Relaţiile virtuale: când realul bate virtualul

Ne plac relaţiile la distanţă, orice s-ar zice. Conştient sau nu, ne atrage ideea ca omul de la celălalt capăt al tastaturii ştie despre noi fix cât şi ce vrem noi să ştie pentru că ne vindem imaginea mai cu spor decât pe reţelele de socializare. Însă aducerea virtualului în real este de cele mai multe ori o misiune imposibilă.

Tehnologia ne conectează mai mult şi mai intens cu alţi oameni, iar stilul de viaţă al celor mai mulţi dintre noi nu face decât să întărească acest lucru: călătorim mai mult şi mai departe decât au facut-o părinţii noştri, iar munca se desfăşoară pentru foarte mulţi dintre noi exclusiv în faţa calculatorului.

Un englez drăguţ întâlnit într-o delegaţie în Londra sau o domnişoară carismatică cu care am împărţit compartimentul de tren în drum spre Oradea sunt situaţii suficient de tentante încât să ne dorim să păstrăm legătura. Un mail, un profil pe o reţea de socializare şi e destul cât să ne trezim îmbătaţi de replicile pe care le primim în discuţiile (deja) zilnice.

Alteori realizăm că suntem îndrăgostiţi de oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Ce mai contează, doar i-am văzut şi revăzut toate pozele de pe profil, iar vocea pe care o are la telefon este răscolitoare...

Totul arată şi sună foarte bine până aici. Însă nevoile noastre emoţionale nu pot sta la infinit ghemuite într-un mail şi cele 30 de minute de discuţii telefonice pe zi.

Predispuşi la o relaţie la distanţă?

Alon Gratch, renumit psiholog clinician din New York, atrage atenţia asupra faptului că este foarte uşor să ajungem în repetate rânduri să avem relaţii virtuale întrucât fiecare situaţie vine cu o nouă faţă şi ne dă falsa impresie că nu vom mai repeta greşelile trecutului. De fapt, adevărul este că în relaţiile virtuale se schimbă doar locul şi personajele, căci noul înseamnă doar o altă versiune a vechiului. Potrivit acestuia, nu distanţa fizică mare este definitorie pentru a eticheta o relaţie ca fiind virtuală. Un exemplu în acest sens sunt relaţiile cu oameni care locuiesc în apropiere, însă îndrăgostirea s-a produs în lipsa unui contact fizic regulat (discutii pe internet, sms-uri, etc), căci acesta este momentul critic, cu mare greutate în ceea ce priveşte evoluţia relaţiei.

Persoanele care au fost obişnuite ca părinţii să lipsescă destul de mult din viaţa lor se pot adapta foarte bine la o relaţie la distanţă. Practic, astfel de relaţii nu ar fi decât o repetiţie a celei din copilăria lor, unde nevoile emoţionale le erau tratate de la distanţă.

În schimb, există şi persoane pentru care absenţa părinţilor va declanşa la maturitate nevoia de compensare, astfel că o relaţie virtuală care se prelungeşte prea mult va fi una nesatisfăcătoare, întrucât există nevoia unui partener care să fie aproape, aşa cum nu au avut parte în copilărie.

Dacă în familie şi în relaţiile foarte apropiate suntem obişnuiţi să petrecem împreună foarte mult timp, este foarte puţin probabil să putem gestiona o relaţie la distanţă, astfel că ar fi util să ştim cărui tipar aparţinem atunci când se pune problema de a avea o relaţie romantică la distanţă.

Potrivit teoriei psihanalitice, unul dintre motivele pentru care naufragiem în relaţii virtuale în mod repetat ar fi ceea ce se numeşte compulsia repetitivă, respectiv avem impulsul inconştient de a repeta experienţe care ne-au adus suferinţă pentru reechilibra balanţa - de data asta cu puterea, experienţa şi acumulările noastre de adult. O femeie care a fost privată de prezenţa fizică sau emoţională a tatălui său ajunge să aspire la un bărbat ce locuieşte la celălalt capăt de ţară cu speranţa că de data asta lucrurile vor avea alt deznodământ (1).

Nici cei pentru care cariera se află în vârful priorităţilor relaţiile la distanţă nu sunt greu de gestionat, ba chiar li se potrivesc de minune, întrucât îşi pot canaliza energia spre obiectivele profesionale, astfel că nu se simt încurcaţi de un partener care să le solicite atenţia permanent.

Pic cu pic se face baltă

Îndrăgostirea este o oportunitate greu de refuzat, mai ales că are valenţe misterioase şi magice. Noutatea, magia sau creativitatea aferente unei noi relaţii nu trebuie confundată cu lucrurile care ne complică existenta, chiar dacă poate părea interesant că celălat locuieşte în alt oraş ori a crescut într-o altă cultură.

În etapa de îndrăgostire apare idealizarea celuilalt, când ni se pare foarte special, dar de fapt noi plămădim în mintea noastră o imagine care să se muleze nevoilor pe care le avem. Astfel că umplem golurile lăsate de lipsa celuilalt cu proiecţii nerealiste asupra lui, ce îl urcă pe un piedestal mai înalt decât în realitate.

Pentru că rulează mai mult pe combustibil comunicaţional, relaţiile la distanţă creează mediul propice pentru împărtăşirea emoţiilor, gândurilor sau experienţelor, ceea ce poate duce la o legătură emoţională şi psihică foarte intensă (3). Iar de aici până la a ne pierde capul nu este decât un pas.

Când vine vorba de angajament

Când proximitatea spaţială era una dintre legile care determinau selectarea partenerului, exista un moment în care femeia (în majoritatea cazurilor) se muta la bărbat, însă de regulă numai după ce acesta îi devenea soţ. În prezent situaţia aceasta nu include neapărat ambele etape (mutare şi căsătoria), cea din urmă fiind mai degrabă programată după ce partenerii au avut o perioadă de coabitare.

Renunţarea la job şi mutarea în alt oraş, costurile aferente, responsabilităţile care decurg din acest lucru nu sunt cele mai romantice aspecte ale unei relaţii, însă sunt necesare pentru a aduce relaţia din virtual în spaţiul concret.

Alon Gratch consideră că precauţia trebuie exclusă în această situaţie, iar angajamentul trebuie respectat indiferent ce se întâmplă. Este evident că ambii parteneri sunt puşi în situaţii în care nu sunt legaţi cu coarda de siguranţă: întreţinerea unui şomer care s-a mutat pentru tine sau chiar regretul acestei decizii. Mai mult, apare spaima îndeplinirii acestor deziderate: chiar vrem pe cineva care îşi lasă în urmă propra viaţă pentru noi? Ce fel de om este acesta care renunţă la tot? Sau dacă lucrurile o să iasă rău şi tot ce vom face va fi să îngroşăm statisticile şomerilor îndrăgostiţi? Dacă facem ceva care se va întoarce la un moment dat împotriva noastră?

Una dintre problemele pe care întâlnim în astfel de relaţii este tocmai că nu ştim cu exactitate ce ne dorim ori, dacă am reuşit acest lucru, să ne asumăm emoţiile şi derivatele acestora Din păcate, suntem atât de obişnuiţi să ne mascăm emoţiile încât nu suntem mereu în stare să intrăm în legătură directă cu ele.

În aceste situaţii este de preferat să luăm taurul de coarne cât mai devreme pentru că tergiversarea nu va creşte certitudinile că luăm decizia corectă şi nu va scădea şansele de a fi dezamăgiţi. (1)

Indicii că relaţia nu are perspectivă

Pentru că orice pădure are uscăturile ei, este evident că nu toate relaţiile virtuale culminează cu schimbarea domiciliului în perspectiva unei relaţii offline. Însă dinamica este una foarte sinuoasă şi până să se ajungă la concluzia contrarie, că relaţia nu are viitor, este cale lungă.

Spre deosebire de relaţiile offline, este puţin mai greu (dar nu imposibil) să identificăm o relaţie nefuncţională. Relaţiile virtuale nu sunt guvernate de aceleaşi legi ca şi cele clasice, dar există câteva repere care ne pot salva de la aşteptări călcate în picioare, timp pierdut şi energie investită în cine nu trebuie:

• lipsa de reciprocitate în ceea ce priveşte vizitele, ezitarea de a-i cunoşte familia şi prietenii, inconsecvenţa, intimitatea partială;
• partenerului îi displac discuţiile despre relaţie sau planuri de viitor şi nu cooperează la aducerea relaţiei în lumea reală;
• relaţia se rezumă la discuţii virtuale, iar contactul nemijlocit se lasă aşteptat prea mult;
• există mai multe scuze decât soluţii pentru aranjarea întâlnirilor, de unde se deduce o preferinţă pentru ca relaţia să rămână la acest nivel (1).

Uneori, indicii că lucrurile nu se îndreaptă în direcţia potrivită există din timp: - nu primim suficiente informaţii când le solicităm pe principiul „o să îţi spun mai târziu”, nu îi cunoaştem prietenii, iar pentru familia partenerului nici nu existăm. „O lume doar a noastră” se referă mai degrabă o lume în care noi nu complicăm existenţa celuilalt şi nu la un resort pe o plajă exclusivistă.

De cele mai multe ori este greu să recunoaştem că semne de îndoială au existat de la bun început, însă am sperat că neajunsurile se vor dizolva cu trecerea timpului. Din păcate, relaţiile se dezvoltă şi rulează în termenii în care au început. Refuzăm să le vedem pentru că asta presupunea să demitizăm imaginea celuilalt cu care am umplut golurile când el/ea era lângă noi numai cu jumătate de normă. Nu o să admitem uşor că ne-am păcălit singuri că distanţa să nu mai fie aşa dureroasă sau să nu mai fie deloc.

Implicarea noastră în acest tip de relaţii reprezintă de fapt reîmprospătarea tiparelor pe care le avem deja: comportamental, emoţional şi biologic, iar acest lucru se întâmplă prin întărirea conexiunilor neuronale responsabile de aceste tipare. Şi chiar dacă în sinea noastră ştim că astfel de relaţii nu sunt potrivite pentru noi, ajungem să dezvoltăm ceva ce ni se pare greşit, din dorinţa de a nu fi singuri. (1)

Când minunea nu mai e minunată

Deşi ne place să credem că ştim foarte multe despre noi înşine şi relaţii, întâlnirea emoţiilor şi aşteptărilor altei persoane ne poate pune în situaţii chiar mai durerose decât singurătatea: sentimente neîmpărtăşite cu adevărat, evitarea luării unor decizii importante care îi înclud pe amândoi, lipsa de sprijin în situaţii dificile etc.

În relaţiile clasice (offline) prezenţa celuilalt în situaţii de criză este aproape garantată. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi când partenerul este la distanţă. Dacă fiecare va gestiona problemele fără ajutor din partea partenerului în timp relaţia va face paşi înapoi. Testele relaţiilor virtuale se dau pe teren solid şi nu în spatele monitorului sau la telefon. Mai mult, relatările partenerul despre cum reacţionează în diverse situaţii nu garantează că o să ne placă când o să vedem acest lucru cu ochii nostri.

Cunoaşterea şi comunicarea propriilor emoţii şi aşteptări în legătură cu relaţiile este crucială în această situaţie. Conştient sau nu, printre cele mai acute nevoi se numără cele care nu au fost satisfăcute în copilăria noastră, iar prin relaţiile nostre de cuplu la maturitate încercăm să echilibrăm lipsurile din acea perioadă.

„Unde dragoste nu e nimic nu e” spune cântecul. Iar mărturisirile din cabinetele de terapie spun că acolo unde nu e dragoste (împărtăşită) este depresie, anxietate, atacuri de panică, probleme sexuale, stres, alcoolism sau chiar dependenţă de droguri. Oricât de rudimentar ar suna, multe tulburări de comportament au la bază eşecuri sentimentale (1).

Deşi ştim cu toţii că dragostea are atât valenţe de vindecător cât şi de călău, lipsurile nostre afective ne fac să ignorăm acest aspect în fazele de început a relaţiilor. Astfel că ajungem să fim ataşaţi de o imagine nereală a celuilat, dictată de propriile noastre nevoi, care nu corespunde realităţii.

Ce poate fi făcut?

Întâlnirile faţă în faţă cât mai devreme ne pot scăpa de multe neplăceri. Cât raţionamentul este încă în priză defectele/eventualele incompatibilităţi sunt uşor de identificat şi putem să ne retragem fără prea multe explicaţii. Dacă relaţia este însă alimentată din spatele calculatorului şi am ajuns să ne placă imaginea de ansamblu, o să înghiţim în sec la un început de chelie, la burta care se revarsă peste curea mai tare decât în poze ori la lipsa de înţelegere pentru nevoile noastre. Iar dacă aceste lucruri le-am fi considerat respingătoare înainte să fim cuprinşi de fluturi în stomac, este aproape garantat că ne vor deranja după ce intensitatea îndrăgostirii se mai domoleşte şi începem să îl vedem pe celălat mai aproape de ceea ce este.

Mai mult, contactul fizic initial ne poate informa cu privire la identitatea olfactivă a celuilalt, gesturile care le face, felul în care se mişcă şi aşa mai departe. Deşi pot părea detalii lipsite de importanţă, aceste aspecte cântăresc enorm în asumarea sau nu a unei relaţii romantice întrucât nimeni nu ar accepta o relaţie cu cineva în prezenţa căruia nu se simte confortabil la nivelul contactului fizic. (4)

Şi totuşi... există dragostea virtuală de cursă lungă

Cercetătorii de la Universitatea din Chicago au studiat acest fenomen şi au ajuns la concluzia că că mai mult de o treime dintre căsătoriile încheiate între 2005 şi 2012 au început în mediul virtual. Studiul mai arată că mariajele încheiate în acest fel durează mai mult, iar partenerii se declară mai fericiţi decât cei care s-au cunoscut în alte circumstanţe. (2)

Dacă pentru mulţi dintre noi menţinerea vie a relaţiei lor pe internet reprezintă o soluţie temporară până se rezolvă problema distanţei, pentru alţii menţinerea relaţiei în mediul online se prelungeşte şi după. Cele mai frevente situaţii sunt acelea în care cel puţin unul dintre parteneri are un job sau o afacere care presupune să călătoarească mult sau să îşi desfăşoare activitatea departe de domiciului comun.

Cum reuşesc aceştia să împace familia cu distanţa? În esenţă este vorba de găsirea configuraţiei optime între viaţa profesională şi raportul dintre nevoia de singurătate ori intimitate. Şi oricât ar părea de complicat, trebuie doar să reţinem că distanţa nu mai este un lucru ce nu poate fi depăşit, iar cei care au reuşit au înţeles diferenţa dintre a cauta soluţii şi a căuta scuze.