Relactarea (reluarea alăptării)

Alăptarea reprezintă astăzi, mai mult ca niciodată, un subiect controversat. În timp ce unele mămici optează pentru înţărcare relativ repede, altele fac faţă cu greu frustrării de a nu îşi putea alăpta bebeluşul atât de mult cât şi-ar dori.

Mamele care au fost nevoite să întrerupă, la un moment dat, alăptarea, trebuie să ştie însă că acesta este un proces reversibil. De fapt, alăptarea poate fi reluată ulterior, prin aşa-numita relactare, dar poate fi şi declanşată în absenţa unei naşteri anterioare.

Practic, relactarea este procesul prin care corpul reîncepe să producă lapte, după o pauză în alăptare de la câteva zile la câteva luni sau chiar ani. (2) În fond, durata pauzei de alăptare nu este determinantă. Câtă vreme există premisele necesare pentru declanşarea relactării, totul este posibil.

Relactarea, un proces natural

Foarte multă vreme în literatura de specialitate s-a discutat despre relactare şi lactaţie indusă ca fiind experienţe excepţionale. Astăzi s-au strâns însă suficiente dovezi care susțin că alăptarea nu este condiţionată exclusiv de naştere. Mai exact, o femeie poate să alăpteze din nou şi după ce şi-a înţărcat bebeluşul, dar, la fel de bine poate să alăpteze, pentru prima dată, un copil adoptat. (1)

Pentru a înţelege de ce este acesta un proces natural, este suficient să ştim că alăptarea este declanşată hormonal şi că unii hormoni sunt stimulaţi şi altfel decât prin naştere. De pildă, nivelul de prolactină creşte prin stimularea sfârcurilor. Dacă un bebeluş încearcă să sugă la sân sau mama recurge la tehnici de mulgere a sânilor, prolactina secretată astfel va facilita declanşarea/intensificarea lactaţiei sau a relactării. (4)

Dar chiar şi atunci când are loc relactarea, nu este obligatoriu ca mama să poată asigura hrana bebeluşului doar la sân. Producţia de lapte poate să fie mai mică decât înaintea întreruperii - cel puţin în primă instanţă - şi atunci se impune suplinirea aportului nutriţional al bebeluşului cu formule speciale. (3)

Ce presupune relactarea

Prolactina este cel mai important hormon în producția de lapte. Acesta este secretat de glandele pituitare și influențează direct atât dezvoltarea fizică a alveolelor care produc lapte, cât și producția de lapte. Secreția prolactinei este accentuată prin stimularea sfârcurilor tocmai pentru că receptorii nervoși din structura acestora trimit semnale către glandele pituitare aflate la baza creierului și astfel este influențată direct activitatea acestora. Declanșarea lactației devine posibilă chiar și în absența altor factori hormonali, suptul și colectarea mecanică sau manuală a laptelui stimulând relactarea.

Un alt hormon care influențează relactarea, de această dată însă indirect, este oxitocina. Acesta contribuie la contractarea alveolelor și expulzarea laptelui. Avantajul primar este acela că eliminarea laptelui din sâni accelerează practic activitatea sânilor, care vor produce și mai mult lapte. Deși oxitocina nu își poate aduce aportul în stadiul în care sânul nu produce deloc lapte, ea poate favoriza procesul după debutul relactării. Important însă este faptul că nivelul de oxitocină este direct influențat de starea mentală a mamei. Prin urmare, stresul și frustrarea acumulate în încercarea de a alăpta din nou pot fi foarte dăunătoare. (1)

În afara acestor procese hormonale asociate relactării, există o serie de modificări fiziologice care pot fi experimentate:

• sânii devin mai plini și mai sensibili la atingeri; 
• areolele pot căpăta o culoare mai închisă; 
• schimbările hormonale pot declanșa fluctuații de dispoziție; 
• regularitatea ciclului menstrual poate fi afectată; 
• producția de lapte poate fi mai mică în zilele de dinaintea menstruației și în primele zile. (5)
  

De ce și când este necesară relactarea

Relactarea poate fi o necesitate într-o varietate de alte circumstanțe, cum ar fi:

• în cazul bebelușilor mai mici de 6 luni și care suferă de diaree persistentă după întreruperea alăptării; 
• în cazul bebelușilor a căror alăptare a fost întreruptă înaintea sau chiar în timpul experimentării unei boli; 
• în cazul bebelușilor la care s-a încercat hrănirea artificială, dar care nu tolerează formulele; 
• în cazul mamelor a căror producție de lapte a scăzut semnificativ și brusc; 
• în cazul mamelor care se răzgândesc, din diferite motive, în privința înțărcării și vor să alăpteze din nou; 
• în cazul în care copilul a fost adoptat, iar mama nu a mai alăptat o vreme sau chiar niciodată etc. (1, 2)
  

Relactarea are cele mai multe șanse în cazul femeilor care au născut relativ recent, adică la aproximativ 3 luni după naștere sau în cazul în care diminuarea sau întreruperea laptelui s-a petrecut pe o perioadă foarte scurtă de timp.

Așa cum am arătat deja, cea mai eficientă măsură constă în stimularea sfârcurilor, dar, în anumite cazuri, doctorul poate prescrie și administrarea de metoclopramid pentru a facilita relactarea. (3)

Factori de care depinde relactarea

Dorința bebelușului de a suge

Cu cât copilul este pus la sân mai repede și începe să sugă, cu atât sunt mai mari șansele ca producția de lapte să fie reluată. Dorința micuțului de a suge poate varia însă în funcție de vârstă, de durata pauzei de alăptare și chiar și de toleranța pe care o manifestă față de formulele de lapte cu care este hrănit în absența laptelui matern.

Auberbach și Avery, doi conducători ai unui studiu mai vechi pe această temă, au constatat că 39% dintre copiii înțărcați prematur, 63% dintre copiii adoptați și 61% dintre copiii ale căror mame au întrerupt alăptarea din cauza spitalizării, au reacționat pozitiv încă de la prima așezare la sân atunci când s-a încercat relactarea.  

Gradul de motivație al mamei

Şansele de relactare sunt cu atât mai mici cu cât mama este mai puţin motivată. Reluarea lactaţiei poate pune o anumită presiune psihologică asupra femeii, iar întârzierea producţiei laptelui poate alimenta frustrarea, dezamăgirea şi lipsa motivaţiei. Practic, cele două elemente sunt interdependente şi se pot influenţa negativ. Din această cauză mama poate avea nevoie de consiliere psihologică şi îndrumarea apropiată a unui medic sau a unei asistente care să îi fie alături, să o încurajeze şi să îi explice pas cu pas cum trebuie să procedeze pentru a face lucrurile mai uşoare.

Capacitatea fiziologică a sânilor

Uneori condiţia sânilor mamei poate determina întreruperea alăptării; fisuri ale sfârcurilor, infecţii ale sânilor sau cicatrici provenind de la operaţii anterioare de sân sunt doar câteva exemple de factori care pot influenţa negativ alăptarea. Unele condiţii de acest tip pot crea dificultăţi şi atunci când se încearcă reobişnuirea copilului la sân. În funcţie de natura problemei, există posibilitatea ca cel mic să nu poată fi poziţionat corect la sân, iar forţa cu care încearcă să sugă să fie prea mică pentru a putea stimula producţia de lapte. Din nou, aceste aspecte pot fi mult mai uşor depăşite prin consiliere medicală. (1)

Factori care ajută la reinstalarea lactaţiei

Cel mai eficient declanşator al relactării îl reprezintă copilul care suge cu putere încercând să obţină lapte. Cu cât este aşezat micuţul mai des la sân (ideal la 2-3 ore), cu atât mai mult cresc şansele de relactare. (2, 4)

Recunoaşterea suptului corect este, de asemenea, esenţială. Mama trebuie să ştie dacă bebeluşul este poziţionat corect, dacă deschide gura suficient de mult şi dacă apucă sânul corect, pentru a avea forţa necesară să sugă şi să stimuleze sânul. (2)

Menţinerea contactului cu pielea pare să fie şi ea benefică, stimulând eliberarea hormonilor necesari în producţia de lapte şi încurajând copilul să-şi dorească să fie hrănit la sân. Purtarea bebeluşului într-un sling sau hrănirea cu biberonul, prin aşezarea copilului lângă sân, sunt binevenite. (2)

Încercarea de a relua alăptarea cât mai curând este un alt factor cu efecte benefice. Statistic, s-a constatat că bebeluşii care au mai puţin de 3 luni au cea mai mare rată de succes, în timp ce aceia care au peste 6 luni sunt mai greu de determinat să sugă.

Mulgerea sânilor de până la 8 ori într-un interval de 24 de ore poate fi, de asemenea, benefică, pentru că stimulează sânii într-un mod asemănător cu cel al alăptării naturale. (2)  

Nu în ultimul rând, trebuie speculat orice indiciu că bebeluşul ar vrea să sugă - ţuguierea buzelor, mişcările buzelor asociate suptului, starea de agitaţie a micuţului etc. Bineînţeles, asta înseamnă că alăptarea va trebui încercată şi de până la 10 ori pe zi, inclusiv de 2-3 ori pe noapte, în reprize de până la 20 de minute. (3)

Pentru că, cel mai adesea, aşezarea la sân în absenţa laptelui poate provoca frustrare, mama va trebui să facă tot posibilul pentru a face această experienţă mai uşor de suportat. Asta poate însemna şi folosirea, în primă instanţă, doar a unei pompe de muls, încercându-se aşezarea la sân doar după debutul relactării. (2)

Bineînţeles, în tot acest timp, până la sigurarea aportului necesar de hrană exclusiv din lapte matern, alimentaţia bebeluşului trebuie completată corespunzător cu formule de lapte.

În cât timp are loc relactarea

Reluarea producţiei de lapte poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni şi, având în vedere factorii de care depinde, acest interval este destul de dificil de prezis. Chiar şi după debutul relactării, unele femei pot să nu ajungă niciodată la nivelul în care să asigure hrana bebeluşului exclusiv prin lapte de sân, în timp ce alte femei pot susţine relactarea exclusivă în doar câteva zile de încercări. (1, 5)

Autorii unor studii pe această temă au constatat că relactarea se declanşează mai repede la mamele care au oprit alăptarea de curând sau care au mai alăptat între timp ocazional, dar acest lucru nu este obligatoriu.

Femeile care nu au alăptat de foarte mult timp pot avea nevoie de 4-6 săptămâni pentru a produce suficient lapte, deşi, şi în cazul lor, au fost raportate situaţii în care relactarea a debutat mult mai repede. (1)

De aceea este important ca mamele să nu se aştepte să producă lapte de la o zi la alta. Chiar şi bebeluşul poate avea nevoie de mult mai mult timp pentru a se acomoda cu aşezarea la sân, fiind apoi necesare alte câteva săptămâni pentru creşterea producţiei de lapte. (3)

Recomandări pentru mamele care consideră că înţărcarea este ireversibilă

Lăsând la o parte disponibilitatea şi dorinţa mamei de a relacta, bebeluşul este cel care are ultimul cuvânt. Unii copiii sunt foarte încântaţi de posibilitatea de a suge la sân, în timp ce alţii refuză cu înverşunare. Chiar şi aşa, reluarea alăptării trebuie încercată cu orice preţ atunci când este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a bebeluşului. (5)

Oricât de dificilă ar fi relactarea, înţărcarea nu este ireversibilă. Mamele care se simt descurajate de lipsa rezultatelor ar trebui să încerce şi următoarele modalităţi de a stimula şi încuraja bebeluşul:

• Este recomandat ca așezarea la sân să se facă atunci când bebelușul nu este nici înfometat, nici agitat, doar foarte relaxat. Aceasta se poate încerca într-o cameră mai întunecată, cu cât mai puține elemente care ar putea să distragă atenția atât mamei, cât și micuțului. Se poate încerca picurarea de lapte pe sfârc sau areolă, astfel încât bebelușul să îi poată simți gustul și să devină mai interesat să sugă. (5)
• Câtă vreme micuțul respinge sânul, se pot încerca mici trucuri pentru ca hrănirea cu biberonul să fie cât mai apropiată de senzația de alăptare - copilul să fie așezat la pieptul mamei chiar și atunci când suge la biberon, iar tetina biberonului să permită scurgerea foarte lentă a laptelui.
• Pentru a crea o legătură și mai puternică între mamă și copil, ar trebui încercate orice fel de activități care presupun un contact mai intens, precum îmbăierea sau dormitul împreună cât mai des. (4)
• Hrănirea cu formule se poate face printr-un tub foarte subțire de plastic, introdus în gura bebelușului împreună cu sfârcul, pentru a induce legătură dintre suptul la sân și hrănire. Tubul trebuie să fie cât mai subțire, pentru ca masa să dureze mai mult și sânul să fie stimulat suficient de mult. Bineînțeles, la sfârșit se va avea în vedere curățarea temeinică a tubului. (1)

Așa cum nu există un interval de timp prestabilit pentru declanșarea relactării, nu există nici metode care să funcționeze în cazul oricărui bebeluș. Procesul se poate dovedi lung și anevoios, dar, având în vedere miza, este esențial ca mama să nu renunțe înainte de a fi exploatat absolut toate posibilitățile.