Îl iubesc dar nu îl mai suport.

Buna seara! Simt că am ajuns la capătul puterilor în căsnicie. Sunt împreună cu soțul meu de 8 ani și avem doi copii, unul de 5 ani și unul de 4 luni. L-am iubit și încă îl iubesc însă am ajuns sa nu îi mai suport atitudinea. Inima îmi spune sa mai dau o șansă însă creierul știe că dacă 8 ani nu au adus nici o schimbare, nici următorii 80 nu o vor face. Ne-am căsătorit deși părinții lui nu au fost de acord cu mine. Nu ne-au vorbit 5 ani de zile, nu au fost la nuntă, nu au fost la botezul primului copil. In perioada asta am tot avut certuri din cauza lor insa eu am apreciat faptul că soțul meu a renunțat la tot pentru mine și am încercat să îl înțeleg și să ii fiu alaturi. Singurii care ne-au ajutat au fost părinții mei. Timp de 6 ani sotul meu a câștigat foarte puțin, veniturile principale fiind aduse de mine, plus ajutorul alor mei. Tot ei ne-au ajutat când a apărut primul copil, ei ne-au oferit locuință și tot ei ne-au ajutat când am început să o renovam. In tot acest timp, pentru fiecare gest al părinților mei care nu ii convenea soțului mă cicălea și îmi scotea ochii ajungandu-se foarte des la certuri. De fapt pentru orice persoană care îl deranja pe soț ajungeam sa fiu țap ispășitor și să ii suport comentariile și reproșurile. Îl vedeam că e răutăcios însă am apreciat faptul că a fost dispus să renunțe la familia lui pentru mine astfel că am trecut peste orice moment greu. M-a ajutat foarte mult și faptul că i-am avut alaturi pe părinții mei care au făcut tot posibilul sa ne fie bine și să mă sprijine. Acum 3 ani ne-am împăcat cu ai lui, la insistențele mele, sperând că dacă umplem golul din viața lui se schimba in bine și relația noastră. Nu a fost așa. E totul ok cu ei desi sunt destul de dificili și nu prea exista comunicare adevărată intre ei și el/noi însă mă bucur că ai mei copii își cunosc și își iubesc bunicii, și invers. Deși părinții lui în continuare nu au făcut nimic pentru noi, nu ne-au dat absolut nimic, doar cadouri copiilor, imediat ce ezit sa mergem pe la ei soțul meu face o tragedie.
Acum 2 ani mama mea a avut o operație care a avut un rezultat dezastruos și timp de un an de zile am umblat cu ea prin spitale. Soțul meu a stat în majoritatea timpului cu copilul cel mare acasă, i-a fost și mama și tata și mi-a fost și mie alaturi fizic, însă nu psihic. Mama mea a rămas imobilizată la pat și inconștienta, situația e grea insa tatăl meu ne ajuta un continuare. De fapt e un ajutor reciproc.
Ne doream un al doilea copil și după ce s-au liniștit cat de cat treburile cu mama și ne-am împăcat cu ideea că nu o sa mai fie cu noi, ne-am hotărât să îl facem. Și l-am făcut. Are 4 luni și îmi alina sufletul; mă mai face sa uit de durerea trăită cu mama.
De circa 1 an soțul câștigă mai bine decât mine. Și de aici au început discuțiile interminabile.
Zice că ar trebui sa fim cu banii separat și să împărțim cheltuielile jumi-juma.
Îmi face continuu reproșuri. Pe orice tema. Face din țânțar armăsar și când îmi pierd cumpătul de durere și plâng îmi reproșează că sunt un exemplu prost pentru copii. Nu se gândește la sentimentele mele deloc, mă taxează pentru orice spun sau fac și nu apreciază deloc munca pe care o depun.
Întrețin o casă, am grija de copilul de 4 luni zilnic fara sa mai am contact prea mult cu lumea exterioară, spăl, calc pentru toți, el imbracandu-se foarte elegant, gătesc, mă ocup și de copilul de 5 ani din punct de vedere al educației, avem cămara plină, nu dorm bine noaptea din cauza sugarului, mă implic și în situația mamei, țin contabilitatea primara la firma tatălui meu (până acum 2 ani se ocupă mama) fapt care îl deranjează pe soț și deși tatăl meu ne răsplătește cu vârf și îndesat, soțul meu insistă că nu e de datoria mea să îl ajut. Toate astea in timp ce doar eu stau cu cel mic. Am ajuns sa îl pun in scoica și să îl iau cu mine in baie sa îmi pot face un dus, pentru că soțul meu îmi spune că el nu poate sta cu copilul, că nu știe ce sa ii facă dacă plange. De acte mă ocup noaptea, când doarme toată lumea; îmi e foarte greu. Însă cum pot sa nu imi ajut tatăl când știu că tot ce are el, ne rămâne noua, eu fiind singura la părinți?
Sunt foarte obosita, stresată și mă doare enorm situația mamei. Iar soțul meu nu mă ajută cu nimic. Până acum 1 an a fost cat de cat suportabil. Treceam mai ușor peste firea lui cicălitoare pentru că mă mai ajuta in gospodărie, gătea, a fost și este un tata excelent. Însă de un an nu mă mai ajuta cu nimic. Cat am fost însărcinată am muncit foarte mult, acum eforturile mele s-au triplat iar el nu mai contribuie cu nimic în casă, nici macar cu o vorba buna; nici cu sugarul nu sta deloc. Avem zilnic discuții și certuri. Daca ii spun că nu mai pot și că am nevoie de ajutorul lui, el îmi răspunde sa ii cer ajutorul și tatălui meu că și eu îl ajut la rândul meu. Mă simt de parca m-ar pedepsi pentru că am umblat un an cu mama mea, de parcă nu as fi vrut sa stau acasă sau m-aș fi plimbat in timp ce el se chinuia cu copilul. Cu cat ii spun mai des că sunt obosita psihic și că nu mai pot duce atâta durere, munca si suferinta, cu atât e mai nepăsător și îmi spune că ar trebui sa îmi fac o programare la Dr psiholog. Ma doare foarte tare și faptul că am pierdut cel puțin 1 an din viața copilului meu cel mare, că soarta mi-a răpit momente prețioase și m-am trezit de la un copilaș care de abia rostește bine propozițiile la un copil care vrea să învețe să citească sau sa facă adunări. Și soțul meu scoate mereu in evidenta lipsa mea, de parcă aș fi vrut sa fie așa, nu as fi fost nevoita.
Îl apreciez că e un tata bun, că m-a iubit suficient de mult încât să renunțe la orice, că mi-a fost alaturi fizic in situația mamei însă nu ii mai suport comentariile, reproșurile și discuțiile interminabile pe teme mărunte. Cred că deși încă îl iubesc, mi-ar fi mai bine fara el. Însă mă gândesc și la copii și la ce am construit până acum împreună și tare mult îmi doresc să se schimbe; sa îmi fie alaturi sufletește; sa simt că mă iubește și mă respectă. Am inceput sa am atacuri de panică și trebuie neapărat să fac ceva altfel nu știu cât mai rezist. Nu vreau sa îmi cresc copiii în țipete, durere și reproșuri. Oare am vreo șansă să schimb ceva la el? Sau la mine? Îmi pot salva căsnicia?

Buna ziua! Va mulțumesc mult de tot pentru răspunsuri. Într-adevăr, eu nu mă simțeam pregătită emotional pentru cel de-al doilea copil, deși înainte de a avea problema cu mama mi l-am dorit foarte mult. Însă la insistențele soțului meu am hotărât să încercăm să ne continuăm viața așa cum planificasem inițial. La primul copil am avut și ajutorul mamei. La cel de-al doilea soțul mi-a promis că se va implica mai mult, numai sa ne întregim familia. Cu gândul la faptul că mi-am neglijat familia, am cedat deși mi-aș fi dorit să mai aștept. Nu regret nimic, am o minunatie de copil. Doar că simt că am obosit și nu am pe nimeni alături. Și soțul meu in loc sa mă sprijine, sau sa mă asculte, sau macar sa tacă, mă cicălește continuu. Avem o familie frumoasă și am construit o viață împreună. Iar el în loc să se bucure de ce avem e continuu nemulțumit, plus că el considera că e normal sa ne certăm, că orice familie are neînțelegeri. Așa e, însă nu atât de des ca noi. Cum să îl fac să conștientizeze durerea pe care mi-o provoacă?

Va mulțumesc mult pentru sfaturi. Am luat în considerare niste ședințe de psihoterapie însă marea mea problema e că efectiv nu am cum sa mă desprind de casă și de cei doi copii. Nu are cine sa stea cu ei. Așa că nu fac decât să acumulez frustrări. I-am spus soțului că fac eforturi să fiu langa el de dragul copiilor și că dacă învață să mă asculte și să îmi fie alaturi atunci avem o șansă, in caz contrar eu nu mai pot continua așa. I-am zis că am nevoie de timp și spațiu și că doar daca se schimba vom putea avea familia pe care ne-o dorim. Și l-am atenționat că așa cum eu ii respect pe părinții lui, și el sa ii respecte pe ai mei. De câteva zile pare să încerce. A stat cu copiii cat nu a stat în ultimele 4 luni cumulat. Încearcă să își mai controleze și vorbele. Numai că îmi e greu sa ii ofer apropierea fizica pe care și-o dorește. El îmi spune că s-a schimbat, eu ii spun că cu o floare nu se face primăvară. Nu vreau sa ne despărțim și nu o spun doar de dragul copiilor, simt că încă îl iubesc. Însă nu suport sa mă atingă. Mă dor atingerile lui. Și cu cât încearcă să fie mai tandru cu atât mă închid în cochilie. Totul e bine, discutam, ne înțelegem, atât timp cât avem o distanță între noi. E normal sa simt așa? Am vreo șansă să îl accept din nou lângă mine? E posibil sa simți iubire fara intimitate? Îmi place să îmi petrec timpul cu el însă până la un anumit punct. Sunt reticenta chiar și când ma ia în brațe. Asta înseamnă că mă amăgesc și, de fapt, nu îl mai iubesc? Suntem pe drumul cel bun sau doar amânăm inevitabilul?

Parerea mea este ca el te-a luat din interes, asta explica de ce s-a purtat rau cu tine si familia ta desi ei erau cel mai mare sprijin pt voi ! Tu nu ai stiut de acest interes ascuns insa acum il intuiesti ( in mod inconstient) si de asta nu te mai poti apropia fizic de el ! Oricum natura cere de la noi procreere cu orice pret nu intelegere perfecta, asa ca sunteti in limite normale ! Odata indeplinit scopul cuplului intelegerea intre soti e o chestiune secundara, de optiune si cautare personala !

Nu din interes, din ambiție poate. Părinții lui au un lanț de afaceri renumite în oraș și se descurca mult mai bine decât ai mei. Își permit vacante constant și au inclusiv menajera. Nu ne-au ajutat cu nimic, poate doar cu darul de la botezul copilului cel mic, însă nici nu le-am cerut nimic și nici nu am accepta ceva de la ei, data fiind personalitatea lor dificila. Chiar i-au oferit soțului o sumă frumușică de bani daca se desparte de mine și își ia un apartament sa locuiască singur sau cu copiii, cum vrea el. Însă mă doare când lovește în ai mei, pentru că ei chiar ne-au fost alaturi fara sa ne ceară nimic în schimb. Însă când îi spun asta, el îmi zice că e normal sa fie așa, că vor să mă țină aproape, eu fiind singura fiica și că mă ajută pe mine, fiica lor, nu pe el, chiar daca beneficiază și el implicit. El mai are 2 frați care nu ies din cuvântul părinților lui și zice că e normal că aceștia să urmareasca sa ii dea lui o lecție.

E posibil ca reactia ta respingere sa fie pur fizica daca ai nascut de curand deci sa nu incurcam planul fiziologic cu cel psihologic ! Spune-i tot ce ai de spus dar apoi treptat reluati relatia fizica pt ca una se ajuta pe alta !