Tulburarea obsesiv-compulsivă

Tulburarea obsesiv-compulsivă este o tulburare psihică cronică în care persoana afectată se confruntă cu gânduri incontrolabile, recurente (obsesii) ce determină comportamente (compulsii) pe care simte că trebuie să le repete la nesfârșit.

Tulburarea obsesiv-compulsivă face parte din spectrul tulburărilor anxioase. În Marea Britanie, 12 din 1000 de persoane suferă de tuburare obsesiv-compulsivă. În SUA, apare la 1,2% din populație. Alte statistici indică un procent de susceptibilitate de 2% pentru declanșarea bolii pe parcursul vieții.

Tulburarea obsesiv-compulsivă afectează bărbații, femeile și copiii, fără a ține cont de etnie sau de construcția mentală a persoanei afectate și interferând cu activitatea acesteia din viața de zi cu zi. Se poate dezvolta oricând, însă, la majoritatea indivizilor, diagnosticul se stabilește înainte de vârsta adultă, iar bărbații par să dezvolte simptomele bolii mai rapid decât femeile. [1-5]

Cum acționează boala

Cercul vicios al tulburării obsesiv-compulsive cuprinde apariția gândurilor obsesive care determină anxietate. Anxietatea conduce la comportament compulsiv, care, odată realizat, diminuează temporar anxietatea. După o scurtă perioadă, ideile obsesive revin. De precizat că, de cele mai multe ori, persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă sunt conștiente de faptul că gândurile lor sunt iraționale.

Din punctul de vedere al neurobiologiei, apar modificări ale funcționalității creierului, mai cu seamă o creștere a activității ariilor implicate în producerea emoțiilor puternice sau a răspunsului la acestea. De asemenea, au fost sesizate și alterări ale transmiterii sinaptice bazate pe serotonină. Serotonina este un neurotransmițător; cu alte cuvinte, este o substanță implicată în comunicarea interneuronală. Este responsabilă de reglarea anumitor funcții ale organismului dintre care se pot preciza: dispoziția, nivelurile de anxietate, memoria și somnul.

Blocarea fluxului de serotinină la nivel sinaptic determină hiperactivarea sistemelor de alarmă cerebrale, cu interpretarea eronată a informațiilor, fapt ce conduce la constituirea de mesaje referitoare la un pericol iminent, dar inexistent. Creierul se află în incapacitatea de a filtra aceste gânduri și le va analiza excesiv până când se vor transforma în temeri iraționale și neîncredere. Astfel, pe lângă anxietatea generată, se mai pot corela reducera stimei de sine și apariția unui sentiment de rușine pentru ceea ce se întâmplă, acest ultim efect fiind mai curând observat și invalidant pentru copiii diagnosticați cu tulburare obsesiv-compulsivă. [4], [5], [6]

Când trebuie să bănuiești că ai putea avea această afecțiune

Cauzele tulburării obsesiv-compulsive sunt necunoscute, însă există mai multe ipoteze prin care se încearcă explicarea apariției ei printre care se numără: cele genetice, cele legate de structura și funcționarea creierului, cele referitoare la factorii de mediu.

Ipoteza genetică indică transmiterea bolii în cazul în care există rude de gradul întâi afectate. Astfel, sunt moștenite anumite gene care afectează dezvoltarea creierului. Există voci în lumea medicală care afirmă că tulburarea obsesiv-compulsivă ar fi învățată de la membri familiei celor afectați.

Elementele de structură și de funcționalitate cerebrală prevăd implicarea cortexului frontal și a structurilor subcorticale, cât și anomalii de conexiune în diferite regiuni cerebrale. S-a observat că atât tehnicile de terapie cognitiv-comportamentală, cât și administrarea de antidepresive din clasa inhibitorilor selectivi de recapatare a serotoninei au îmbunătățit funcțiile cerebrale în ariile afectate.

Factorii de mediu vizează abuzurile și traumele, iar în cazul copiilor, s-a pus în vedere apariția unor simptome asemănătoare tulburării obsesiv-compulsive după infecțiile streptococice (tulburări neuropsihice autoimune asociate cu infecțiile streptococice). Este mai frecventă în rândul persoanelor care au suferit:

• abuzuri fizice, sexuale, emoționale;
• neglijență din partea membrilor familiei;
• izolare socială.

De asemenea, tulburarea obsesiv-compulsivă poate fi secundară unor evenimente de viață precum: doliul, despărțirile, schimbarea locului de muncă, sarcina, nașterea. Stresul poate determina o înrăutățire a simptomelor, însă nu sunt suficiente date clinice care să ateste că ar putea reprezenta o cauză de apariție a tulburării obsesiv-compulsive.

Totodată, există anumite trăsături de personalitate care-i fac pe oameni mai predispuși la apariția acestei afecțiuni. Perfecționismul, predispoziția spre a fi o fire mai tensionată sau anxioasă, simțul puternic al responsabilității față de propria persoană sau față de ceilalți sunt câteva exemple. [1], [4], [6], [7]

Când te duci la medic

Semnele și simptomele tulburării obsesiv-compulsive sunt reprezentate de obsesii și de compulsii. Pot varia de la ușoare până la severe. Acestea pot interfera cu toate ariile de dezvoltare ale individului: muncă, școală, relații interpersonale.

Obsesiile se definesc ca gânduri repetitive, nevoi sau imagini mentale capabile să provoace anxietate. Formele cele mai comune de manifestare sunt:
teama de germeni sau de îmbolnăvire;
gânduri intruzive sau tabuuri ce implică sex, religie sau rănire;
gânduri agresive direcționate spre alții sau spre propria persoană;
nevoia ca lucrurile să fie în permanentă ordine sau să aibă o simetrie aparte.

Compulsiile sunt comportamente repetitive pe care o persoană simte nevoia să le realizeze ca răspuns la obsesiile sale. Cele mai frecvente forme de manifestare ale acestora sunt redate prin:

• îngrijirea fizică excesivă sau spălarea excesivă a mâinilor;
• ordonarea obiectelor într-un mod particular, precis;
• verificarea repetitivă a ușii, a ferestrelor, a aragazului;
• nevoia compulsivă de a număra;
• colecționarea unor obiecte lipsite de valoare (colecționarismul, deși este un simptom important al tuburării obsesiv-compulsive, se mai poate întâlni și în alte patologii ca: depresia, tulburarea post-traumatică de stres, cleptomania, ADHD, ticuri).

Trebuie specificat că nu toate obiceiurile sau rutinele sunt compulsii și nu toate gândurile neliniștiitoare ar trebui să intre în categoria obsesiilor. Persoanle care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă se diferențiază prin:

• incapacitatea de a controla gândurile și comportamentele chiar și atunci când acestea sunt recunoscute ca fiind excesive;
• faptul că dedică acestora cel puțin o oră în fiecare zi;
• faptul că nu găsesc nicio plăcere desfășurând acest comportament, dar pot trăi o eliberare rapidă de anxietatea indusă de ideile respective;
• experimentarea unor probleme semnificative în viața de zi cu zi corelate cu aceste gânduri sau comportamente.

Mulți dintre indivizii afectați suferă și de ticuri motorii (clipit, diferite grimase, ridicarea umerilor, tremorul capului sau al umerilor, ticuri verbale, senzația de nod în gât, suflarea nasului). Simptomele pot apărea și dispărea brusc sau, în timp, se pot înrăutăți. De asemenea, aceste persoane pot recurge la utilizarea alcoolului sau a drogurilor pentru a elimina anxietatea.

Comorbiditățile psihiatrice din tulburarea obsesiv-compulsivă sunt reprezentate de: anxietate, depresie, tulburări dismorfofobice (modificarea percepției asupra aspectului fizic), tulburări alimentare. Dacă este asociată cu depresia severă poate induce formarea gândurilor suicidare.

Simptome și semne ale tulburării obsesiv-compulsive la copii și adolescenți

Adolescenții și copiii pot prezenta, la rândul lor, anumite simptome ale tulburării obsesiv-compulsive, însă acestea pot trăda existența altor patologii ca: ADHD, autism sau sindromul Tourette, astfel că sunt absolut necesare examinările psihologică și medicală amănuțite înainte de stabilirea diagnosticului. Spre deosebire de adulți, copiii pot să nu conștientizeze că gândurile și compulsiile lor sunt iraționale sau excesive și nici că există tratament pentru ameliorarea lor.

În rândul copiilor și a adolescenților cu tulburare obsesiv-compulsivă, obsesiile prevalente sunt reprezentate de:

• frica de germeni sau mizerie;
• frica de contaminare;
• nevoia de simetrie, ordine sau precizie;
• obsesiile religioase;
• preocupare față de materiile fecale;
• alegerea unor numere norocoase sau ghinioniste;
• gânduri sexuale sau agresive;
• teama că boala sau accidentele vor afecta o persoană apropiată;
• gândurile intruzive, supărătoare.

Compulsiile sunt exprimate prin:

• ritualuri de îngrijre exagerate;
• ritualuri repetitive (nevoia de a se mișca într-un anumit fel, rescriere, recitire);
• ritualuri de verificare întâlnite și la adulți;
• ritualuri pentru a scăpa de germenii luați de la o personă contaminată;
• ordonarea, aranjarea obiectelor;
• colecționarea unor obiecte lipsite de valoare.

În cazul copiilor este mult mai dificilă observarea comportamentelor obsesive, întrucât le pot ascunde foarte bine.

Semnele de alarmă la copil și adolescent sunt:

• rănirea pielii provocată de spălatul excesiv;
• consumul crescut de săpun sau de prosoape pentru baie;
• facturi foarte mari la utilități;
• scăderea performanțelor școlare;
• ore neproductive petrecute la efectuarea temelor;
• cerințe adresate părinților de a repeta fraze ciudate sau de a răspunde la aceeași înrebare;
• teama persistentă față de boli;
• creșterea dramatică a numărului de haine ce trebuie spălate;
• nevoia de o perioadă lungă de timp pentru a se pregăti de somn;
• teama necontrolată că un lucru teribil s-ar putea întâmpla unei persoane apropiate;
• reținere în a părăsi locuința odată cu alți membri ai familiei;
• verificarea constantă a stării de sănătate a membrilor familiei. [1], [3], [4], [6], [7]

La ce medic să te adresezi și la ce să te aștepți

Sesizarea de către persoana afectată sau de către apropiații acesteia a semnelor și simptomelor de tulburare obsesiv-compulsivă implică o adresare cât mai promptă la medicul psihiatru, medicul psihiatru specializat în psihiatria copilului și a adolescentului, un psiholog clinician sau un psihoterapeut.  Aceștia se vor interesa de istoricul legat de apariția simptomelor și de frecvența lor. De asemenea, medicul va realiza un examen clinic complet și va încerca să excludă existența altor patologii de origine psihiatrică. Nu în ultimul rând, va fi necesară efectuarea unor teste de sânge pentru a exclude tulburarea obsesiv-compulsivă sau anumite simptome ale acesteia provocate de droguri, medicație sau de o patologie medicală generalizată. [2], [4], [6]

Cum se pune în general diagnosticul

Diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă se realizează prin discuția cu pacientul, observarea comportamentului său și după administrarea anumitor chestionare care să pună în evidență semnele și simptomele bolii. Trebuie menționat că diagnosticul este unul de excludere, acest fapt presupunând evaluarea persoanei afectate pentru depistarea posibilelor afecțiuni organice sau psihiatrice și a unui prezumtiv consum de droguri.

 

Literatura de specialitate prezintă 3 niveluri de severitate a tulburării obsesiv-compulsive:

• afectare funcțională minoră: simptomele apar mai puțin de 1 oră pe zi;
• afectare funcțională moderată: simptomele durează între 1-3 ore în fiecare zi;
• afectare severă: simptome persistente mai mult de 3 ore în fiecare zi.

Impactul asupra vieții poate fi mult redus dacă afecțiunea este depistată la timp și tratată corespunzător. La polul opus, boala se poate înrăutăți dacă nu este tratată cu promptitudine, logic și într-o manieră suportivă. [3-5]

Ce trebuie să știi despre tratament

Tratamentul presupune apelarea la medicație, psihoterapie sau o combinație între cele două. Majoritatea pacienților răspund la intervențiile terapeutice.

În funcție de nivelul de severitate, apelarea la diverse metode de tratament este diferită. Astfel, în cazul în care efectele asupra vieții cotidiene sunt minore, se poate apela la câteva ședințe de terapie cognitiv-comportamentală. Dacă afecțiunea este moderată se recomandă urmarea mai multor ședințe de terapie cognitiv-comportamentală la care să se asocieze și un antidepresiv. Dacă forma de tulburare obsesiv-compulsivă este severă, atunci va fi nevoie atât de mai multe ședințe de terapie cognitiv-comportamentală, cât și de antidepresive.

Medicația în tulburarea obsesiv-compulsivă

S-au dovedit a fi eficiente antidepresivele, în special inhibitorii selectivi de recaptare ai serotoninei (fluoxetina, fluvoxamina, sertralina, citalopramul, escitalopramul). Efectul lor este independent de existența depresiei. Rolul acestora este reprezentat de ameliorarea anumitor gânduri obsesive sau comportamente compulsive. Dozele ce trebuie administrate sunt mai mari decât în depresie, iar pacientul trebuie să aștepte 8-12 săptămâni pânâ să se observe beneficiile. Dacă tulburarea este moderat-severă atunci tratamentul trebuie continuat pentru 12 luni, cu evaluări periodice în vederea modificării dozelor. Dacă afecțiunea se dovedește a fi severă, medicația poate să se administreze pentru o perioadă de mai mulți ani.

Atunci când pacientul nu răspunde la medicația antidepresivă, linia a doua de tratament este reprezentată de antipsihotice, precum este risperidona. Totuși, părerile rămân împărțite în privința eficacității tratamentului tulburării cu neuroleptice.

Atât medicul, cât mai ales pacientul trebuie să aibă în vedere:

• înțelegerea riscurilor și a beneficiilor tratamentului medicamentos;
• evitarea opririi bruște a medicației, pentru a se evita fenomenul de revenire a simptomelor sau de înrăutățire a acestora;
• raportarea temerilor față de medicație și apariția efectelor adverse.

Terapiile psihologice

Terapia cognitiv-comportamentală este metoda de elecție în această situație, cu două forme particulare ale sale: expunerea și prevenția răspunsului și terapia cognitivă.

Expunerea și prevenția răspunsului implică expunerea fizică, repetată, într-un mediu sigur, la sursa obsesiei și abținerea de la a manifesta activitatea compulsivă ce însoțește aceste gânduri. Terapia cognitivă vizează restructurarea gândurilor catastrofale și a sentimentelor exagerate de responsabilitate față de modul de a simți. În plus, își propune să identifice cu pacientul moduri sănătoase și eficiente de a răspunde gândurilor obsesive, fără a se reveni asupra comportamentului compulsiv. În cazul în care apar rezistențe la expunerea fizică, se poate începe cu expunerea imaginară la un mediu capabil să genereze anxietate, cu notarea tuturor experiențelor trăite.

Alternativele la terapia cognitiv-comportamentală sunt reprezentate de terapia de familie și terapia de grup. Terapia de familie urmărește înțelegerea bolii de către toți membri familiei, reducerea conflictelor intrafamiliale și sprijinul emoțional al celor dragi. Terapia de grup are ca principii oferirea de suport, încurajare și diminuarea sentimentelor de izolare.

Studiile de specialitate au constatat că doar discuția despre simptomele bolii poate înrăutăți afecțiunea prin revigorarea temerilor și promovarea unor ritualuri suplimentare.

Atitudinea pe care pacientul trebuie s-o adopte, în vederea eficientizării procesului terapeutic, prevede următoarele aspecte:

• urmărirea programărilor;
• onestitatea și deschiderea față de medic sau față de psihoterapeut;
• realizarea temelor date ca parte a procesului terapeutic;
• oferirea unui feedback real legat de eficiența terapiei;
• apelarea psihoterapeutului sau a medicului psihiatru dacă există întrebări referitoare la tratament, dacă observă că apar niveluri crescute de stres sau dacă apar griji corelate cu siguranța personală. [1], [2], [4], [6], [7]

Mod de viață

Factori de reziliență

Presupun adoptarea unor metode adaptative care implică: investirea în autoîngrijire, rezistența față de compulsii și confruntarea gândurilor obsesive.

Investirea în autoîngrijire prevede:

• exerciții regulate pentru: reducerea anxietății, refocusarea minții; presupun efectuarea de activități aerobice minimum 30 de minute pe zi sau câte 10 minute de mai multe ori pe zi cu concentrarea asupra activității desfășurate.
• evitarea izolării sociale;
• odihna suficientă: evitarea gândurilor obsesive și a anxietății corelate cu acestea;
• practicarea tehnicilor de relaxare pentru îndepărtarea stresului (stresul poate induce anumite simptome sau chiar înrăutăți afecțiunea): mindfulness, yoga, exerciții de respirație;
• identificarea rolului pe care trauma o poate avea în tulburarea obsesiv-compulsivă (cu precădere în tulburarea post-traumatică de stres, unde se dorește descoperirea condițiilor subiacente).

 
Rezistența față de ritualuri

• Nu evita fricile

Se cunoaște faptul că intensitatea fricilor va scădea odată ce acestea vor fi confruntate. Expunerea la stimuli declanșatori va trebui să fie însoțită de încercarea de a rezista sau de a întârzia ritualul compulsiv. Dacă rezistența pare foarte dificil de depășit, este de preferat să fie redus necesarul de timp petrecut cu anumite ritualuri. De asemenea, expunerea la factorii declanșatori va duce la diminuarea anxietății și la ameliorarea senzației de control.

• Refocalizează-ți atenția

Alege să faci pentru 15 minute o activitate plăcută (exerciții fizice, citit, navigat pe internet, muzică, sunat o persoană dragă, etc.) pentru a întârzia răspunsul la gândurile obsesive sau compulsii. Dacă vei reveni la obsesie vei observa că intensitatea acesteia a scăzut simțitor. Încearcă s-o amâni pentru o perioadă și mai lungă de timp și vei observa că, amânând-o cât mai mult, șansele de a se modifica sunt mult mai crescute.

• Anticipează nevoile imediate

Anticiparea lor înseamnă ușurarea acestora. Astfel, poți da mai multă atenție acțiunilor care se soldează cu ritualuri: închiderea ușii, stingerea aragazului. Poți să creezi un material mental solid pentru respectiva activitate și o notă mentală, iar dacă apare mai târziu pe parcursul unei zile, să-ți spui că acesta nu este decât un gând obsesiv.

Confruntarea gândurilor obsesive

• Scrie gândurile obsesive și temerile

Continuă să scrii fiind atent la ceea ce-ți dictează mintea, chiar dacă repeți aceleași fraze sau temeri la nesfârșit. Astfel, vei observa cât de repetitive pot fi anumite idei, iar scriindu-le vei reduce mult din puterea lor.

• Stabilește o perioadă dedicată fricilor generate de tulburarea obsesiv-compulsivă

În locul suprimării gândurilor parazitare, alegerea unui moment de aproximativ 10 minute în fiecare zi, în care să fii devotat obsesiilor, ar putea reprezenta o strategie mai bună de anihilare a acestora. Totuși, ar trebui să ai în vedere ca locul și timpul să fie convenabile astfel încât să nu-ți provoace anxietate înainte de ora de culcare. În acel răgaz, concentrează-te numai asupra aspectelor negative, fără a încerca să le controlezi; lasă-le să curgă și, apoi, întoarce-te la activitățile normale. Dacă vor reapărea, scrie-le pe o bucată de hârtie și revino asupra lor ziua următoare, în timpul dedicat acestora. Citește în acel moment al zilei întreaga listă de îngrijorări și reflectează asupra lor.

• Creează o înregistrare audio cu toate temerile tale

Concentrează-te asupra unei singure obsesii sau compulsii și înregistreaz-o exact așa cum apare în minte. Ascultă documentul circa 45 de minute în fiecare zi, până când obsesia își va reduce din magnitudine. Astfel, are loc un fenomen de confruntare graduală a temerii sau a obsesiei care va conduce la diminuarea anxietății.

• Pentru o mai bună conștientizare a ticurilor exagerate, este indicată practicarea acestora în oglindă, concomitent cu focalizarea atenției asupra senzațiilor fizice și psihice trăite.

Susținerea din partea celorlalți

Susținerea unei persoane apropiate cu tulburarea obsesiv-compulsivă se poate realiza prin:

• evitarea criticilor: ceea ce se întâmplă cu individul afectat sunt simptome, nu trăsături exagerate de caracter;
• nu obliga o persoană cu tulburare obsesiv-compulsivă să înceteze să mai desfășoare ritualurile: nu va fi compliantă, iar presiunea de a se opri va face simptomele și mai rele;
• folosește umorul pentru a sublinia partea amuzantă și absurditatea anumitor idei asociate tulburării obsesiv-compulsive, astfel încât să se producă o detașare de boală a persoanei afectate, și asigură-te că te referi la trăsăturile de comportament asociate tulburării și nu la individul afectat de aceasta;
• află cât mai multe informații despre această afecțiune;
• încearcă să comunici deschis cu persoana afectată despre temerile sale;
• fii răbdător pentru a-i arăta celui apropiat că-ți pasă de ceea ce i se întâmplă și că-l înțelegi. [2], [3], [5], [7] 

Concluzii - de reținut

Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecțiune psihiatrică în care persoana se confruntă cu gânduri obsesive care dau naștere unor comportamente repetitive (compulsii).
În producerea ei sunt implicate gene, modificări ale transmiterii sinaptice și ale diverselor arii cerebrale și evenimente de viață cu încărcătură emoțională foarte puternică.
Dintre cele mai comune obsesii se pot aminti: frica de contaminare, obsesiile religioase, teama de a nu fi rănit sau de a nu răni pe altcineva, nevoia permanentă de ordine.
Compulsiile cele mai frecvente sunt reprezentate de: îngrijirea excesivă și spălarea frecventă a mâinilor, comportamentele de verificare, ordonarea exagerată a obiectelor, colecționarea unor obiecte fără valoare.
Specialiștii care se ocupă de diagnosticul și tratarea bolii sunt: medicul psihiatru, medicul specializat în psihiatria copilului și a adolescentului, psihologul clinician sau psihoterapeutul.
Tratamentul prevede combinarea medicației antidepresive (inhibitori selectivi de recaptare a serotoninei) cu terapiile psihologice.