Te trage curentul: mit sau realitate?

Mă tot întreb dacă există român să nu fi fost măcar o dată victima „curentului”. El stă întodeauna parşiv în spatele tău şi îţi pândeşte momentul de slăbiciune. Suntem un popor care se teme de curent: ne ferim de el, încercăm pe cât posibil să-l evităm şi mai mult decât atât, transmitem generaţiilor viitoare ideea unui mistic fenomen dispus să ne facă cu tot dinadinsul rău. Unii dintre noi bravează spunând că pe ei nu îi afectează, dar mai devreme sau mai târziu asta nu îi va împiedica să închidă una din cele două ferestre lăsate deschise.

Acest concept, deja devenit clişeu, a fost tratat şi dezbătut pe internet, mulţi postulează explicaţii şi păreri despre un subiect dificil de încadrat medical şi de ce nu, cu o importantă notă psihologico-psihiatrică.

Sintagmă „a te trage curentul” este însuşi o utopia semantică. Cum să te tragă curentul? În cel mai rău caz te împinge, dar de aici şi până a insera acest fenomen în logica medicală este cale lungă. „Curentul”, conform dex-ului este un fenomen fizic ce constă într-o mişcare a aerului dintr-un loc în altul datorită unei diferenţe de temperatură sau presiune. El seamănă foarte mult ca principiu cu un fenomen foarte răspândit în natură, dar şi la om, osmoză (proces de difuziune a unor substanţe canform gradientelor/diferenţelor de concentraţie între două compartimente separate printr-o membrană semipermeabilă).

Manifestări clinice

Cele mai frecvente regiuni ale corpului afectate de curent sunt capul, cu afectare mai ales a urechilor, nasului, sinusurilor, scalpului, gurii (prin acutizarea unei paradontite cronice), sau orice altă formaţiune musculară cu preponderenţă la nivel intercostal şi lombar. Principala acuză a pacienţilor este durerea de intensitate variabilă, punctiformă sau difuză, amplificată de cele mai multe ori de mişcare. Durerii îi pot fi asociate un discret edem local, hipersensibilitate cutanată împreună cu hiperalgezie (datorate scăderii pragului de percepţie a durerii), eritem, şi impotenţă funcţională, subfebrilitate/febrilitate. Dacă vor fi afectate sinusurile vom avea şi rinoree apoasă/purulentă, strănut, urechea – otoree, uneori aerul rece al curentului poate fi promotorul unei crize migrenoase cu tot alaiul ei de simptome neplăcute (fotofobie, greaţă, vărsături, transpiraţii etc.). Dar nu de puţine ori unicul simptom este durerea.

Fiziopatologie

Din punct de vedere fiziopatologic m-am oprit la trei teorii care explică cel puţin teoretic ce se întâmplă la nivel celular şi molecular.

Prima teorie, cea mai uşor deductibilă şi logică, este teoria infecţioasă. Când corpul uman este expus la frig el îşi creşte temperatura în două moduri: 1) creşterea termogenezei prin frison, 2) scăderea termolizei, pierderilor de căldură prin vasoconstricţie periferică. Dintre acestea frisonul îl eliminăm, deoarece nu ne ajută cel puţin în acest moment. Vasoconstricţia periferică este un fenomen generalizat, iar vascularizaţia căilor aeriene superioare nu face excepţie ducând la ischemierea uşoară, dar suficientă a mucoasei nazale. Sunt studii care au arătat că persoanele cu frecvente infecţii ale căilor aeriene superioare suferă o vasoconstricţie a mucoasei nazale mai îndelungată, de până la câteva ore, comparative cu indivizii normali. Curios este că până şi o simplă aplicare a unui obiect rece lombar poate declanşa vasoconstricţia căilor aeriene superioare. Privind această ultimă idee, cercetătorii de la Cardiff University au testat ipoteza conform căreia prin răcirea picioarelor a 90 de subiecţi sănătoşi (la aceştia s-a adăugat un lot control de 90 de persoane) se pot declanşa simptomele răcelii comune. Cu toate că au obţinut un P=0,047, rezultatele nu au fost declarate concludente, necesitând studii ulterioare.

Răspunsul imun local al epiteliului respirator la acţiunea unui factor infecţios (bacterian sau viral) este unul nespecific al polimorfonuclearelor, macrofagelor şi limfocitelor. Acesta constă în fagocitoză, producerea radicalilor superoxizi, activarea complementului, generarea unor mediatori chimici precum bradikinina şi prostaglandinele, toate având rol important în iniţierea şi susţinerea apărării locale. Vasoconstricţia afectează procesele enumerate în trei moduri:
1) reducerea aportului sangvin cu reducerea consecutivă a nutrienţilor, gazelor respiratorii şi leucocitelor;
2) reducerea temperaturii locale datorită privării epiteliului nazal de aprovizionarea cu sânge cald;
3) reducerea clearance-ului mucociliar.

Asemenea tuturor proceselor biologice dependente de activitatea metabolică, răspunsul imun local este scăzut prin scăderea temperaturii. Studii pe animale de laborator au demonstrate că activitatea de fagocitoaza a macrofagelor este îngreunată de scăderi ale temperaturii de numai 1,5°C. Mai mult decât atât, virusurile au o rată de replicare mai mare la o temperatură de 33°C comparative cu cea normal de 37°C a organismului. Privind această ultimă afirmaţie se consideră că o infecţie virală subclinical ar exista deja, iar apariţia unui factor favorizant, de exemplu aerul rece, ar declanşa manifestările clinice propriu-zise.

Pe de altă parte există studii care demonstrează o legătură între expunerea la frig şi creşterea incidenţei afecţiunilor respiratorii infecţioase, dar fără a putea fi stabilită o asociere de tip cauză-efect clară între cele două, existând numeroşi factori de confuzie.

A doua teorie se referă la potenţialele de lungă durată (long-term potentials = LTP) şi oferă o explicaţie durerii nedatorate unei cauze infecţioase. LTP este un model de plasticitate neuronală intens studiat în zilele noastre şi constă în creşterea eficienţei sinaptice prin crestrea duratei de acţiune a unui stimul (de la 30 de minute până la ore, zile, săptămâni). La nivel sinaptic acest LTP determină o „hipertrofie” atât a componentei presinaptice cât şi celei postsinaptice, mecanismul fiind unul descris şi în procese precum învăţare, memorare.

Inducerea LTPs la nivelul fibrelor nervoase nemielinizate de tip C presupune coactivarea receptorilor pt neurokininele de tip 1 şi 2. Mai departe are loc un influx de glutamat prin activarea receptorilor de tip NMDA. De asemenea, sunt implicate şi canalele voltaj dependente de tip T ce permit intrarea Ca2+. De cele mai multe ori cresterea postsinaptica a Ca2+ este esenţială pentru apariţia LTP.

Cu alte cuvine, aceste potenţiale de lungă durată cresc responsivitatea nociceptorilor prin scăderea pragului de activare a senzaţiei dureroase. În acest sens se acordă un interes deosebit unor receptori dureroşi la rece precum TRPM8 şi TRPA1.

De ce nu ar fi chiar ei implicaţi în mitul curentului?

A treia teorie presupune asemeni teoriei infecţioase o vasoconstricţie iniţială. Aceasta duce la hipoxie musculară cu formare de acid lacic, deci scade ph-ul local, care va stimula terminaţiile nervoase şi mai departe se instalează durerea. Mai simplu, este ca şi cum ai face febră musculară, dar fără a fi implicat vreun efort anume, poate doar cel de adaptare al corpului la curentul de aer rece. Această teorie este susţinută în literatură de o afecţiune numită cold stimulus headache sau pe româneşte, durerea de cap datorată unui stimul rece.

Acest mecanism nu este aplicabil numai capului, practic orice muşchi striat sau regiune a corpului poate suferi (regiuea cervicală, lombară etc.)

Depăşind graniţa celor trei teorii, există o explicaţie şi pentru comportamentul urechii la contactul cu aerul rece. Disfuncţia trompei lui Eustachio (este blocată, nu se mai deschide normal) duce la un deficit de egalizare a presiunilor la nivelul urechii medii poate determină bombarea sau retracţia membrane timpanice, acet lucru mărind sensibilitatea cu apariţia durerii.

Concluzia

Citind articole, dar şi pe forumuri mi-am dat seama că nu suntem singurii, şi pe alţii de pe glob îi „trage curentul”, dar cu siguranţă noi ne manifestăm cel mai zgomotos. Mi s-a cerut un răspuns de tipul alb/negru, da/nu la întrebarea dacă ne „trage curentul”. Într-adevăr curentul de aer rece poate avea binecunoscutele manifestări asupra organismului din punct de vedere teoretic, DAR trăim într-o era a medicinii bazate pe dovezi, iar asemeni medicinii naturiste dovezile nu sunt convingătoare, de cele mai multe ori chiar se dovedesc a fi contrare, ceea ce mă îndreptăţeşte să afirm că deocamdată „curentul” este doar un mit. Şi din păcate este posibil să rămână aşa atât timp cât vom avea drept singur simptom durerea, despre care se ştie cât de uşor este influenţabilă de creierul nostru prin a lui emoţie şi cogniţie.