Leziunile articulare la sportivi

Există numeroase tipuri de leziuni articulare care pot să apară la sportivi, cel mai adesea ca urmare a unui traumatism produs în timpul efortului fizic. Acestea vizează anumite articulații în funcție de mișcările executate cu predilecție în fiecare sport. 

În funcție de tipul leziunii și gradul de afectare al articulației se va impune un tratament medical și/sau chirurgical, pe o perioadă variată de timp de la zile până la luni. Vindecarea poate fi completă sau pot apărea complicații pe termen lung, precum impotența funcțională sau artroza.

În cadrul acestui articol vom descrie entorsa, luxația, injuria osoasă, plăgile articulare, inflamația structurilor osoase sau părților moi.

Entorsa

Entorsa reprezintă un traumatism al părților moi capsulo-ligamentare produs printr-o mișcare peste limita fiziologică a articulației, fără modificarea raportului dintre suprafețele osoase. Acestă lezare a părților moi se produce prin distensie, elongație, dezinserări sau rupturi ale acestora de pe inserțiile lor osoase prin mișcări de inversiune sau rotație internă, mai frecvent în sporturi care implică alergat, pivotat sau sărit.

Cel mai frecvent entorsa apare la adulții sportivi, întrucât nivelul lor de activitate fizică este ridicat și astfel crește riscul accidentărilor (căzături pe membre, răsuciri bruște ale unor articulații, lovituri puternice etc.). Apare rar la copii sau vârstnici.

Localizarea cea mai frecventă a entorselor se află la nivelul gleznei și se consideră că acestea reprezintă jumătate din totalul accidentărilor la sportivi. În ordine urmează entorsa genunchiului, medio-tarsiană și carpio-carpiană. (1, 3, 4, 6)

Cauze

De obicei entorsele se produc ca urmare a unei mișcari rapide. Leziuni de diverse grade de severitate ale părților moi până la stadiul de entorsă se pot produce și prin cumularea unor traume mici repetitive. Factori favorizanți, mai ales în cazul sportivilor, sunt oboseala, efortul intens fără încalzire, traumatismele anterioare sau anumite sporturi. (1, 3, 4)

Simptome

Simptomele debutează în momentul producerii traumatismului cu o durere intensă cu sediu ligamentar. Uneori după momentul accidentului durerea se atenuează și deseori sportivul își continuă competiția. După câteva ore, durerea reapare însoțită de o contractură musculară care limitează capacitatea de mișcare direct proporțional cu severitatea leziunii.

Diagnostic

La examenul clinic si/sau paraclinic (radiografie, RMN) se observă tumefierea (mărirea de volum) regiunii articulare din cauza edemului, hematomului sau hemartrozei și creșterea temperaturii locale. Evidențierea unor mișcări anormale ale articulației traduc ruptura totală sau dezinserția ligamentară, deci o entorsă gravă. (1, 3, 4, 6)

 Evoluția depinde de mulți factori precum gradul entorsei, localizare, vârstă sau complianță la tratament dar de obicei este favorabilă cu recuperare totală a funcției. Neglijate acestea pot duce la complicații pe termen lung precum orteoporoza sau artroza.

Tratament

Tratamentul depinde de severitatea entorsei. O afecțiune ușoară la un tânăr sportiv necesită repaus, gheță, compresie și ridicare a membrului (protocolul RICE), pentru ca în cazuri mai grave să fie necesar tratament antiinflamator, imobilizare în aparat gipsat sau chiar interventie chirurgicală. Aceste mijloace clasice de tratament pot fi însoțite de diverse proceduri de fizioterapie sau kinetoterapie. (1, 3, 4, 5, 6)  

Prevenție

Prevenția primară se face diferențiat în funcție de tipul de sport practicat și implică în general încălzire corespunzătoare înainte de un efort fizic susținut, dietă echilibrată, menținerea unei greutăți ideale, echipament corespunzător, prudență în executarea unor mișcări. Prevenția secundară se face prin evitarea efortului fizic susținut, aplicarea unei structuri externe care să ofere suport articulației (de exemplu o gleznieră) și prin exerciții de îmbunatațire a echilibrului. (3, 4, 5, 6)

Tipuri

Entorsele gleznei sunt cele mai frecvente deoarece pot apărea după traumatisme banale precum un pas greșit. Majoritatea rezultă prin lezarea ligamentelor laterale printr-o mișcare de torsiune a piciorului. Astfel, acestea pot fi întâlnite în orice sport, mai frecvent în hockey, volei, fotbal, basket, rugby, gimnastică și softball. (1, 4, 5, 6)

Entorsele genunchiului sunt leziuni ale ligamente laterale sau încrucișate produse prin mecanisme complexe. Cel mai frecvent apare lezarea ligamentului lateral intern prin abducție (mișcare prin care se îndepărtează un segment de axul median al corpului), cu flexie și rotație externă a gambei în sporturi precum fotbal, rugby sau ski.

Entosele mâinii se produc mai frecvent la nivelul articulației radio-carpiene, printr-o hiperextensie forțată cu mâna în abducție sau la nivelul articulațiilor metacarpo-falangiene sau interfalangiene prin răsucirea forțată a degetului. Apar mai des în sporturi precum ping-pong sau tenis. (1)  

Luxația

Prin luxație, spre deosebire de entorsă, se înțelege o modificare permanentă a raporturilor dintre extremitațile osoase ce alcătuiesc acea articulație. Aceasta poate fi completă sau incompletă (subluxație), când se mai păstrează un minim raport între extremitățile osoase. (1, 2, 7)

Ca și entorsele, luxațiile au incidență maximă la adulții sportivi (în special bărbați) și apar rar la copii sau bătrâni. (1)

Cauze

Mecanismul prin care se produce o luxație este cel mai des traumatismul indirect, când forța este transmisă articulației de la distanță și mai rar direct prin cădere pe articulație. Se poate afirma că luxația urmează unei entorse grave. În urma traumatismului se produce mai întâi o afectare a aparatului capsulo-ligamentar (ca la entorsă). Această lărgire a spațiului articular în asociere cu forța transmisă în urma traumatismului permit epifizelor osoase să se deplaseze, astfel încât se va pierde total sau parțial raportul normal dintre acestea. În cazuri grave se poate ajunge chiar la exteriorizarea extremităților osoase. Concomitent pot fi lezate și părți noi periarticulare precum mușchi, tendoane, vase sau nervi. (1, 7)

Simptome

Simptomatologia suprinde durere, limitarea mobilității, parestezii (amorțeală, furnicături). Are ca punct central durerea violentă la început, care este acentuată de mișcare și tinde să se atenueze după primele săptămâni. Apare de asemenea și o limitare a mobilității articulare (impotența funcțională) care la început este totală, iar apoi se reduce progresiv pe măsura atenuării durerii. (1, 7)

Diagnostic

Ca semne clinice si/sau paraclinice (radiografie, RMN) apar atitudinea vicioasă și deformarea regiunii. Atitudinea vicioasă presupune adoptarea unei poziții anormale a acelui segment sau membru implicat (de exemplu un membru alungit sau scurtat). Deformarea regiunii implică tumefiere, segmente malpoziționate etc. (1, 7)

Evoluția spre vindecare cu recuperare completă a funcției nu este întotdeauna posibilă, iar prognosticul depinde de articulația vizată, gradul de severitate al luxației, prezența complicațiilor și tipul de tratament aplicat. Pot să apară variate complicații pe termen scurt sau lung precum: ireductibilitatea luxației, infecția, necroza, luxația/subluxatia recidivantă sau artroza. (1, 2)

Tratament

Tratamentul luxației recente începe, ca și în cazul entorsei, prin aplicarea protocolului RICE. În funcție de severitate este posibil să fie necesare și alte manevre medicale. Al doilea gest terapeutic constă în reducerea de urgență a luxației prin manevre ortopedice care forțează epifiza luxată să parcurgă invers drumul efectuat în momentul luxației. Următoarea etapă implică menținerea reducerii care se realizează prin diverse mijloace (bandaj, extensie continuă, aparat gipsat) pe o anumită perioadă de timp până la cicatrizarea părților moi. Ultima etapă presupune restabilirea funcției articulației prin exerciții specifice. (1, 7)

Prevenție

Mijloacele de prevenție sunt similare celor pentru entorsă. În plus, în cazul prevenției secundare sportivul trebuie să evite efortul fizic susținut pe o perioadă mai lungă de timp, uneori fiind necesară chiar încheierea carierei având în vedere că luxațiile se vindecă mai greu și mai des cu sechele comparativ cu entorsele.

Tipuri

Luxația acromio-claviculară se produce prin căderi pe umăr, însoțite de o contracție violentă a mușchilor trapez și sternocleidomastoidian, mai frecvent în sporturi precum handbal, rugby sau hochei. (1, 8)

Luxația scapulo-humerală se produce în urma unei căderi pe umăr, pe mână sau pe coț, cel mai adesea cu brațul în extensie forțată, abducție și rotație externă. Alte cauze mai rar întâlnite sunt o lovitură puternică din posterior sau hiperabducția forțată. Având în vedere că această articulație este cea mai mobilă din corp, ea este și foarte predispusă luxațiilor. Se produc mai frecvent în polo, softball, ski, tenis sau la aruncătorii cu sulița. (1, 9, 16)  

Luxația cotului este a doua cea mai frecventă la adulți după luxația umărului. Având în vedere că articulația cotului este foarte stabilă, este necesară o forță mare pentru a luxa această articulație, jumatate din cazuri fiind întâlnite la sportivi. Se produce prin cădere pe palma mâinii, antebrațul fiind în extensie și supinație (mișcare de rotație externă a antebrațului, care aduce palma din spate spre față sau de jos în sus) față de braț și apare mai des în tenis sau handbal. (1, 10, 11)

Luxația mâinii apare prin diverse mecanisme precum hiperextensie, torsiune, lovitură directă, stres radial sau ulnar, mai ales în volei sau handbal. (1, 12)

Luxația genunchiului apare adesea la sportivi atunci când aceștia răsucesc brusc genunchiul, membrul inferior este fixat stabil la sol. Mai poate să apară atunci când cad de la înălțime pe genunchi sau primesc o lovitură puternică în genunchi de la adversar în sporturi precum fotbal, basket, atletism sau săritura cu ski-urile. (1, 13, 14)

Luxația gleznei fără fractură reprezintă o afecțiune rar întâlnită considerând marea stabilitate a acestei articulații. Se produce printr-o traumă puternică care determină flexie plantară asociată cu inversiunea sau eversiunea bruscă a piciorului mai frecvent în fotbal sau tenis. (1, 15)

Injuria osoasă

Injuria osoasă apare ca urmare a unei activități repetitive sau unei forțe de impact foarte mari din timpul practicării unui sport.

Se pot produce fracturi de stres caracterizate prin întreruperi incomplete ale continuității osoase ca rezultat al stresului repetitiv la care este supusă acea articulație, de exemplu în cazul alergătorilor de maraton. (19)

Sindromul de stres tibial medial se declanșează prin cicluri continue de lovituri și împingeri ce aplică forțe mari asupra periostului (țesut fibros ce acoperă tibia). Periostul se inflamează și la suprasolicitari repetate provoacă o reacție de stres care implică și osul, conducând uneori chiar la fractura de stres a tibiei. Apare de obicei în disciplinele sportive care implică alergare și sărituri (fotbal, basket, rugby, sprint, maratoniști, balerini). (18)

Alte afecțiuni ale osului întâlnite mai frecvent sunt fracturile osoase la nivelul gleznei, antebrațului, pumnului, gambei, policelui sau halucelui.

Plăgile articulare 

Plaga articulară se produce ca urmare a unui traumatism ce determină o comunicare a spațiului articular cu exteriorul. Acestea pot avea grade diferite de severitate, de la o plagă unică care afectează minor țesuturile moi, până la plăgile extrem de complicate cu afectare vasculo-nervoasă. (1, 17)

Din punct de vedere etiopatogenic acestea pot interesa orice articulație, cele superficiale (genunchi, cot, degete) fiind mai expuse. Pot fi determinate printr-un traumatism ce acționează din exterior spre interior (înțepare, tăiere sau strivire) sau din interior către exterior cum este cazul fracturilor sau luxațiilor deschise. (1)

Apar mai frecvent în sporturile de contact.  

Inflamația structurilor osoase sau a părților moi

Aceasta presupune apariția unui proces inflamator la nivelul unei structuri osoase (artrita) sau unei părți moi articulare sau periarticulare (de exemplu bursita sau tendinita).

În cadrul acestui subcapitol merită menționate două afecțiuni inflamatorii ce apar mai frecvent la sportivi și anume epicondilita laterală și medială. Epicondilita laterală este numită și cotul tenismenului și se produce prin inflamarea tendoanelor care se inseră pe epicondilul lateral (proeminență osoasă dispusă în partea infero-laterală a humerusului). Epicondilita medială este numită și cotul jucătorului de golf, fiind produsă prin inflamarea tendoanelor care se inseră pe epicondilul medial (proeminentă osoasă dispusă infero-medial la nivelul humerusului). (20, 21)