Ceaiuri medicinale

Ceaiurile medicinale reprezintă o sursă de interes terapeutic, ameliorând o gamă variată de afecţiuni. Puţini amatori de ceaiuri cunosc însă riscurile acestora acestora de a interacţiona cu anumite medicamente (în scop benefic sau nu) sau chiar existenţa contraindicaţiilor cu privire la consumul de anumite ceaiuri medicinale la unele categorii de pacienţi.

Ceaiurile medicinale conţin produse vegetale care se prelucrează la nevoie, prin diferite procedee.

Metode de preparare în funcţie de produsul vegetal

Este important ca, după achiziţionarea unui ceai medicinal, acesta să fie preparat corect, în funcţie de produsul vegetal pe care îl conţine. Astfel, principiul activ care acţionează asupra patologiei pe care ne dorim să o ameliorăm, trebuie să se afle în concentraţie cât mai mare în soluţia apoasă obţinută. Aşadar, ceaiurile medicinale obţinute din una sau mai multe plante, reprezintă soluţii apoase, pregătite imediat înainte de a fi consumate şi care pot fi preparate prin trei procedee:

• decocţie – se obţin soluţii apoase numite decocturi;
• infuzie – se obţin soluţii apoase numite infuzii;
• macerare – se obţin soluţii apoase numite macerate.

În general, pentru a prepara un ceai medicinal din produse vegetale de tip frunze sau flori, se utilizează infuzia, în timp ce decocţia şi macerarea sunt procedee utilizate în cazul rizomilor, rădăcinilor sau a scoarţei.

Decocturile sunt preparate lichide, obţinute prin amestecarea ex-temporae a unei cantităţi corespunzătoare de apă rece peste produsul vegetal, apa fiind apoi adusă la fierbere, împreună cu produsul vegetal aproximativ 15-20 de minute. Acest procedeu de decocţie se aplică produselor vegetale din care se extrag mai greu principiile active, din cauza durităţii unor ţesuturi. Condiţia care se impune la aplicarea acestui procedeu este termostabilitatea compuşilor bioactivi.

Infuziile sunt extracte apoase, uşor de preparat şi probabil cele mai cunoscute de către consumatorii de ceaiuri, întrucât reprezintă metoda clasică de obţinere a unui ceai: aducerea apei la punctul de fierbere şi umectarea produsului vegetal în prealabil. Apoi se realizează turnarea peste produsul vegetal aflat într-un alt recipient. Se acoperă recipientul şi se respectă timpul de infuzare (5-15 minute). Ulterior, soluţia se filtrează şi se consumă ca atare. Deşi este cea mai facilă metodă de a prepara un ceai, în demersul acesteia pot apărea mici erori care conduc la un randament mai scăzut de extragere a principiului activ şi în consecinţă, scăderea efectului terapeutic. De exemplu, adeseori infuzia este preparată prin introducerea produsului vegetal în apa clocotită şi apoi stoparea procesului de fierebere. Astfel, randamentul extracţiei poate scădea din cauza faptului că produsul vegetal nu a fost umectat în prealabil, dar şi pentru că, din cauza faptului că apa continuă să fiarbă împreună cu produsul vegetal, principii active volatile se pot pierde. Infuzia este metoda de preparare a majorităţii ceaiurilor medicinale.

Procesul de macerare, în cazul ceaiurilor medicinale, se realizează la temperatura camerei, însă se poate realiza şi la cald, pe baia de apă. Produsul vegetal, mărunţit dacă este nevoie, se introduce în apa aflată la temperatura camerei, unde se lasă să se odihnească aproximativ 24 de ore. Această metodă este utilizată în cazul produselor vegetale care conţin principii active termolabile, care se degradează prin fierbere sau se evaporă. În cazul în care macerarea are loc pe baia de apă, procesul este denumit „digestie”. [1]

Recomandări privind cele mai utilizate ceaiuri medicinale

Printre cele mai consumate ceaiuri medicinale de către pacienţi se numără ceaiul de mentă, ceaiul de gălbenele, ceaiul de muşeţel, ceaiul de sunătoare sau ceaiul de tei.

Ceaiul de mentă

Conţine frunze de mentă - Menthae folium, recoltate de la specia Mentha Piperita, (Lamiaceae), menta.

Partea recoltată de la această specie, în scopul preparării şi a consumului sub formă de ceai, o reprezintă frunzele. Speciile de mentă sunt utilizate în special pentru proprietăţile lor aromatizante şi terapeutice. Principiul activ majoritar în acest produs vegetal îl reprezintă uleiul volatil, bogat în mentol, importanţă terapeutică prezentând însă şi taninurile, flavonoidele, acizii fenolici (acid cafeic, acid rosmarinic, acid clorogenic).

Prin complexitatea principiilor active pe care le conţine, ceaiul de mentă poate fi utilizat în contextul unor afecţiuni de origine respiratorie, uleiul volatil cu mentol acţionând ca decongestionant nazal natural. Eficacitatea inhalaţiilor cu uleiuri volatile, cum sunt cele cu ulei volatil de mentă, eucalipt, este mult superioară comparativ cu infuzia de mentă, unde extracţia uleiului volativ este relativă şi dependentă de mulţi factori.

Totodată, studiile au demonstrat eficienţa mentolului în tratarea simptomatologiei sindromului de colon iritabil, având importante proprietăţi antispasmodice. Ceaiul de mentă ameliorează şi o gamă largă de afecţiuni digestive: dispepsii, greaţă, diaree, datorită taninurilor, care au efect antidiareic, derivaţilor de acid cafeic cu acţiune colagogă şi principiilor amare din compoziţie.

Deşi FDA încadrează Mentha piperita în lista plantelor medicinale cu utilizare sigură (GRAS – generally recognized as safe), există câteva contraindicaţii cu privire la consumul acestuia de către pacienţii cu obstrucţii sau inflamaţii biliare, pacienţi cu reflux gastro-esofagian (întrucât poate fi iritant gastro-intestinal) sau în cazul pacienţilor cu afecţiuni hepatice severe. [2]

Ceaiul de gălbenele

Conţine inflorescenţe (Calendulae flos) recoltate de la specia Calendula officinalis, (Asteraceae), gălbenele.

Florile de gălbenele, Calendulae flos, se prepară sub formă de infuzie şi se consumă sub formă de ceai pentru proprietăţile lor antimicrobiene, antiinflamatoare şi colagoge.

Florile conţin compuşi triterpenici (calendulozide) şi carotenoide (cu rol antioxidant – flavoxantina, auroxantina). Aceste carotenoide sunt responsabile atât de culoarea galben-portocalie a florilor de gălbenele, cât şi de unele proprietăţi terapeutice. Florile de gălbenele mai conţin şi derivaţi de acid cafeic, flavonoide, uleiuri volatile şi mucilagii cu rol protector al mucoaselor, dar și cu proprietăţi imunostimulente.

Astfel, in vitro, extractul apos din flori de gălbenele favorizează procesul de fagocitoză, datorită prezenţei polizaharidelor din compoziţia acestora. Acţiunea antimicrobiană se datorează uleiului volatil şi flavonoidelor din compoziţia florilor de gălbenele, care au inhibat in vitro dezvoltarea bacteriilor B. subtilis, E. coli, S. aureus, Pseudomonas aeruginosa, Candida albicans. Produşii terpenici au proprietăţi antiinflamatoare şi antimicrobiene, inhibând in vitro dezvoltarea bacteriei Trichomonas vaginalis.

Studiile experimentale au evidenţiat acţiunea antiinflamatoare a unui extract apos din flori de gălbenele, după administrare orală la şoricei cu un edem indus la nivelul labei.
Mucilagiile din compoziţia acestui produs vegetal au rol demulcent, creând un film protector la nivelul mucoaselor, fiind recomandat în afecţiuni gastrice (ulcer gastric). Se utilizează şi în afecţiuni biliare, pentru acţiunea colagog-coleretică.

Infuzia concentrată de gălbenele poate fi utilizată cu succes şi extern, în cazul rănilor superficiale, inflamaţii externe, cu rol antimicrobian, cicatrizant şi antiinflamator. În acest scop se utilizează şi extractele hidroalcoolice în acest scop sau formulările tip creme sau unguente.

În ceea ce priveşte acţiunea antivirală, s-a constatat faptul că doar tinctura de gălbenele a determinat o scădere a replicării anumitor virusuri (Herpes simplex, H. influenza). Recent, s-a demonstrat şi o acţiune protectoare hepatică şi renală a extractului alcoolic de gălbenele, în special în cazul administrării profilactice, înaintea începerii unui tratament chimioterapic cu cisplatină.

În privinţa ceaiului de gălbenele nu există contraindicaţii majore. Din cauza prezenţei mucilagiilor din compoziţie, ar fi bine să se evite administrarea substanţelor medicamentoase împreună cu ceaiul de gălbenele, care le-ar putea încetini procesul de absorbţie [3].

Ceaiul de muşeţel

Conţine inflorescenţe recoltate de la specia Matricaria chamomilla (Asteraceae), muşeţel.

De-a lungul timpului, muşeţelul a fost utilizat în scop terapeutic, atât sub formă de ceai, pentru diverse afecţiuni, cât şi topic, ca extract, fiind încorporat în unguente sau creme. Muşeţelul conţine un grup vast de clase de principii active interesante, cu potenţial terapeutic important, precum sesquiterpene, flavonoide, cumarine, uleiuri volatile, polizaharide, steroli și poliacetilene. Bisabololul şi azulenele din uleiul volatil sau fitosterolii îi conferă proprietăţi antiinflamatoare şi cicatrizante deosebite, fiind utilizat pe scară largă în special în industria cosmetică.

Existenţa unor interacţiuni medicamentoase minore a ceaiului de muşeţel cu warfarina sau ciclosporina recomandă utilizarea cu precauţie a asocierii acestora. Acest lucru poate fi explicat prin existenţa cumarinelor în compoziţia muşeţelului, principii active care pot acţiona sinergic cu anticoagulantul oral warfarina, derivat cumarinic, putând apărea un risc hemoragic. Bineînţeles că aceasta interacţiune poate fi luată în considerare în contextul unui consum exagerat de ceai de muşeţel.

În general, ceaiul de muşeţel este utilizat extern, sub formă de inhalaţii, pentru a trata diverse afecţiuni respiratorii, de origine inflamatorie sau chiar microbiană. De asemenea, se poate utiliza pentru irigaţii ano-vaginale, cu efect antiinflamator.

Efectul antispastic şi antiinflamator poate fi exploatat prin consumul intern al infuziei de muşeţel, în afecţiuni gastro-intestinale cu componentă inflamatorie. [4]

Ceaiul de sunătoare

Conţine părţi aeriene înflorite, recoltate de la specia Hypericum perforatum, (Hypericaceae), sunătoare.

Ceaiul de sunătoare este cunoscut printre consumatorii de ceai pentru efectele benefice în afecţiuni hepato-biliare. Produsul vegetal, Hyperici herba, conţine numeroase principii active, precum hipericine (derivaţi diantronici), derivaţi de floroglucinol, xantone, flavonoide, derivaţi de acid cafeic şi ulei volatil.

Sunătoarea este cunoscută și pentru proprietățile sale anxiolitice și antidepresive, prin inhibarea IMAO de către principiile active: hipericine, hiperforine, flavonoide. Datorită solubilității diferite a acestor compuși, forma farmaceutică recomandată ca antidepresiv o constituie un extract standardizat în hipericine și eventual hiperofine. Infuzia conține doar flavonoide, deci acțiunea anxiolitică în această direcție este necorespunzătoare.

În urma studiilor, a fost dovedit faptul ca hipericina are şi acţiune antivirală, fiind exploatată în tratarea virusurilor H. influenza sau Herpes simplex I şi II. Principiile active din acest produs vegetal îi mai conferă proprietăţi analgezice, antispastice, antioxidante, blocante al canalelor de calciu, cicatrizante, antimicrobiene și antiinflamatoare.

Mai multe studii au demonstrat acțiunea anticanceroasă a hipericinelor, atât în vivo cât şi în vitro. Hipericinele au şi acţiune antiproliferativă, prin inhibarea factorului de creștere epidermal; astfel, acestea ar putea fi utilizate în terapia carcinoamelor cu celule scuamoase, leucemii, carcinoame mamare sau fibroblaşti.

Efectele ceaiului de sunătoare pot fi exploatate în afecţiuni din sfera digestivă, urinară, repiratorie, precum şi în durerile menstruale, pentru acţiunea antiinflamatoare, antispastică si antimicrobiană. [5]

Ceaiul de tei

Conține inflorescențe, cu sau fără bractei, recoltate de la diferite specii de tei: T. cordata, T. platyphyllos, T. Vulgaris (Tiliaceae), tei.

Florile de tei pot proveni de la o singură specie sau pot constitui un amestec de inflorescențe recoltate de la specii diferite de Tilia.

Produsul vegetal Tiliae flos conţine numeroase principii active, precum: derivați de acid clorogenic, derivați de acid cafeic, mucilagii, flavonoide, ulei volatil, aminoacizi, saponine, taninuri, tocoferol. Raportul dintre cantitatea de mucilagii şi cantitatea de taninuri influenţează gustul ceaiului obţinut. Astfel, ceaiurile cu o concentraţie crescută în taninuri şi o concentraţie scăzută în mucilagii sunt mai astringente.

De-a lungul timpului, au fost empiric recunoscute efectele pozitive ale consumului de ceai de tei, pentru ameliorarea simptomelor răcelii obişnuite, dar şi în scop anxiolitic, însă cu efect moderat.

Principalele indicaţii ale preparatelor care conţin produsul vegetal Tiliae flos sunt: ameliorarea simptomelor de răceală însoţită de disconfort respirator, efect favorabil datorat conţinutului în mucilagii, cu efect demulcent, benefic în tratamentul simptomatic al tusei, ameliorarea stărilor uşoare de stres mental, fiind indicat și în insomnii ușoare.

Întrucât nu există suficiente date clinice cu privire la utilizarea preparatelor care conţin flori de tei pe durata sarcinii și alăptării, se recomandă evitarea consumării lor în această perioadă. [6]


În concluzie, ceaiurile medicinale au acțiuni benefice numeroase asupra unei game vaste de afecțiuni, atunci când acestea sunt preparate corect și consumate într-un context terapeutic adecvat.