Dezinteres şi fatalism
Autor: Dr. Ovidiu Vîlceanu
Dezinteresul pe care-l afişează românii în legătură cu starea lor de sănătate este la cote maxime. El se manifestă nu doar în atitudinea faţă de boală, împotriva căreia nu vor să caute resursele necesare pentru a lupta, ci şi prin stilul nesănătos de viaţă, de muncă şi de alimentaţie.
Autorităţile române, atât cele medicale, cât şi nemedicale, au preluat acest dezinteres şi fatalism şi îl manifestă în politica de sănătate a populaţiei, pe seama căreia au falsa impresie că fac economii - cu efecte catastrofale pe termen lung chiar şi în plan financiar.
Cu toţii am fost uimiţi în adolescenţă de resemnarea pe care o manifestă românul din balada Mioriţa în faţa pericolului. Am fost învăţaţi şi îndemnaţi să admirăm această resemnare, iar ulterior mulţi dintre noi am ajuns să o adoptăm ca mod de viaţă.
Pe fondul abordării mioritice a relaţiei vieţii şi morţii, politica sanitară a statului român, precaritatea resurselor financiare, dar şi educaţia pentru sănătate din şcoală au modelat în conştiinţa românului o atitudine dezineresată şi fatalistă în privinţa sănătăţii şi a bolii. Conştienţi de gravitatea acestei abordări greşite şi de efectele ei dezastruase, medicii ar trebui să fie în prim-planul strădaniei de a schimba lucrurile.
Zilele trecute am primit o nouă dovadă a celor scrise mai sus, interesantă şi uimitoare în egală măsură, în persoana unui pacient aparent banal. Venise la consultaţie pentru a obţine avizul cardiologic în vederea unei operaţii simple: amputaţia unui deget de la picior. De fapt "venise" e mult spus - a fost adus în scaunul cu rotile, fiindcă avea mâna şi piciorul stâng paralizate în urma unui accident vascular cerebral.
Despre accidentele vasculare aveam să aflu că fuseseră două, în urmă cu doi şi respectiv patru ani. Cauzele acestora au fost uşor de identificat: era diabetic de mai mulţi ani, avea colesterolul foarte mare, iar greutatea mi-a dezvăluit cu un soi de mândrie că era de 120 de kilograme. De când a rămas paralizat, şi de nacaz, dar şi din plictiseală, a trecut de la unul la două pachete de ţigări pe zi.
Credeam că o să se sperie când i-am spus că are tensiunea 20; a încercat să mă linişteasă, precizând cu seninătate că aşa era de fiecare dată. Când am încercat să-i explic că şi electrocardiograma arăta rău, am rămas surprins că ştia exact modificările acesteia; spre edificare, chiar a scos din buzunar un teanc de înregistrări electrocardiografice.
Uimirea şi revolta mea au ajuns la apogeu abia când am aflat că nu urmează niciun tratament pentru toate aceste boli; ce rost ar fi avut, mi-a replicat cu un zâmbet oarecum superior, când şi tatăl său a murit tot din cauza unui accident vascular cerebral, deşi luase tratamentul?
Îl priveam perplex: un bărbat de cincizeci de ani, bine îmbrăcat, cu un limbaj civilizat, elevat chiar, ţintuit pentru tot restul vieţii în acel scaun cu rotile. Era un contrast pe care nu mi-l puteam explica între informaţiile destul de exacte pe care le avea despre boală şi dezinteresul nedisimulat pentru evoluţia stării sale de sănătate. Nu m-am putut abţine să-l întreb ce meserie are. Era medic.
Autorităţile române, atât cele medicale, cât şi nemedicale, au preluat acest dezinteres şi fatalism şi îl manifestă în politica de sănătate a populaţiei, pe seama căreia au falsa impresie că fac economii - cu efecte catastrofale pe termen lung chiar şi în plan financiar.
Cu toţii am fost uimiţi în adolescenţă de resemnarea pe care o manifestă românul din balada Mioriţa în faţa pericolului. Am fost învăţaţi şi îndemnaţi să admirăm această resemnare, iar ulterior mulţi dintre noi am ajuns să o adoptăm ca mod de viaţă.
Pe fondul abordării mioritice a relaţiei vieţii şi morţii, politica sanitară a statului român, precaritatea resurselor financiare, dar şi educaţia pentru sănătate din şcoală au modelat în conştiinţa românului o atitudine dezineresată şi fatalistă în privinţa sănătăţii şi a bolii. Conştienţi de gravitatea acestei abordări greşite şi de efectele ei dezastruase, medicii ar trebui să fie în prim-planul strădaniei de a schimba lucrurile.
Zilele trecute am primit o nouă dovadă a celor scrise mai sus, interesantă şi uimitoare în egală măsură, în persoana unui pacient aparent banal. Venise la consultaţie pentru a obţine avizul cardiologic în vederea unei operaţii simple: amputaţia unui deget de la picior. De fapt "venise" e mult spus - a fost adus în scaunul cu rotile, fiindcă avea mâna şi piciorul stâng paralizate în urma unui accident vascular cerebral.
Despre accidentele vasculare aveam să aflu că fuseseră două, în urmă cu doi şi respectiv patru ani. Cauzele acestora au fost uşor de identificat: era diabetic de mai mulţi ani, avea colesterolul foarte mare, iar greutatea mi-a dezvăluit cu un soi de mândrie că era de 120 de kilograme. De când a rămas paralizat, şi de nacaz, dar şi din plictiseală, a trecut de la unul la două pachete de ţigări pe zi.
Credeam că o să se sperie când i-am spus că are tensiunea 20; a încercat să mă linişteasă, precizând cu seninătate că aşa era de fiecare dată. Când am încercat să-i explic că şi electrocardiograma arăta rău, am rămas surprins că ştia exact modificările acesteia; spre edificare, chiar a scos din buzunar un teanc de înregistrări electrocardiografice.
Uimirea şi revolta mea au ajuns la apogeu abia când am aflat că nu urmează niciun tratament pentru toate aceste boli; ce rost ar fi avut, mi-a replicat cu un zâmbet oarecum superior, când şi tatăl său a murit tot din cauza unui accident vascular cerebral, deşi luase tratamentul?
Îl priveam perplex: un bărbat de cincizeci de ani, bine îmbrăcat, cu un limbaj civilizat, elevat chiar, ţintuit pentru tot restul vieţii în acel scaun cu rotile. Era un contrast pe care nu mi-l puteam explica între informaţiile destul de exacte pe care le avea despre boală şi dezinteresul nedisimulat pentru evoluţia stării sale de sănătate. Nu m-am putut abţine să-l întreb ce meserie are. Era medic.