Transplantul cardiac

Transplantul cardiac reprezintă înlocuirea inimii bolnave a pacientului cu inima sănătoasă a donatorului aflat în moarte cerebrală, principala indicaţie a intervenţiei fiind insuficienţa cardiacă. Esenţială este compatibilitatea tisulară dintre inima funcţională şi organismul primitorului pentru a reduce riscul de rejet al grefei care apare după orice intervenţie chirurgicală ce implica transplantul unui organ.

Operaţia în sine se realizează sub anestezie generală şi implică utilizarea unei pompe artificiale cardio-pulmonară care are rol în înlocuirea temporară a funcţiei cardiace, asigurând circulaţia sângelui prin corp şi furnizarea oxigenului la ţesuturi, procedură cunoscută sub numele de „bypass cardio-pulmonar”, timp în care chirurgul explorează anatomia cardiacă şi efectuază transplantul. [1]
  
În cazuri excepţionale, cum ar fi incompatibilitatea HLA dintre donator şi primitor sau hipertensiunea pulmonară ireversibilă, medicul poate decide efectuarea unui transplant heterotopic, în care inima pacientului este păstrată, şi plasarea noii inimi într-o poziţie ectopică, deasupra inimii bolnave. [1], [6]

Indicaţii

1. Cardiomiopatia dilatativă idiopatică este indicaţia cea mai comună atât în cazul pacienţilor adulţi, cât şi la copii, fiind urmată de boala arterelor coronare (arterele care oxigenează muşchiul cardiac). Cardiomiopatia dilatativă se referă la afectarea structurii şi funcţiei inimii prin dilatarea iniţial a ventriculului stâng, ulterior a tuturor camerelor cardiace, consecinţa fiind contracţia anormală a acesteia şi pomparea ineficientă a sângelui. În timp, inima devine incapabilă de a asigura nevoile de oxigenare ale ţesuturilor, pacienţii manifestă dificultăţi de respiraţie în timpul efortului, apoi în repaus, fatigabilitate (oboseală), edeme gambiere şi hepatomegalie (mărirea de volum a ficatului), simptome ale insuficienţei cardiace. Atunci când insuficienţa cardiacă nu răspunde la tratament medicamentos, intervenţional sau alte tipuri de chirurgie cardiacă, transplantul cardiac este indicat [1, 4, 7]

2. Angina severă refractară la terapie medicamentoasă sau intervenţională – boala apare ca urmare a îngustării lumenului arterelor coronare din cauza depunerii plăcilor de aterom bogate în colesterol, aportul sangvin la ţesutul cardiac devenind insuficient, cu apariţia ischemiei şi a durerii specifice retrosternale.

3. Defecte cardiace congenitale (prezente de la naştere) severe care nu pot fi corectate prin chirugie cardiacă

4. Aritmii ameninţătoare de viaţă care nu răspund la alte tipuri de terapie [1]

Contraindicaţii

Transplantul cardiac nu poate fi efectuat în următoarele situaţii:

• vârsta peste 55-60 de ani;
• malnutriţie;
• antecedente de AVC (accident vascular cerebral) sever sau demenţă;
• cancer;
• infecţie cu virusul HIV;
• infecţie activă, cum ar fi hepatita activă;
• boală renală, pulmonară, neurologică sau hepatică;
• diabet insulino-dependent;
• hipertensiune pulmonară (creşterea rezistenţei la nivelul vaselor pulmonare care conduce la un efort crescut de a pompa sânge în plămâni de către inimă);
• patologie care afectează vasele gâtului şi membrelor inferioare;
• istoric de abuz de alcool, tutun sau droguri care pot afecta noua inimă;
• lipsa de suport familial şi de complianţă la tratament. [1], [2]

Riscurile operaţiei

Complicaţiile intervenţiei pot apărea din cauza anesteziei, a explorării chirurgicale sau ca urmare a transplantului în sine.

Riscurie asociate cu anestezia sunt:

• reacţiile adverse la anestezice;
• sindromul de aspiraţie, care este cauzat de aspiraţia sucului gastric acid în tractul respirator, cu posibilitatea apariţiei pneumoniei de aspiraţie (sindrom Mendelson), simptomele principale fiind dispneea (dificultate în a trage aerul în piept sau în a-l da afara), wheezingul (respiraţia şuierătoare), tahicardia (creşterea frecvenţei cardiace peste 100 bătăi pe minut), tahipneea (peste 20 respiraţii pe minut) şi şocul;

Riscuri ale intervenţiei chirurgicale:

• sângerare
• infecţie

Riscurile legate de transplant:

• tromboza venoasă profundă (formarea chegurilor de sânge în venele sistemului venos profund care ulterior pot migra şi determina trombembolismul pulmonar, care poate fi letal);
• afectarea hepatică sau renală, dezvoltarea unui cancer, creşterea nivelului colesterolului şi a riscului de diabet, cauzate de către medicaţia folosită pentru prevenirea rejetului de grefă (imunosupresoare);
• infarct miocardic sau atac cerebral;
• aritmii cardiace;
• rejetul noii inimi;
• risc crescut de infecţii în urma tratamentului imunosupresor, capacitatea de apărare împotriva germenilor fiind afectată simultan cu reducerea reacţiei imune la organul transplantat;
• boală coronariană severă;
• infecţii postoperatorii ale plăgii. [1, 3]

Evoluţie postoperatorie

Monitorizarea pacienţilor este foarte importantă pentru detectarea rejetului de inimă transplantată şi a reacţiilor adverse la medicaţia imunosupresoare. Deoarece ţesutul cardiac transplantat provine din alt organism, sistemul imun al corpului în care va pompa noua inimă va reacţiona prin încercarea de a îndepărta „non-selful”, reprezentat de celulele musculare sau de arterele inimii. Din acest motiv pacientul primeşte o terapie de supresare a imunităţii pe toată durata vieţii care respectă principii de acţiune asemănătoare chimioterapicelor antiinfecţioase sau antineoplazice, dozele putând fi reduse progresiv.

Aceste medicamente prezintă, însă, dezavantajul de a favoriza dezvoltarea neoplaziilor şi a infecţiilor. Cel mai frecvent întâlnite infecţii în acest caz sunt cauzate de cytomegalovirus şi de pneumocystis jiroveci. Deci organismul nu va mai avea suficiente resurse pentru a îndepărta celulele tumorale sau infectate din cauza inhibării elementelor sistemului imun care erau responsabile de producere de anticorpi şi fagocitare (îndepărtarea particulelor străine prin digestie intracelulară). Pentru prevenirea infecţiilor se administrează terapie profilactică antimicrobiană pentru primele 3-6 luni ulterioare transplantului. [3], [5]

Restricţia activităţii
Nu există restricţii specifice privind activităţile uzuale anterioare operaţiei, însă este important ca fiecare pacient să discute cu medicul său cardiolog pentru a beneficia de o abordare personalizată.
De asemenea, medicul specialist va efectua investigaţii paraclinice destinate urmăririi activităţii inimii: electrocardiograma standard şi Holter pentru detectarea aritmiilor cardiace, ecocardiografia şi chiar biopsia endomiocardică pentru evaluarea efectelor medicaţiei imunosupresoare.

Particularităţi în sarcină
Mamele care au beneficiat de un transplant cardiac pot dezvolta complicaţii pe parcursul sarcinii, fătul fiind vulnerabil la efectele negative ale tratamentului posttransplant. La acest aspect se adaugă riscul crescut de rejet apărut după naşterea copilului. [3]