Dinamica relațiilor de familie și de cuplu

ADNOTARE:

Mediul de familie este un incubator emoțional al individului. În funcție de potențialul afectiv al familiei, se creează anumite structuri de personalitate funcționale sau disfuncționale. Astfel că, un mediu care oferă siguranța fizică și psihică, confort, disponibilitate afectivă, comunicare sincera și deschisa prin împărtășirea emoțiilor și conținere afectiva, contribuie la dezvoltarea armonioasa și sănătoasă a viitorului adult. În schimb, atunci când mediul de dezvoltare, incubatorul este unul ostil, nesigur, violent, care încalcă limitele personale - prin încălcarea spațiului personal, agresiv verbal și emoțional, lipsit de respect fata de copil, autoritar și critic, probabilitatea de a împiedica o dezvoltare armonioasă și funcțională este foarte mare, determinând dezvoltarea unei personalități cu structuri de dependență. Acestea sunt caracterizate prin stabilirea de relații de dependenta și codependență, stima și încredere de sine scăzute, submisivitate sau autoritate, introversie sau agresivitate, sufocare sau absența. Toate acestea se transfera în multitudinea de relații, pe care ulterior copilul le stabilește în viața sa, inclusiv în relația de cuplu. Acesta este spațiul unde apar în mod mult mai evident relațiile de tip dependent și codependent.

O persoană dependenta își pierde sentimentul identității (având la origine o traumă de abuz), prin identificare proiectivă cu părintele dominant, care dezvoltă cu acesta o relație obiectuală.

O persoană codependentă, este tocmai persoana care prin asumarea întregii responsabilități asupra persoanei dependente, devine dependentă de aceasta, hrănindu-și stima de sine falsă și devenind „eroul” prin subminarea și dominarea celuilalt.

INTRODUCERE

Viața noastră se desfășoară încă din momentul concepției, în cadrul relaționării, mai întâi cu mama în mediul intrauterin, continuând după naștere, atât cu mama, cât și cu celelalte persoane, cu care va intra în contact noul născut - persoanele de îngrijire: medici, asistente medicale, familia.

În funcție de modul de relaționare al mamei, al personalului medical, dar și al familiei, copilul va dezvolta moduri de raportare la sine și la mediu. Astfel că, relația pe care o va dezvolta ființa cu sine însuși se va reflecta în totalitatea relațiilor din viața sa. ”Ceea ce se întâmpla în cadrul atașamentului matern ..., își lasă pecetea asupra vieții ulterioare a fiecărui om, ... stabilind structura fundamentală a psihicului lui și a viitorului său tipar de atașament și relație.” [1, p.60]

Tendința inconștientă proiectivă este să relaționăm cu persoane asemănătoare pe care le simpatizăm sau antipatizăm în funcție de conștientizarea și asumarea sinelui. Atunci când trăim într-un mod conștient în lume și asumat, relațiile cu cei din jur sunt armonioase. În schimb, când ”trăim” mecanic fără o conștiință de sine, manifestând inconștient aspecte ale personalității neasumate și proiectate în ceilalți, conflictul interior este reflectat în exterior, fiind expresia și imaginea întregii vieți. Calitatea vieții este influențată atât de manifestarea sinelui cât și a non-sinelui în funcție de conștientizarea de sine și asumarea a ceea ce este ființa în fiecare moment prezent. În acest sens, maniera de relaționare a fiecărui individ stă sub semnul relației primare cu mama și mai apoi a relațiilor de familie care devin un model de viață, chiar dacă este atât un model conștient sau inconștient. Mai târziu, relaționarea în cuplu, care deriva din viața de familie din care provine individul, este reflectarea valorilor de familie care stau la baza propriei identități.

MATERIAL ȘI METODA

În cadrul cabinetului individual de psihoterapie, observația participativă a pacienților aflați în procese de psihoterapie cu tulburări de personalitate de tip dependent.

Existența în lume a individului poate deveni de multe ori neautentică, atunci când sentimentele lui nu sunt acceptate inițial ca și copil, ulterior dezvoltând un non-sine, blocând în interior sinele autentic și real. Aceasta este manifestarea traumei primare prin blocarea atât a suferinței respingerii propriului sine cât și a propriei identități, dezvoltând un sine fals cu scopul acceptării celorlalți, dar și a supraviețuirii. Așa se creează golul interior, pe care inconștient va caută sa îl umple cu diferite substanțe, persoane, comportamente (mâncare, alcool, tutun, droguri, cumpărături, jocuri pe calculator și de noroc, sex, persoane, dar și ruminații obsesionale) cu scopul evitării contactului autentic și deplin cu suferința și propriul sine respins inițial de părinți, ca mai apoi prin identificare proiectivă să continue să facă asta restul vieții. Această dinamică interioara va sta la baza dinamicii relaționale, inclusiv în cadrul relațiilor de cuplu. Cu o trauma de iubire și de abuz, conform clasificării lui Franz Rupert, persoana va dezvolta doar relații de dependență datorită unor temeri amplificate de separare, împiedicând conectarea la sine și dezvoltarea propriei identități, dar și stabilirea unor relații oneste, profunde și libere, ceea ce împiedică apariția unei intimități necesare menținerii unui cuplu capabil să dezvolte o relație construibilă.

Acest lucru este evident în relațiile în care unul dintre parteneri îl domină pe celălalt, dezvoltând relații abuzive. Teama de respingere și nevoia de a fi acceptat manifestate în mod inconștient, determină dezvoltarea de relații de dependență emoțională. Sentimentul de identitate personală -„cum sunt eu?” este atât de diminuat în încercarea de a se conforma dorințelor celorlalți în vederea acceptării de către aceștia, încât e „nevoie” de o altă persoană care să îi satisfacă propriile nevoi de respect, iubire, atenție și chiar acceptare necondiționată. Aceasta definește stare de dependență emoțională sau dependență de relații, care își are originea într-o ”sensibilitate materna precara și slab dezvoltata care se vădește în faptul că, în contactul cu copilul, mama este prea mult preocupată de propriile necesitați și dispoziții. Ea mai mult induce în copil propriile ei necesitați decât poate să recunoască necesitățile copilului. Apoi, ea stimulează prea violent sau prea slab copilul, îl hrănește prea puțin sau prea mult, îl ține din scurt prea mult timp sau îl lasă prea mult timp singur. In felul acesta, copilul capătă o percepție deformată a propriilor necesitați și a ființei sale. El nu va putea astfel, să își dezvolte autonomia, ci va deveni un fel de copie a structurilor psihice rănite sau confuze ale mamei sale. Individualitatea lui este în pericol.” [2, p.50]. Aceasta este dinamica în care va funcționa individul în orice relație, dar va fi mult mai evidentă în relația de cuplu, datorită timpului mult mai îndelungat petrecut împreuna. Pornind în viață cu așteptarea ca celălalt partener de relație să răspundă cu precizie nevoilor sale exprimate sau neexprimate, așa cum aștepta ca mama să îl vadă în nevoile sale primare, uneori chiar abuzând de partener, își va consuma propria viață în frustrări, tensiuni interioare, furie, frici și un permanent sentiment de respingere, până în momentul în care va fi disponibil să conștientizeze că se folosește de celălalt pentru a umple golul interior dar și pentru a evita contactul cu suferința sa.

Michael P. Nichols, în Terapia de familie, citându-i pe Wynne, Ryckoff, Day&Hirsh, 1958, care definesc dependența emoțională prin „pseudomutulitate care este o fațada a faptului de a fi împreuna, care maschează conflictul și blochează intimitatea, ... au o teama nefireasca de despărțire, ... nu rămâne loc pentru identități separate, ... nu pot tolera nici relațiile mai profunde, oneste sau interdependente”. [3, p.26]

O persoană dependentă își pierde sentimentul identității (având la origine o traumă de abuz), prin identificare proiectivă cu părintele dominant, care dezvoltă cu acesta o relație obiectuală, iar o persoană codependentă, este tocmai persoana care prin asumarea întregii responsabilități asupra persoanei dependente, devine dependentă de aceasta, hrănindu-și stima de sine falsă și devenind „eroul” prin subminarea și dominarea celuilalt.

Ciclul de dependență-codependență este co-creat de ambii parteneri cu scopul evitării durerii care are legătură cu rănile sufletești. Spațiul personal al celor doi reprezintă doar 20% dintr-un spațiu total de 100%, iar restul de 80% este ocupat de simbioza celor doi, neexistând limite personale care sa fie respectate, identitatea celor doi ajunge sa se confunde, depinzând unul de altul în satisfacerea nevoilor personale. „Pe măsura ce mă apropii de tine, propria mea identitate devine mai clara ... Dacă cercul meu întrerupt ajunge să se suprapună peste cercul tău întrerupt, vom crea, în sfârșit, un cerc continuu ... jumătatea care sunt, are nevoie de jumătatea care ești, pentru a se împlini.” [4, p.2]

Neavând nici unul conturată propria personalitate, propria identitate, propria individualitate, fiecare încearcă să ia de la celălalt o imagine de sine. În încercarea de a-și valida identitatea prin confluența cu celălalt, fiecare va deveni din ce în ce mai copleșit de sinele celuilalt, dar dacă unul dintre parteneri se simte atât de sufocat, încât vrea să se retragă, celălalt se simte amenințat să își piardă identitatea („nu mai știu cine sunt fără tine, dacă mă părăsești”), care riscă să se dezintegreze, depinzând de celălalt.

În această manieră de relaționare, persoana codependentă consideră relația mult mai importanta decât propria persoană, renunțând la contactul cu sine, la satisfacerea propriilor nevoi, manifestând un comportament de control asupra partenerului dependent, preluându-i din responsabilitatea de sine, considerând ca e responsabilitatea lui să îl ajute, să îl ”salveze”. În concluzie este o stare de lipsire de sine, fiind de altfel, un mod de viață care trenează de secole. De aceea, majoritatea oamenilor suntem predispuși în anumite contexte, la acest tip de comportament, pierzându-ne conexiunea cu noi înșine și cu resursele noastre personale, devenind anxioși, nesiguri și deprimați.

Spre deosebire de relația codependență care nu presupune comunicarea nevoilor și nici respectarea limitelor personale cu frustrările și neîmplinirile aferente, relațiile interdependente, presupun stabilirea unor granițe emoționale prin asumare personală și comunicare sinceră și deschisa cu celălalt, dar și eliberarea de nevoia ca cei din jur să ofere validare pentru ceea ce este, adică să ii dea sentimentul de identitate. Doar prin respectarea granițelor personale, individul își va consuma energia și resursele personale pentru a stabili și menține un echilibru interior și va ști exact cum poate să îl ajute pe celălalt, fără să își piardă sentimentul de sine, existând independent și autonom. Datorită acestei individualități bine conturate, îi poate primi pe ceilalți în relație cu empatie, fără a se confunda cu aceștia, fără nevoia de a fi înțeles sau acceptat de celălalt dar și fără teama intruziunii celuilalt. Această identitate de sine bine definită, încurajează și determină stabilirea de relații deschise, sincere, libere, respectând individualitatea celuilalt, chiar dacă este diferita, dezvoltând sentimente de dragoste, comuniune, încredere, respect și colaborare. Această relaționare deschisă și libera contribuie la o creștere personală și la o maturizare emoțională, dezvoltând o structurare echilibrată și o capacitate de a-l primi pe celălalt cu disponibilitate, de a intra în contact, dăruind și primind totodată, dragoste, bucurie, acceptare și empatie, asemenea unui dans.

REZULTATE SI DISCUTII

În concluzie, sinele, identitatea și valoarea individului, reies tocmai din interiorul ființei, fără a depinde de ceilalți pentru a se simți împlinit. Manifestarea lui deplina, plenară a întregului ființei îi dă siguranța și bucuria de a se dărui pe sine fără așteptări într-un mod asumat.

CONCLUZII

Oamenii funcționează în relații în diferite moduri: independent, dependent, codependent și interdependent. În funcție de mediul prietenos în care vine pe lume, de capacitatea lui de surmontare a diferitelor suferințe provocate de ceilalți din mediu dar și în funcție de capacitatea și disponibilitatea lui de întâlnire cu rănile sale și vindecarea acestora, dezvoltă moduri de a relaționa, fie într-un mod confluent - fără granițe, respect de sine, acceptare și asumare - cu manifestările specifice depresiv-anxioase, fie într-un mod autentic, liber, onest, deschis, empatic cu un puternic sentiment de sine și capabil sa creeze relații apropriate, de colaborare și respect.

AUTORI:
1) Lupea Crina Ștefania, Doctorand, Psihoterapeut cabinet individual, Sibiu, Romania
2) Calancea Angela, Doctor, Conferențiar Universitar, ULIM, Chișinău, Republica Moldova