Singurătatea: două tipuri, două efecte și ce înseamnă acestea pentru sănătatea mintală

Singurătatea este adesea înțeleasă doar ca o stare subiectivă, însă cercetările recente confirmă că poate declanșa răspunsuri biologice semnificative, în special prin creșterea inflamației și slăbirea sistemului imunitar. De asemenea, Organizația Mondială a Sănătății recunoaște singurătatea ca pe o problemă majoră de sănătate publică, mai ales că aproape 33% dintre adulți la nivel global raportează sentimente de singurătate.
Un nou studiu, publicat în revista Nature Mental Health, aduce în prim-plan o perspectivă multidimensională asupra singurătății și evidențiază diferențele importante între două forme distincte ale acesteia: singurătatea emoțională (SE) și singurătatea socială (SS). Potrivit cercetării, singurătatea emoțională are efecte mai puternice și mai nocive asupra sănătății mintale, fiind asociată cu creșterea riscului de depresie, anxietate și mortalitate prematură. Studiul oferă și direcții practice pentru dezvoltarea unor intervenții diferențiate, subliniind necesitatea de a renunța la modelul unidimensional de până acum.

Modelul multidimensional al singurătății

• Singurătatea emoțională (SE): Deficitul de relații profunde, intime sau de atașament. Este strâns legată de problemele de sănătate mintală și de un nivel ridicat de stres cronic. SE poate surveni chiar și în cadrul unor relații existente, atunci când calitatea lor este scăzută ori toxică.  
• Singurătatea socială (SS): Sentimentul de izolare la nivel de grup, lipsa unei rețele sociale sau a unei integrări adecvate în comunitate. Deși poate contribui la starea de disconfort, are un impact mai mic asupra riscului de boli mintale decât SE, fiind totuși importantă pentru conectarea socială generală.

Multe dintre intervențiile actuale pornesc de la premisa că singurătatea este un fenomen unic, ceea ce reduce eficiența programelor de prevenție și tratament. Studiile din domeniul psihologiei (începând cu Weiss, 1973) au susținut de mult timp existența celor două componente, dar aceste concluzii nu au fost încă adoptate pe scară largă în politicile publice sau în practica clinică.

Varianții demografice

• Gen: Femeile raportează, în general, un nivel mai ridicat de singurătate emoțională, pe când bărbații tind să exprime mai des singurătate socială. Acest fapt ar putea fi influențat de norme culturale și de modul în care fiecare gen își gestionează relațiile emoționale și sociale.  
• Vârstă: Tinerii adulți și persoanele în vârstă sunt mai predispuse la singurătatea emoțională, în timp ce singurătatea socială este mai frecventă la persoanele de vârstă medie. De asemenea, la tineri, utilizarea excesivă a rețelelor sociale poate accentua sentimentele de singurătate emoțională, în ciuda unei aparente conectări online.

Implicații clinice

Calitatea relațiilor contează mai mult decât cantitatea în cazul singurătății emoționale. Persoanele căsătorite, dar nefericite în relație, pot manifesta forme severe de SE, chiar dacă au o rețea socială formală.  

• SE este asociată frecvent cu depresia, anxietatea și alte tulburări mintale.  
• SS semnalează nevoia de sprijin social și de integrare în comunitate, dar nu generează același nivel de distres psihologic ca SE.  

Numeroase studii au evidențiat că programele generale de reducere a singurătății nu funcționează în mod optim tocmai pentru că nu fac diferența între aceste două forme. Meta-analizele relevă faptul că SE necesită intervenții centrate pe relațiile intime și pe repararea sentimentului de abandon, în timp ce SS poate fi ameliorată prin programe de integrare socială și participare la activități de grup.

Singurătatea și sănătatea fizică

Singurătatea, în special componenta emoțională, are consecințe asupra sănătății fizice și chiar influențează mortalitatea. Studiile longitudinale indică faptul că SE favorizează răspunsuri de stres cronic (hiperactivarea axei HPA), crescând riscul de inflamație sistemică și compromițând imunitatea. Exemple:  

• Un studiu pe termen de cinci ani în rândul rezidenților din cămine de bătrâni a arătat că SE se corelează cu creșterea ratei de mortalitate.  
• SS are și ea un efect negativ asupra sănătății, dar nu la fel de intens sau de rapid ca SE.

Intervenții și strategii de tratament

Pentru singurătatea emoțională (SE):  

• Intervenții terapeutice ce vizează crearea sau îmbunătățirea relațiilor profunde (terapie bazată pe atașament, restructurare cognitivă).  
• Grupuri de suport cu focus pe experiențe emoționale și pe vulnerabilitate.  

Pentru singurătatea socială (SS):  

• Programe de integrare în comunitate, voluntariat, activități de grup.  
• „Rețete” pentru activități recreative, inițiative de construire a rețelei sociale.

Cele mai multe programe anti-singurătate nu fac însă această distincție, motiv pentru care eficacitatea lor este adesea limitată. În special, intervențiile de tip behavioral activation pot funcționa pentru SS, dar nu rezolvă neapărat SE, unde este nevoie de o abordare mai profundă a traumelor și a sentimentului de atașament nereușit.

Implicații pentru sănătatea publică

Din punct de vedere al politicilor publice, e crucial să distingem între cele două forme de singurătate. COVID-19 a ilustrat cât de mult se poate agrava SE în condiții de izolare fizică, chiar dacă anumite persoane au menținut rețele sociale prin mijloace digitale.

• Sistemele de sănătate ar trebui să includă evaluări de rutină pentru singurătate, similare screening-ului pentru depresie.  
• Programe precum social prescribing, campanii de implicare comunitară sau grupuri de suport pot fi personalizate pentru a aborda în mod specific SE sau SS.

Concluzii

Studiul evidențiază necesitatea stringentă de a recunoaște natura multidimensională a singurătății. Singurătatea emoțională (SE) pare să fie mult mai dăunătoare pentru sănătatea mintală și chiar fizică, în timp ce singurătatea socială (SS) implică mai ales deconectarea de mediul social, având totuși un impact mai puțin devastator asupra riscului de boală.

Pentru a dezvolta strategii de intervenție mai eficiente, cercetările viitoare trebuie să continue să rafineze metodele de evaluare a celor două forme de singurătate. În paralel, factorii de decizie și profesioniștii din domeniul sănătății pot spori eficiența programelor de prevenire și tratament prin adaptarea intervențiilor la tipul specific de singurătate trăit de indivizi.