Cum sustinem apropiatii diagnosticati cu schizofrenie

Buna,
Intrebarea este dedicata medicilor si nu in ultimul rand apropiatilor persoanelor cu diagnosticele de mai sus. De cateva zile un foarte bun prieten a fost internat si diagnosticat cu schizofrenie afectiva, dementa afectiva si... bipolara. Nu inteleg nimic din diagnostic, nu am mers inca sa il vizitez, ma documentez si vreau sa aflu care este metoda de a ajuta, de a sustine, de a fi alaturi de un om astfel diagnosticat. Doctorii pareau reticenti, avansau un timp indelungat de vindecare si un tratament indelungat, cu potentiale perioade regresive. Simt ca nu trebuie sa ne indepartam, in opinia mea fiind o boala ca oricare alta, ca un picior amputat. Dar oare, cand va fi externat cum vom reactiona? Ce vom spune? Vom deveni super protectori? Vom sta cu ochii pe el sa ii urmarim fiecare miscare? Vom sti cand se instaleaza o noua criza? Vom face o gafa? Cum se reintegreaza un astfel de om, rupt din viata, din ascensiunea profesionala?
Ce ar trebui sa citesc? Ce ar trebui sa facem noi cei din jurul lui?
Astept raspuns
Ada

------*, asta daca stii engleza, nu este chiar exact raspuns la intrebarile tale dar mai afli cate ceva( de ex noile studii privitoare la tratamentul schizofreniei). Apoi, pe http://medic.pulsmedia.ro mai gasesti articole de specialitate, apoi Legea nr.487/2002-legea sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari mintale pe care o gasesti pe http://legislatie.just.ro si va poate fi utila.Cand se va externa trebuie sa va comportati absolut firesc fara sa-i faceti observatii agresive sau zeflemitoare, sa-l stimulati prin aprecieri pozitive sa-l indemnati sa -si ia tratamentul(pe care, in unele cazuri, trebuie sa-l ia toata viata ), sa aveti grije sa-si ia tratamentul prescris( in general, schizofrenicii refuza tratamentul), sa-l cooptati in activitati pe care le poate face si ii sunt placute lui si nu in ultimul rand, SA-I ARATATI IUBIRE !! Cu blandete, cu multa iubire si atasament, si mai ales rabdare veti reusi sa depasiti momentul.Sa va ajute bunul Dumnezeu!

(*modificat de admin)

Multumesc din suflet. Cam atat as putea spune.

Un diagnostic de felul acesta nu cred ca se pune in urma unei singure crize si mi se pare curios ca nu ati stiut nimic, fiind un foarte bun prieten. In rest sfaturile de mai sus sunt perfecte, parerea mea. Eu am sotia bolnava de tulburari afective bipolare -TAB (i-au pus o data si diagnosticul tulburari schizo-afective). Cu tratament si cam 1-2 crize pe an (de obicei expansivitate primavara si depresie iarna) plus tratament si ceea ce te-a sfatuit mai sus, situatia s-a ameliorat remarcabil... nu a mai fost nevoie de internare in ultimii 2 ani si isi desfasoara activitatea ca un om normal. Mai are uneori tendinte catre o stare sau alta, dar trec de obicei in cateva ore, maxim o zi. Intradevar o pazesc "ca pe butelie", in sensul ca sa pot interveni cat mai rapid in situatiile cand observ schimbari de dispozitie, adica prin vorbe sa ii temperez ideile. sa i le explic logic... sa simta ca eu nu sunt afectat de "provocarile" vietii de zi cu zi, care ne expune pe toti stress-ului, dusmanul principal al bolnavilor sensibili pe sistem nervos. Cu barbatii cred ca e mai greu sa urmeze tratamentul. Am cunoscut si alti bolnavi cu TAB si ca un atribut comun am remarcat ca erau mult prea sensibili la tot ce se intampla sau aud, vad scris pe undeva... mai ales cu nuante mistice... si le este frica de orice schimbari... sa ia decizii... (cu exceptia crizelor de manie cand se cred buricul pamantului)... :)

Glady, multumesc mult pentru sfat. Spui ca ti se pare curios ca nu am stiut nimic. Tulburari sufletesti, depresii, etc, avem toti, dar pana la internare nu se pune problema de a sta "in garda", cand se ajunge la internari si medicatie depasim deja sfera temperarii sau comunicarii normale. Multumesc mult oricum si ma bucur ca exista oameni ca si tine, perseverenti si puternici, devotati si plini de afectiune.

Buna ziua
Am si eu o problema similara. Este vorba de sora mea (23 ani) care este internata de 2 saptamini la Al.Obregia cu diagnosticul episod psihotic. Ma simt foarte vinovata, extrem de vinovata pentru ca:
- Eu am considerat-o mereu un om normal (chiar daca in urma cu un an a mai avut un episod care insa nu a necesitat internare, a luat doar zyprexa si diazepam o luna) si m-am comportat cu ea ca atare. I-am facut reprosuri pentru ca nu invata bine, pentru ca nu are grija de casa si de cum arata etc etc, ce am incercat (in mintea mea de fapt) a fost sa o stimulez sa faca ceva, orice, ma enerva starea ei de "lene" perpetua si nu am realizat ca are probleme psihice. Eu am o capacitate de empatie redusa, mi se pare ca toti oamenii ar trebui sa fie asha ca mine (sa invete excelent, sa arate bine, sa termine cu brio o facultate, sa munceasca cu pasiune 10-12-14 ore pe zi). E gresit ca sunt asa, incerc sa ma schimb, sper sa nu fie prea tarziu
- Am neglijat-o. Pentru ca nu aveam timp (muncesc 10 ore pe zi cel putin, dar inainte in medie 12-14, plus sambata 8-10) o vedeam rar. Ii vorbeam cu blindete insa o cicaleam sa invete bine etc etc. Poate ca nu eram de fapt exemplul potrivit - uite ce se intimpla dc inveti bine, ajungi sa nu mai ai viata peronala.
- I-am facut reprosuri cand ea deja era la inceputul episodului (acum 1 luna si jumatate) si eu nu mi-am dat seama ca ea era asha, m-am comportat normal.
Acum nu ma mai pot concentra la servici, as vrea sa fiu tot timpul cu ea, as vrea sa imi iau concediu si sa trec pe la ea cel putin cateva ore pe zi. Mi-a zis de multe ori sa o iert si ca ea m-a iertat pe mine si mai ales ca eu sunt una dintre putinele persoane in care are incredere.
Acum este in "permisie", acasa la parinti ( ea de mai mult de 4 ani locuieste cu prietenul ei despre care acum crede ca vrea sa o otraveasca). Mi-am luat liber vineri sa stau cu ea, am gatit amindoua, ne-am jucat, mi s-a parut ca e mai bine, am vazut-o si ieri putin insa mai mult am stat linga ea in pat in timp ce dormea (4 ore a dormit). A fost 20 de minute pe la mine, foarte aproape ca distanta ( cu parinti cu tot) sa- mi vada pisica (pe care a gasit-o pe strada si mi-a dat-o mie). Astazi parintii mi-au spus ca ar fi bine sa nu mai trec pe la ei, deoarece o obosesc (dupa zyprexa si diazepam, a reusit sa adoarma doar pe la 1 noaptea).
Va rog mult ajutati-ma cu un sfat - ar trebui sa stau cu ea sau nu? si daca da, cat? cate ore pe zi? Nu inteleg de ce este mai bine pentru ea sa doarma si sa nu faca nimic decat sa faca ceva placut si foarte putin solicitant fizic si emotional. Eu simt ca as putea sa o ajut din nou sa simta bucuria vietii, eu nu cred ca e "nebuna", cred ca pur si simplu a luat-o pe un drum gresit si acum se regaseste.
Va multumesc!