Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile a raportat un număr de 83 de cazuri confirmate și posibile de tuse convulsivă, însă atrage atenția faptului ca valorile înregistrate nu reflectă întocmai realitatea, din cauza subraportării.

Simptomele bolii apar după o perioadă de incubare de minimum o săptămână și se manifestă inițial precum o răceală ușoară: febră, secreții nazale, tuse moderată. După o săptămână sau două, tusea se agravează și devine insuportabilă, prin forța și periodicitatea ei, cauzând adesea stări de vomă și de extenuare. Frecvența episoadelor de tuse  determină persoana infectată să respire cu dificultate, astfel că între episoadele de tuse, este scos un sunet ascuțit, datorat efortului de a introduce aer în plămânii secătuiți.

Semnalul de alarmă este de obicei tras după ce se constată că tusea durează de mai multe săptămâni și nu poate fi stopată cu niciun preparat farmaceutic destinat în mod obișnuit acestei simptome. Diagnosticul de tuse convulsivă se pune, din cauza asemănărilor cu răceala obișnuită, atât prin examinări clinice, cât și prin teste de sânge și prelevarea de probe din gât. (26)

Cel mai afectați de tusea convulsivă sunt nou-născuții, care deși nu manifestă tuse severă, se confruntă cu apneea (pauze în respirație), pe când adolescenții și adulții dezvoltă forme mai ușoare, mai ales dacă au primit anterior vaccinul DiTePer. Riscul este real: 90% dintre persoanele nevaccinate împotriva tusei convulsive se îmbolnăvesc, la contactul cu bacteria. (26, 28)
În cazul infectării nou-născuților, spitalizarea este recomandată în majoritatea cazurilor, pentru că există riscul, deși minor, de pneumonie, convulsii, encefalită și chiar moarte (1,6%).  (26)

Cea mai sigură metodă de prevenție este vaccinul DiTePer: înainte de descoperirea acestuia, tusea convulsivă era o boală extrem de comună. E recomandată nu numai vaccinarea nou-născutului și a copilului conform graficului recomandat de Ministerul Sănătății, ci și vaccinarea familiei viitorului nou-născut, dacă există suspiciunea minimă a expunerii la un focar de tuse convulsivă. (26)

 

Informați-vă despre tusea convulsivă citind mai multe în acest articol.