Ioanes Diana - Cabinet de psihologie

IMAGINEA DE SINE POZITIVĂ DETERMINĂ O STIMĂ DE SINE CRESCUTĂ

Diana Ioanes

Dacă imaginea de sine este o dimensiune descriptivă a personalității (este modul în care o persoană se descrie pe ea insăși, modul în care cineva se gândește că este) stima de sine sau respectul de sine este o dimensiune evaluativă a personalității (care ne arată cât de mulțumiți suntem de imaginea de sine sau cât de mult ne place propria persoană).

Imaginea de sine răspunde la intrebarea: "Cine sunt eu și ce pot să fac?". Ea este un "filtru" prin care oamenii percep realitatea, de exemplu unele persoane vor reține doar eșecurile și vor atribui succesele întâmplării, menținându-și astfel o imagine de sine negativă.

Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de "buni" ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine.

Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înșine ca persoane - altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi.

Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, in timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.

Cum se formează imaginea de sine?

Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate "nu ești bun de nimic", "ești un prost", vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, pe câtă vreme dacă unui copil i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine.

Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitivă, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldură și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă.

Influența educației - mai ales respectul cu care am fost tratați de către părinți - este majoră în formarea respectului de sine. Acest aspect ne ajută să înțelegem faptul că oamenii trăiesc realitatea după anumite "scenarii" interioare. Ei au o anumită imagine de sine și un anumit nivel al stimei de sine construit în relația cu părinții și atunci ei tind să-și "aleagă" acele situații de viață și acei parteneri care să le confirme propria imagine de sine (de exemplu persoanele care au avut unul dintre părinți critici tind să aleagă parteneri la fel de critici).

Cercetările efectuate au demonstrat că experiențele din copilărie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat. Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați.

Părinții care reușesc să construiască un nivel înalt al stimei de sine la proprii copii au următoarele trăsături: sunt optimiști, încrezători în forțele proprii, stabili emoțional, furnizează modele educaționale clare și consecvente, oferă copiilor încurajare și sprijin, își privesc copiii ca pe niște ființe importante, tind să pedepsească prompt și în concordanță cu situația, știu foarte multe lucruri despre copiii lor, sunt percepuți de copiii lor ca fiind "corecți" față de ei.

La polul opus sunt părinții care prin trăsăturile lor de personalitate vor genera un nivel scăzut al stimei de sine la proprii copii. Acești părinți au următoarele trăsături: utilizează critica, par să-și considere copiii ca fiind nesemnificativi, furnizează copiilor mai degrabă un mediu intelectual decât un mediu cald și armonios, prezintă confuzii în ceea ce privește standardele și expectanțele cu privire la copiii lor, modul lor de disciplinare este foarte imprevizibil – proprii copii nefiind niciodată siguri de ceea ce va urma după o greșeală, preferă pedeapsa recompensei, utilizează pedeapsa fizică, știu puține lucruri despre copiii lor și îi tratează pe aceștia ca și cum ar fi o povară pentru ei, sunt percepuți de proprii copii ca fiind "incorecți" față de ei.

Modificarea stimei de sine în cadrul diferitelor boli

În anumite tulburări psihice sau somatice, nivelul stimei de sine suferă anumite modificări. Astfel, episoadele depresive se manifestă prin sentimente de inutilitate, autocritică, zădărnicie, izolare. Personalitățile anxioase (evitante) prezintă ca simptom o fragilitate a autostimei și o tendință spre devalorizare a propriei persoane, acestea considerându-se incapabile, inadecvate sau chiar inferioare celor cu statut social asemănător. Personalitățile codependente (dependente de o altă persoană) se caracterizează prin autostimă redusă, neîncredere în posibilitățile proprii, căutare a suportului unei persoane de încredere. Chiar personalitățile narcisice care aparent au un sentiment exagerat al importanței propriei persoane sunt de fapt persoane cu un respect de sine redus.

Modificări ale imaginii de sine și ale stimei de sine se produc și în bolile somatice grave. Aceste modificări vor determina o neîncredere în propria persoană, deteriorări la nivelul relațiilor cu ceilalți; acești indivizi manifestă o tendință spre izolare, simțindu-se excluși din rândurile celorlalți din cauza bolii pe care o au.

Abordarea terapeutică a imaginii și stimei de sine

Psihoterapia constituie tratamentul esențial și eficace pentru persoanele care prezintă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine. Întrucât imaginea de sine se construiește în primii ani de viață, psihoterapia psihanalitică își dovedește eficiența tocmai prin faptul că se bazează pe analiza profundă a experiențelor din copilărie, precum și a relațiilor cu părinții sau cu alte figuri familile importante care au avut un rol esențial în construirea imaginii de sine.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com, tel. 0724 993 964

site cabinet: www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro

CALITĂŢILE UNUI BUN PSIHOLOG

Diana Ioaneş



Toată lumea vrea să găsească un psiholog bun atunci când decide să apeleze la serviciile unui psiholog, mai ales în domeniul consilierii psihologice sau al psihoterapiei. Pentru asta recurge la prieteni, cunoscuţi sau caută pur şi simplu pe internet.

Se poate întâmpla ca un psiholog, recomandat ca fiind foarte bun, de către un prieten, nouă să nu ne placă, să nu simţim că rezonăm cu el, cu alte cuvinte spus, să nu ne simţim confortabil în prezenţa lui.

De aici o primă concluzie: nu persoana psihologului este neapărat importantă, într-o psihoterapie - deşi vom vedea că un bun psiholog trebuie să dispună de anumite calităţi - cât RELAŢIA care se creează între cei doi, ea fiind "motorul" psihoterapiei. O bună relaţie se caracterizează prin: încrederea pe care o inspiră psihologul clientului, senzaţia că ai gasit persoana căreia i te poţi deschide şi care te va putea ajuta.

Care sunt calităţile unui bun psiholog?

Cum spuneam, un psiholog bun cu specializarea psihoterapie trebuie să dispună de un număr de calităţi care nu sunt deloc puţine. Cea mai importantă calitate este EMPATIA, capacitatea de a te transpune în locul celuilalt, de a-i simţi emoţiile, stările sufleteşti, altfel spus "de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu el".

O altă calitate a psihologului este intuiţia, de a simţi dincolo de cuvinte ce se întâmplă în şedinţa psihoterapeutică, pentru că psihologul aude atât ceea ce se spune, cât mai ales ceea ce nu se spune, dar se transmite prin comportamentul non-verbal (mimica, pantomimica, privire, intonaţie, tonul vocii etc). Psihologul te ajută să ştii ceea ce nu ştii că ştii, sau, cu alte cuvinte, te ajută să conştientizezi "negânditul ştiut".

O bună capacitatea de a asculta, de a comunica, de a socializa este absolut necesară unui psiholog. Psihologul bun ştie să asculte şi vorbeşte în cabinet mai puţin decât clientul lui. Capacitatea de a socializa este necesară, întrucât în meseria noastră întâlnim câteva zeci de mii de clienţi, care sunt total diferiţi, iar noi trebuie să avem dezinvoltura de a intra cu uşurinţa în contact cu ei.

Totodată psihologul trebuie să aibă răbdare ca pacientul să se dezvăluie şi să progreseze în ritmul lui; să nu judece, să nu critice, să nu emită judecăţi de valoare asupra celor spuse de client.

Onestitatea, moralitatea, corectitudinea sunt şi ele esenţiale pentru a fi un bun psihoterapeut; tehnicile seductive, manipulative, falsitatea nu prea îşi găsesc locul într-un cabinet psihologic. Este onest să-i spunem clientului nostru, atunci când simţim că nu putem lucra cu el sau când problema lui ne depăşeste, că îi recomandăm pe altcineva care l-ar putea ajuta mai mult (de exemplu nu orice psiholog poate lucra cu copii autişti sau cu toxicomani).

Apoi psihologul trebuie să fie o persoană cu inteligenţă peste medie. Totodată este de dorit să fie o persoană cu o cultură bogată, pentru a putea înţelege discursul pacientului - care poate fi unul mai simplu sau unul foarte sofisticat. Mai este necesară o oarecare experienţă de viaţă; este foarte greu să fii un bun psiholog la 22 de ani, cand tocmai ai ieşit din adolescenţă. Practica psihoterapeutică de ani de zile îşi spune şi ea cuvântul, în sensul că dincolo de experienţa acumulată, suntem din ce in ce mai siguri pe ceea ce facem şi acest lucru îl va simţi şi clientul.

Şi nu în ultimul rând, autenticitatea, spontaneitatea şi simţul umorului sunt şi ele calităţi necesare în meseria noastră.

În plus, psihologii care doresc să se specializeze în consiliere psihologică sau psihoterapie trebuie să urmeze un număr de ani de formare după facultate; întâi trebuie să fi trecut printr-o psihoterapie (ca pacient) în care să se cunoască pe sine, apoi printr-o formare teoretică în psihoterapia respectivă şi în cele din urmă trebuie să parcurgă o lungă perioadă în care să fie supervizat de un alt psiholog cu mult mai multă experienţă decât el. De ce este necesar ca psihoterapeutul să fi urmat şi el o psihoterapie? Pentru că nu te poţi ocupa de alţii atâta timp cât tu nu eşti bine cu tine însuţi, cât timp nu ai ajuns să conştientizezi "petele oarbe" ale propriei personalităţi sau părţile necunoscute ale fiinţei tale.

De aici începe cunoaşterea celuilalt.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com, tel. 0724 993 964

site cabinet: www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro