Cistita

Cistita reprezintă inflamaţia mucoasei vezicii urinare care poate avea drept cauze: infecţiile cu diverşi germeni (bacterii, virusuri, paraziţi); expunerea la radiaţii (în vedere tratării unui cancer dezvoltat în regiunea pelvină); chimioterapia; obstrucţia vezicală (calculi, tumori, sarcină).

Cum acţionează boala

Această afecţiune şi, în special, cistita de cauză bacteriană este mai frecventă la femei din două considerente: uretra feminină este mai scurtă decât cea masculină şi raporturile dintre anus şi uretră sunt mai strânse. Majoritatea infecţiilor vezicii urinare sunt produse de o bacterie numită Escherichia coli (E. coli) ce se dezvoltă în mod normal la nivelul intestinului gros. Aceasta poate ajunge în uretră şi ascensionează până la nivelul vezicii urinare, unde se prinde de mucoasa vezicală, provocând simptomele caracteristice bolii.

Tot la femei, utilizarea diafragmei ca metodă contraceptivă poate provoca cistită prin alterarea echilibrului între flora bacteriană vaginală normală şi cea potenţial patogenă. Spermicidele din compoziţia acesteia înlătură flora saprofită, permiţându-i celei potenţial patogene să se dezvolte. Din cauza apropierii dintre vagin şi uretră se poate produce un transfer al bacteriilor patogene, care vor ascensiona şi se vor localiza în vezica urinară, determinând episoade de cistită.

Un alt factor incriminat este scăderea estrogenului după menopauză care provoacă subţierea ţesuturilor vaginal şi vulvar, acesta fiind un potenţial factor declanşator al episoadelor recurente de cistită prin vulnerabilitatea aparatului genito-urinar feminin la apariţia infecţiilor.

În privinţa afectării bărbaţilor, prostatitele (infecţiile prostatei) sau mărirea prostatei (adenomul de prostată) sunt de cele mai multe ori cauzele care determină cistite sau uretrite (inflamaţii ale mucoasei uretrale).

Obstrucţia parţială a fluxului urinar, produsă de calcule vezicale sau uretrale, hipetrofia de prostată (adenomul de prostată), îngustarea uretrei sau sarcina, împiedică golirea completă a vezicii urinare. Stagnarea urinei poate constitui un mediu propice dezvoltării anumitor bacterii, fapt ce predispune la apariţia cistitei. [1], [2], [3]

Alături de cistita bacteriană, în ultimul timp s-a dat o mai mare importanţă unui alt sindrom clinic, denumit cistită interstiţială, ale cărui cauze şi mecanisme de producere sunt încă puţin înţelese. Apare cu o frecvenţă mai crescută la femei, momentul apariţiei fiind, în general, în jurul vârstei de 40 de ani, iar diagnosticul se pune doar după ce au fost excluse alte potenţiale cauze. [4]

Când trebuie să bănuieşti că ai putea avea această afecţiune

Există o serie de cauze care pot duce la apariţia cistitei, o parte dintre ele fiind prezentate şi în secţiunea precedentă.

Astfel, cistita ar putea fi clasificată în:

• cistită infecţioasă de cauză bacteriană: produsă mai frecvent de E. coli sau de Staphylococcus saprophiticus;
• cistită infecţioasă de cauză nebacteriană declanşată de: virusuri (Herpes simplex tipurile 1, 2); Chlamydia trachomatis; Mycobacterium tuberculosis (microorganismul care produce tuberculoza); fungi (Candida albicans); paraziţi (Schistosoma);
• cistita neinfecţioasă indusă prin: iradiere (tratamentul cancerelor pelvine); chimioterapie; iritanţi chimici (săpunuri, pudra de talc); autoimună; obstrucţia parţială a fluxului urinar (calculi, hipertrofie de prostată; îngustarea uretrei/stricturi uretrale; tumori); fistule vezico-intestinale (legături între vezică şi intestin); reflux vezico-ureteral (în special la copii); anormalităţi structurale ale tractului genito-urinar (bărbaţi şi copii).

Pe lângă aceste cauze, pot fi amintiţi şi o serie de factori capabili să predispună la apariţia unui episod de cistită, dintre aceştia amintindu-se:

• partener sexual nou sau mai mulţi parteneri sexuali (în cazul femeilor);
• contacte sexuale frecvente;
• diabetul;
• sarcina;
• contraceptive iritante (utilizarea diafragmei sau a altor spermicide);
• utilizarea sondei urinare;
• cure repetate de antibiotice;
• tratarea unor infecţii bacteriene, respectiv parazitare, fără asocierea unui antifungic (cistite fungice);
• vârsta înaintată;
• intervenţii chirurgicale la nivelul tractului genito-urinar;
• imobilizarea;
• menopauza (concentraţii neadecvate de estrogen şi scăderea secreţiilor vaginale). [1], [5], [6], [7]

Deşi în cazul cistitei interstiţiale nu sunt cunoscuţi cu certitudine factorii declanşatori, totuşi se pot realiza anumite speculaţii cu privire la cauze şi la condiţiile predispozante. Astfel, literatura de specialitate consideră ca potenţiale cauze:

• transmiterea ereditară;
• asocierea cu sindromul colonului iritabil;
• fibromialgie (boală cronică ce se caracterizează, în principiu, prin dureri şi hipersensibilităţi difuze);
• slăbirea pereţilor vezicii urinare consecutiv expunerii la substanţe iritante (potasiu, cafea, tutun).

Condiţiile predisponzante pentru declanşarea cistitei interstiţiale sunt:

• traumatismele vezicale;
• supradistensia vezicală;
• disfuncţia muşchilor pelvini;
• boli autoimune;
• infecţiile bacteriene;
• inflamaţia nervilor pelvini (inflamaţia neurogenă primară);
• traumatisme ale măduvei spinării. [3], [8]

Când să te prezinți la medic

Cu toate că uneori simptomele şi semnele de boală pot fi comune, este de preferat ca prezentarea acestora să se facă pe grupe de vârstă.

La adulţi, cistita de cauză infecţioasă este caracterizată prin:

• dureri sau arsuri la urinare;
• nevoie imperioasă de a urina;
• urină închisă la culoare, tulbure, urât mirositoare;
• sânge în urină (hematurie);
• dureri pelvine, subombilicale sau în regiunea pelvină;
• febră;
• stare generală alterată. [1], [2]

Afectarea copiilor poate determina:

• slăbiciune;
• iritabilitate;
• apetit redus;
• vomă;
• dureri la urinare. [3]

În privinţa vârstnicilor, simptomele pot fi absente sau chiar nespecifice, confuzia sau tulburările psihice fiind uneori singurele semne ale acestei afecţiuni. [1], [2]

Cistita poate afecta viaţa de zi cu zi a individului prin: provocarea tulburărilor de somn (din cauza durerii şi a urinărilor frecevnte) ; afectarea capacităţii de muncă sau de concentrare; afecatarea vieţii sexuale (la femei simptomele pot fi accentuate în cursul actului sexual). [5]

Iniţial asimptomatică, semnele și simptomele cistitei interstiţiale apar progresiv, pe parcursul mai multor ani, timp în care pereţii vezicii urinare se deteriorează. Când se declanşează, acestea sunt reprezentate de:

• presiune suprapubiană sau pelvină;
• urinări frecvente;
• nevoie imperioasă de a urina;
• uneori sânge în urină;
• înrăutăţirea simptomelor provocată de: umplerea vezicii; ovulaţie; menstruaţii; alergii sezoniere; stres fizic şi emoţional; contact sexual; alimente bogate în potasiu (citrice, ciocolată, cofeină, roşii); alcool; tutun; preparate condimentate.

Cistita interstiţială se poate dezvolta şi la copii, având o simptomatologie similară. [4], [8], [9]

La ce medic mergi şi la ce să te aştepţi

Cistitele uşoare şi medii pot fi tratate de către medicul de familie. La femei, infecţiile uşoare se tratează de la sine în câteva zile. Însă, dacă simptomele persistă (febră, sânge în urină, dureri puternice) prezentarea la medicul de familie este obligatorie. De asemenea, în situaţia existenţei episoadelor recurente de cistită este bine ca pacienta să se adreseze medicului de familie în vederea stabilirii diagnosticului şi a metodelor de tratare şi prevenţie. În plus, sarcina sau afecţiunile care implică introducerea unei sonde urinare presupun tratament cel puţin profilactic (de prevenţie). [3]

În schimb, copiii şi bărbaţii trebuie văzuţi de medicul de familie încă de la primul episod de infecţie urinară. Atât în cazul adulţilor cât şi al copiilor, se poate cere efectuarea unor analize de sânge (hemoleucogramă) şi, în mod specific, a unui examen sumar de urină şi a unei uroculturi. Există şi metode mai noi, bazate pe benzi sau stick-uri de diagnostic rapid a unei posibile infecţii urinare bacteriene. [2]

În situaţia în care infecţiile sunt mai grave sau sunt necesare investigaţii mai amănunţite, pacientului i se va sugera un consult la medicul urolog (specialistul care se ocupă cu tratarea bolilor tractului genito-urinar şi a celui genital masculin). Acesta poate dispune efectuarea unor investigaţii suplimentare: ecografie, cistoscopie.

Diagnosticul de cistită interstiţială este pus de către medicul urolog după ce au fost excluse alte cauze: infecţii, boli inflamatorii pelvine, prostatită cronică, diverticulită). În acest caz, se vor utiliza metode specifice de confirmare a diagnosticului. [4]

Cum se pune în general diagnosticul

Înainte de a cere efectuarea anumitor teste de confirmare, este necesar ca medicul să discute cu pacientul despre simptomele şi semnele care ar putea sugera cistita şi, ulterior, să facă un examen clinic general al pacientului. De obicei, în cistitele de cauză infecţioasă, singurele investigaţii pe care medicul le poate cere sunt: examenul sumar de urină, urocultura şi eventual o hemoleucogramă pentru a evalua numărul globulelor roşii şi albe şi al trombocitelor. Urocultura este necesară pentru depistarea exactă a agentului microbian ce a provocat boala şi iniţierea unui tratament antibiotic adecvat eradicării acestuia. În unele centre, se poate realiza şi un test rapid care reuşeşte doar să confirme sau să infirme o potenţială cauză bacteriană, acesta fiind reprezentat de benzi sau stick-uri ce au în structura lor substanţe care să interacţioneze cu diferiţii compuşi secretaţi de bacterii (nitriţi) sau să identifice esteraza leucocitară (semnifică prezenţa globulelor albe în urină).

Alături de investigaţiile de laborator, medicul urolog poate realiza şi investigaţii paraclinice precum: ecografia, tomografia computerizată, radiografia sau cistoscopia. [1], [2], [3]

Diagnosticarea cistitei interstiaţiale se va realiza clinic, după excluderea altor cauze mai frecvente şi ale căror simptome se suprapun peste simptomele acestei boli. Pentru confirmare, pe lângă investigaţiile de laborator care se efectuează şi în cistita infecţioasă, medicul urolog poate face o cistoscopie, în urma căreia să se identifice leziunile sângerânde din mucoasa peretelui vezical (ulcerele Hunner) sau poate face un test care presupune introducerea în vezică a clorurii de potasiu. Dacă stratul protector de mucină din mucoasa vezicii este alterat, această procedură va determina apariţia durerii caracteristice cistitei interstiţiale. Se va apela şi la recoltarea unei probe bioptice (biopsie) atât pentru excluderea unei eventuale infecţii virale sau cu microorganisme ce se dezvoltă în interiorul celulelor (Mycobacterium tuberculosis), cât şi pentru excluderea cancerului vezical. [3], [4] 

Ce trebuie să ştii despre tratament

Pentru tratarea cistitelor bacteriene acute simple se va institui tratament antibiotic, pentru femei pe o perioadă de 3 zile, iar pentru bărbaţi pe o perioadă de 7-14 zile. În infecţiile mai complexe la femei (în sarcină, diabet, infecţii renale uşoare), tratamentul va acoperi un interval de 7-14 zile. Este foarte important de reţinut că antibioticele trebuie luate după cum au fost prescrise de medic, indiferent că simptomele se ameliorează sau dispar înainte de finalizarea aceastei perioade. Există riscul ca nu toate bacteriile să fie distruse, iar o parte dintre acestea să migreze din vezică spre uretere şi în final la rinichi, determinând o afecţiune mai dificil de tratat, numită pielonefrită. În egală măsură, un tratament realizat greşit predispune la dezvoltarea rezistenţei bacteriilor la antibioticul utilizat. Dintre antibioticele folosite se pot aminti: nitrofurantoin, ciprofloxacin, levofloxacin sau ofloxacin.

Pentru reducerea simptomelor până la dispariţia infecţii se vor administra paracetamol şi ibuprofen (reducerea durerii) și se recomandă un consum crescut de lichide, evitarea alcoolului şi a contactelor sexuale. Este posibilă şi administrarea pe o perioadă scurtă de timp a unor agenţi care să reducă aciditatea urinară: bicarbonatul de sodiu şi citratul de potasiu. Acestea ameliorează durerea la urinare. [1], [3], [5]

În cistitele de cauză virală, în funcţie de tipul de virus care le-a produs, se poate administra terapie antivirală specifică reprezentată de aciclovir (infecţia cu virusurile herpetice tipurile 1 şi 2) sau ganciclovir (cistitele hemoragice produse de citomegalovirus).

Cistita cu chlamydii (Chlamydia trachomatis) se va trata cu: doxiciclină, azitromicină, eritromicină, antibiotice fluorochinolonice. Cea produsă de fungi presupune administrarea de: amfotericină B, ketoconazol, miconazol, itraconazol. Cistita prazitară cauzată de Schistosoma necesită tratament medicamentos (Praziquantel), iar în absenţa răspunsului la tratament se va interveni chirurgical. [10]

În cazul cistitei interstiţiale, tratamentul urmăreşte mai degrabă ameliorarea simptomelor decât vindecarea bolii. Pentru aceasta se recomandă:

• fizioterapie (ajută la reducerea durerilor pelvine);
• analgezice (aspirină, ibuprofen);
• antidepresive: ameliorarea durerii şi a altor simptome;
• antihistaminice: scade nevoie de a urina;
• distensia vezicală;
• instilaţii vezicale (introducere de soluţii cu anti-inflamatoare);
• stimulare electrică nervoasă transcutană;
• intervenţii chirurgicale: tratarea ulcerelor, lărgirea vezicii sau îndepărtarea vezicii. [3], [4], [9]

Pentru amelioarea stării de sănătate în cistita provocată de chimioterapice se va apela la oprirea temporară a tratamentului şi la hidratare excesivă (fluide administrate intravenos) împreună cu diuretice, astfel încât organismul să fie purificat de metaboliţi ce au acţiune nocivă asupra vezicii urinare. În cistita hemoragică provocată de radioterapie, tratamentul standard constă în evacuarea cheagurilor de sânge şi irigare vezicală continuă. [10]

Dietă şi mod de viaţă

Există câteva metode simple de prevenţie a infecţiilor urinare şi, implicit, a cistitei, acestea presupunând:

• evitarea aplicării produselor de îngrijire corporală parfumate, spumei de baie, pudrei de talc în zona genitală;
• golirea completă a vezicii urinare;
• utilizarea toaletei imediat ce apare senzaţia de urinare (presiunea crescută poate creşte vulnerabilitatea la producerea unor infecţii);
• utilizarea lenjeriei intime din bumbac în locul celei din materiale sintetice;
• evitarea pantalonilor foarte strâmţi;
• ştergerea regiunii genitale dinspre anterior (uretră) spre posterior (anus);
• evitarea produselor iritante a mucoasei vezicale: alcool, tutun, cafea, mâncăruri picante;
• evitarea diafragmelor ca metode contraceptive;
• după contactul sexual, golirea cât mai rapidă a vezicii pentru a îndepărta bacteriile potenţial patogene;
• administrarea unei doze de antibiotic după contactul sexual (în cazul femeilor cu infecţii urinare recurente);
• efectuarea constantă de exerciţii fizice (minim 30 de minute în fiecare zi) ;
• terapie de înlocuire hormonală (pentru femeile la menopauză, după o discuţie prealabilă cu medicul). [1], [2], [3], [6]

În privinţa dietei, există câteva alimente care ajută la menţinerea sănătăţii vezicii urinare şi la îmbunătăţirea sistemului imunitar, astfel încât susceptibilitatea la infecţii să fie cât mai redusă. Dintre aceste metode nutriţionale se pot aminti:

• consumul crescut de lichide: ceaiuri din plante medicinale, apă;
• consumul de alimente bogate în antioxidanţi: fructe (afine, cireşe); legume (dovleac, ardei gras);
• introducerea în dietă a alimentelor bogate în fibre;
• scăderea consumului de carne sau consumul preferenţial de carne slabă;
• utilizarea la gătit a uleiurilor benefice (ulei de măsline);
• consumul sucului de afine sau de merişoare (pentru conţinutul de epicatechin, un antioxidant cu acţiune directă asupra E. coli): consumat zilnic, timp de 12 luni scade cu 20% riscul infecţiilor; este însă ineficient în tratarea litiazei (calculilor), consumul de mai mult de 1 litru/zi chiar favorizând producerea de calculi;
  
• iaurtul natural cu probiotice: menţine populaţia nepatogenă de bacterii intestinale;
• utilizarea de suplimente: vitamine şi minerale cu rol antioxidant (vitamina A, C, E, complex B, magneziu, calciu, zinc, seleniu); vitamina C (ajută sistemul imunitar); acizii graşi omega 3 (scad inflamaţia); inozitol hexafosfat (menţine sănătatea rinichilor); L-glutamină (promovează sănătatea tractului gastro-intestinal şi imunitatea); extractele de seminţe de grepfrut (acţiune antibacteriană, antivirală şi antifungică). [7], [11], [12]

De reţinut

• Cistita reprezintă inflamaţia vezicii urinare.
  
• Cauza cea mai frecventă este reprezentată de infecţiile bacteriene (E. coli).
  
• Există un alt tip de cistită, cu o frecvenţă din ce în ce mai crescută, numită cistită interstiţială ale cărei cauze nu sunt precis determinate.
  
• Anumiţi factori predispun la apariţia cistitei, dintre aceştia putându-se aminti: partener sexual nou, parteneri sexuali multipli; diabetul; sarcina; hipertrofia de prostată; utilizarea sondei urinare; utilizarea diafragmei ca metodă contraceptivă.
  
• Simptomele cele mai frecvente sunt: durerile sau arsurile la urinare; nevoia imperioasă de a urina; urina tulburare; durerile suprapubiene, abdominale, pelvine sau lombare.
  
• Tratarea cistitei poate fi făcută de medicul de familie sau de medicul urolog.
  
• Tratamentul cistitei infecţioase presupune administrare de antibiotice şi de medicamente care să amelioreze simptomele. În cistita interstiţială, tratamentul este mai complex şi de multe ori nu vizează decât reducerea simptomelor.
  
• Există anumite măsuri de prevenţie, care implică: evitarea aplicării în zona genitală a anumitor substanţe cu caracter iritant; golirea completă a vezicii urinare; consumul crescut de lichide; evitarea substanţelor cu caracter iritant asupra mucoasei vezicii urinare (cafea, tutun, mâncăruri condimentate); urmarea unei diete echilibrate şi a efectuării constante de exerciţii fizice; consumul de substanţe antioxidante şi a sucului de afine sau de merişoare.