Centrul Medical „Ciupercă” - Dr. Vîlceanu

Prima întâlnire cu pacientul despre care intenţionez să scriu în articolul de astăzi s-a petrecut în urmă cu doi ani, în vinerea Paştelui. Deşi oficial era o zi lucrătoare în policlinică, mă obişnuisem ca în astfel de zile să nu vină nimeni la consultaţie - cazurile care nu suportau amânare ajungeau direct la urgenţă, iar ceilalţi pacienţi ori veniseră în zilele precedente, ori mai aşteptau până săptămâna următoare. Aşa că am trecut pe la serviciu mai mult ca să urez sărbători fericite colegilor, convins că nu voi avea pe cine consulta, dar am constatat cu surprindere că aveam totuşi un pacient.
Venise însoţit de fiul său, întors din străinătate cu ocazia Paştelui - de fapt fusese mai degrabă adus cu forţa de acesta, după ce i se plânsese că oboseşte foarte repede şi i se umflă picioarele. Purta un nume de familie caraghios - parcă în acord cu starea sa jalnică: nebărbierit, netuns, cu facies alcoolic, îmbrăcat neglijent, gâfâind din cauza gravităţii bolii de inimă. Aveam să aflu că locuia singur la ţară, la 40 de kilometri de Craiova, şi că pentru el excesul de alcool era o adevărată mândrie.
Poate că dacă ar fi fost o zi obişnuită, cu zeci de pacienţi la uşă, nerăbdători să intre la consultaţie, nici nu l-aş fi remarcat. Şi mai ales, considerându-l din start un pacient incurabil, aşa cum sunt mai toţi alcoolicii, m-aş fi resemnat cu gândul că este o partidă pierdută şi că nu este justificat să irosesc timpul cu explicaţii despre schimbarea stilului de viaţă. Dar poate şi fiindcă era singurul meu pacient din acea zi, am fost mai insistent decât de obicei în privinţa necesităţii imperioase de a renunţa definitiv la alcool, de a reduce substanţial consumul de sare, de a urma un tratament medicamentos permanent şi de a reveni la controale cardiologice periodice.
Totuşi experienţa negativă pe care o aveam până atunci cu pacienţi similari mă îndreptăţea să fiu destul de sceptic în privinţa probabilităţii ca sfaturile mele să fie măcar parţial respectate. Aşa încât nu mică mi-a fost uimirea când l-am revăzut la primul control, aproximativ o lună mai târziu, complet schimbat. Starea generală era net ameliorată, nu mai obosea ca înainte, era îngrijit îmbrăcat şi proaspăt bărbierit.
Doar faciesul alcoolic şi numele caraghios rămăseseră ca prima dată. Mi-a spus că a luat cu regularitate tratamentul, că a fost săptămânal la medicul de familie, aşa cum convenisem, şi mi-a arătat analizele pe care i le indicasem şi pe care tocmai le făcuse. Îmi venea greu să cred atunci că n-a mai băut alcool deloc şi mai ales că n-are să mai bea vreodată, aşa cum susţinea şi până la urmă mi-a dovedit.
De atunci au trecut doi ani şi la fiecare control nu încetez să îl admir pentru seriozitatea şi conştiinciozitatea de care dă dovadă - şi pe care iniţial i le pusesem la îndoială - şi să mă bucur de îmbunătăţirea evidentă a stării lui de sănătate şi a parametrilor electrocardiografici şi ecografici care arată evoluţia favorabilă a bolii sale.
Practicând medicina în România, am fost nevoit să mă obişnuiesc mai repede decât m-aş fi aşteptat cu dezinteresul celor mai mulţi dintre pacienţi în legătură cu starea lor de sănătate. El se manifestă nu doar prin atitudinea faţă de boală, împotriva căreia nu vor să caute resursele necesare pentru a lupta, ci şi prin stilul nesănătos de viaţă, de muncă şi de alimentaţie.
În acest context, cazurile pacienţilor conştiincioşi, corecţi cu ei înşişi, consecvenţi în privinţa terapiei, despre care credeam că ar trebui să constituie regula, devin excepţii de care am ajuns să ne mirăm. Şi fiindcă astfel de cazuri ar trebui să constituie exemple de urmat pentru toţi bolnavii, am considerat oportun să vă relatez povestea acestui pacient.