Cum tratezi amețeala (vertijul, amețelile frecvente)

Amețeala este un simptom care se referă la una din următoarele 3 senzații:

• Senzația de leșin
• Senzația de învartire, chiar și în repaus (vertij)
• Pierderea echilibrului, dar fără senzația de leșin (1)

Amețeala este frecvent întâlnită, aproximativ jumătate dintre persoane apelând la serviciile medicale din cauza acestui simptom. Ea apare mai des o dată cu înaintarea în vârstă. (2)

De obicei, amețeala apare în contextul unei patologii a urechii interne sau a creierului, datorându-se unei infecții (labirintită, nevrită vestibulară) sau tulburări nervoase. Tulburările de echilibru fără senzația de amețeală poate avea ca și cauză hipotensiunea arterială, anxietatea, tulburările nervoase și afecțiunile cardio-vasculare. (1)

Cauzele de amețeală sunt următoarele:

1. vertijul paroxistic pozițional benign

Persoanele cu vertij paroxistic pozițional benign amețesc atunci când își modifică poziția capului sau a corpului, spre exemplu atunci când se înclină în față. De obicei, amețeala durează de la câteva secunde până la câteva minute iar motivul este deplasarea cristalelor de calciu (otoliți) de la nivelul urechii interne. Otoliții rămân blocați în fluidul de la nivelului canalului semicercular, mai frecvent în cel posterior. Cauzele migrării cristalelor includ traumatismul cerebral, infecțiile, diabetul, migrena, osteoporoza, clinostatismul prelungit sau la persoanele vârstnice.

Alte simptome care pot apărea sunt greață, vărsături, dezorientare, dezechilibrare sau nistagmus.

Tratamentul constă din efectuarea anumitor mișcări care să repoziționeze cristalele de calciu de la nivelul canalelor semicirculare la nivelul utriculei. Cele mai frecvent întâlnite 2 proceduri sunt manevra Epley și Semont-Liberatory iar alegerea uneia dintre ele se face pe baza testului Dix-Hallpike, utilizat în diagnosticul vertijului paroxistic pozițional benign. Printre contraindicațiile procedurilor se numără anumite patologii preexistente ale urechii interne care s-ar putea agrava, dezlipirea de retină, boala de reflux gastroesofagian, anumite tulburări vasculare. Pentru testul Dix-Hallpike, pacientul este așezat de către medic într-o poziție de clinostatism pe masa de examinare. Testul durează de obicei 15 minute iar diagnosticul este confirmat prin apariția vertijului sau nistagmusului. De asemenea, dacă testul este pozitiv, atunci el poate arăta dacă otoliții se localizează la nivelul urechii drepte sau stângi, și la ce nivel. Procedura de repoziționare a otoliților începe cu întinderea pacientului pe spate, pe o masă de examinare. Capul este întors de partea afectată iar pacientul rămâne în această poziție pentru aproximativ 30 de secunde. Apoi capul este întors de cealaltă parte pentru încă 30 de secunde. Ulterior, medicul aduce capul persoanei cu fața în jos, pentru 30 de secunde. La sfârșitul procedurii, pacientul revine în poziție de șezut, timp în care otoliții se deplasează din canalul semicircular în utriculă. Mișcările aplicate și intervalul de timp între poziții variază în funcție localizarea otoliților la nivelul urechii. Printre complicațiile procedurii se numără leziunile la nivelul gâtului sau spatelui sau deplasarea otoliților într-un alt canal semicircular. Totuși, ea pare să fie foarte eficientă, aproximativ 85-90% dintre pacienți afirmând ameliorarea simptomatologiei. (2, 3)

2. Boala Meniere

Boala Meniere se referă la acumularea unei cantități excesive de fluid la nivelul urechii interne, fără a se cunoaște o cauză exactă. Factorii care cresc riscul sunt alergiile, traumatismele craniene, migrenele, infecțiile virale, istoricul familial de boală Meniere, bolile imune sau drenajul deficitar al fluidului la nivelul urechii. Boala apare mai frecvent la persoanele între 40 și 60 de ani, fiind caracterizată de amețeli frecvente (vertij), deteriorarea sau pierderea auzului, greață, vărsături și tinitus (țiuitul urechilor). Pacienții cu Meniere se confruntă cu recurențe bruște ale simptomatologiei, care durează de obicei de la 20 de minute până la 24 de ore.

Nu există un tratament care să vindece boala. Medicamentele existente pe piață pot controla vertijul, greața și vărsăturile iar printre ele se numără proclorperazina și antihistaminicele. De asemenea, pot fi necesare medicamente împotriva tinitusului, pierderilor de auz și pierderii echilibrului. Deoarece boala afectează calitatea vieții, se pot efectua ședințe de terapie, inclusiv terapie cognitiv comportamentală, tehnici de respirație și yoga. În timpul episoadelor de boală Meniere, persoana trebuie îndrumată să își administreze medicamentele împotriva vertijului, să se așeze, să evite întoarcerile bruște ale capului, să închidă ochii sau să ii fixeze asupra unui punct, În cazurile severe, pentru ameliorarea rapidă a simptomatologiei, se poate administra proclorperazina sub formă de injecție. Pentru scăderea frecvenței și severității atacurilor, se poate administra betahistină, care reduce presiunea exercitată de fluid, precum și gradul de tinitus, vertij și pierdere a auzului.

Deși nu există dovezi științifice, unele persoane afirmă ameliorarea simptomatologiei după adoptarea unei alimentații hiposodate, evitarea alcoolului, cafeinei și fumatului. Deoarece nu se poate prezice momentul apariției unui nou episod, persoanele cu boală Meniere trebuie să fie conștiente de riscurile aferente condusului, înotului sau urcatului scărilor. (2, 4)

3. Infecțiile urechii

Infecțiile virale sau bacteriene pot determina inflamația urechii interne, ceea ce alterează transmiterea informației la creier. Nervul implicat în aceste procese este nervul vestibulocohlear, care are 2 ramuri, vestibulară și cohleară. Rolul nervului vestibular este de a trimite informații legate de echilibru iar inflamarea acestuia cauzează nevrită vestibulară. Dacă inflamația cuprinde și nervul cohlear, care ajută la transmiterea informației auditive, atunci infecția poartă denumirea de labirintită.

Simptomele nevritei vestibulare includ vertij important care survine brusc, amețeală, dezechilibru, tulburări de concentrare, greață și vărsături. Simptomele labirintitei sunt aceleași, la care se adaugă tinitus și pierderea auzului. Pe lângă infecțiile locale ale urechi, există și infecții sistemice care pot afecta nervul vestibulocohlear iar printre acestea se numără infecția cu virusul herpetic, gripa, rujeola, oreionul, hepatita și poliomielita. Herpesul genital nu cauzează nevrită vestibulară.

Diagnosticul se face prin teste auditive, teste de echilibru și printr-un test care determină posibilitatea unei leziuni la nivelul nervului vestibulocohlear. De asemenea, prezența nistagmusului este un semn de nevrită vestibulară. Dacă simptomele persistă timp de mai multe săptămâni sau se agravează, atunci ar putea fi necesare teste suplimentare, spre exemplu IRM cerebral, pentru excluderea unui accident vascular cerebral, traumatism cranian, tumoră cerebrală sau migrenă.

Tratamentul nevritei vestibulare presupune ameliorarea simtomatologiei, asanarea infecției și efectuarea unor exerciții de redobândire a echilibrului. Printre medicamentele care reduc senzația de greață se numără ondansetron și metoclopramid. Dacă greața și vărsăturile sunt severe, cauzând deshidratare importantă, atunci poate fi necesară internarea în spital și administrarea de fluide intravenoase. Pentru controlul amețelilor se poate utiliza meclizină, diazepam, proclorperazină și lorazepam, care nu ar trebui administrate pentru mai mult de 3 zile. Uneori, în tratamentul nevritei vestibulare se pot utiliza steroizi. Dacă etiologia nevritei este infecția cu virusul herpetic, atunci se recomandă antivirale, spre exemplu aciclovir. Antibioticele nu sunt indicate în tratamentul nevritei vestibulare deoarece cauza nu este bacteriană. În cazul în care tulburarea de echilibru și amețeala persistă, atunci pacientul poate efectua o terapie de reeducare vestibulară. Această terapie începe prin examinarea de către un medic a tututor părților din corp care influențează echilibrul: picioarele, ochii, urechile. Pe baza rezultatelor, pacientul primește un program individualizat de reeducare vestibulară, care include exerciții ce presupun:

• Schimbarea centrului de greutate înainte și înapoi și dintr-o parte în alta
• Focusarea privirii asupra unui obiect în timp ce capul se mișcă dintr-o parte în alta
• Focusarea privirii asupra unui obiect din depărtare, în timp ce pacientul de deplasează spre acel obiect, existând scurte perioade de îndreptare a ochilor spre sol (2, 5)

Setul de exerciții trebuie repetat de 2-3 ori pe zi iar multe dintre ele pot fi efectuate chiar acasă. În general, nevrita vestibulară nu este caracterizată de recurență. (5)

4. Fibrilația atrială

Fibrilația atrială este cea mai frecvent întâlnită aritmie cu punct de plecare la nivelul atriilor. La pacienții cu această boală, impulsurile electrice sunt rapide și dezorganizate iar atriile nu se pot contracta eficient pentru a trimite sânge la ventriculi. Fibrilația atriala se asociază cu numeroase boli, spre exemplu boala pulmonară cronică, insuficiența cardiacă, valvulopatiile, hipertensiunea pulmonară și arterială, cardiomiopatiile, bolile cardiace congenitale, hipertiroidismul, pericardita sau infecțiile virale. În 10% dintre cazuri, etiologia este consumul excesiv de etanol sau cafeină, stresul, diselectrolitemiile, tulburările metabolice, factorii genetici sau administrarea anumitor medicamente. Riscul fibrilației atriale crește o dată cu vârsta, fiind cel mai mare la persoanele peste 60 de ani. Unul dintre simptomele comune este amețeala, la care se adaugă palpitațiile, fatigabilitatea, dispneea sau durerea toracică.

Diagnosticul se face prin intermediul electrocardiogramei sau al Holter-ului EKG. Scopul tratamentului este restaurarea ritmului sinusal, controlul frecvenței cardiace, prevenirea formării trombilor și reducerea riscului de accident vascular cerebral. Printre medicamentele antiaritmice se numără procainamida, disopiramida, flecainida, propafenona, sotalolul, dofetilida, amiodarona. Medicamentele care controlează frecvența includ digoxinul, beta-blocantele (metoprolol) și blocantele canalelor de calciu (verapamil, diltiazem). Pentru reducerea riscul formării trombilor și de AVC se utilizează antiagregante (aspirina) sau anticoagulante, spre exemplu warfarina. De asemenea, se recomandă renunțarea la fumat, evitarea alcoolului și a cafeinei, scăderea în greutate, controlul diabetului și al tensiunii arteriale. Dacă medicamentele nu funcționează sau nu sunt tolerate, atunci se pot efectua diverse proceduri:

• Cardioversia electrică
• Izolarea venelor pulmonare
• Ablația nodului atrioventricular și implantare de stimulator cardiac
• Închiderea percutant a urechiușei atriale stângi (2, 6)

5. Hipotensiunea arterială

Hipotensiunea arterială reprezintă scăderea tensiunii arteriale sub valoarea de 90/60 mmHg. Ea poate fi temporară sau cronică. Tipurile principale de hipotensiune sunt hipotensiunea ortostatică (posturală), hipotensiunea postprandială, hipotensiunea mediată neuronal și hipotensiunea severă din șoc. În timp ce persoanele cu hipotensiune ortostatică amețesc când se ridică în picioare sau schimbă brusc poziția, cele cu hipotensiune postprandială se simt amețite după consumul unei mese.

Pacienții cu hipotensiune mediată neuronal resimt amețeală și greață după o ședință de sport sau dacă petrec foarte mult timp în ortostatism. Forma cea mai severă de hipotensiune este șocul, atunci când există un aport scăzut de sânge la organe. Hipotensiunea ortostatică este mai comună la femeile însărcinate și la vârstnici iar cea postprandială, la vârstnici. Copiii și adulții tineri sunt mai predispuși la hipotensiune mediată neural.

Printre cauzele hipotensiunii se numără deshidratarea, bolile cardiovasculare, tahicardia, bradicardia, diabetul, anemia, hipoglicemia, distiroidia, tulburările hormonale, deficitele de vitamine, emoțiile intense, hemoragia, schimbările extreme de temperatură. Medicamentele care pot determina hipotensiune sunt cele împotriva depresiei, bolii Parkinson sau disfuncției erectile.

Semnele și simptomele hipotensiunii includ amețeală, greață, vedere încețoșată, fatigabilitate, tahipnee, tegumente reci și transpirate. În funcție de tipul de hipotensiune, există anumite măsuri care pot ameliora simptomatologia:

• Adoptarea unei alimentații sănătoase, scăzute în carbohidrați și care să cuprindă porții reduse
• Consumul unei cantități mai mari de apă
• Evitarea alcoolului
• Purtarea unor ciorapi compresivi
• Ridicarea treptată (nu bruscă) în picioare
• Creșterea cantității de sare din alimentație
• Evitarea ortostatismului prelungit

Medicul poate recomanda anumite tratamente împotriva hipotensiunii, spre exemplu fludrocortizon, care crește volemia, sau midodrină, care ridică tensiunea arterială. Printre efectele adverse ale fludrocortizonului se numără insomnia, amețelile, greață, tulburări gastrice, creșterea riscului de infecții. Efectele adverse ale midodrinei includ amorțelile, furnicăturile, pruritul, frison. (2, 7)

6. ateroscleroza

Ateroscleroza presupune acumularea plăcilor ateromatoase la nivelul arterelor, care devin îngustate și rigide. În cazurile severe, plăcile pot restricționa complet fluxul sangvin, determinând tromboze, infarct miocardic, accident vascular cerebral, boală cronică de rinichi, boala arterelor carotide, chiar deces. Riscul este crescut în prezența diabetului zaharat, istoricului familial de boală cardiovasculară, hipercolesterolemiei, obezității, vârstei înaintate (peste 45 de ani la femei și peste 55 de ani la bărbați), hipertensiunii arteriale, fumatului, sexului masculin. De obicei, ateroscleroza este asimptomatică până în momentul în care îngustarea arterei este importantă sau există o obstrucție. (2, 8)

Boala arterelor carotide se poate manifesta ca și accident ischemic tranzitor (AIT) sau accident vascular cerebral (AVC). Unul dintre simptome este amețeala sau starea confuzională, alături de pierderea bruscă a vederii sau vedere încețoșată, slăbiciune sau amorțeală la nivelul unei părți a corpului, afazie, ataxie, disfagie. Testele de diagnostic includ ecografia Doppler de vase carotide, angiografia carotidiană, rezonanța magnetică nucleară, tomografia computerizată. Toți pacienții cu boala arterelor carotide ar trebui să ia medicamente antiagregante, spre exemplu aspirină sau clopidogrel, pentru reducerea riscului de AVC și alte complicații ale bolii cardiovasculare. În unele cazuri, pentru reducerea riscului de tromboză, se pot utiliza anticoagulante precum warfarina. Pentru tratamentul acut al accidentului vascular cerebral ischemic se efectuează tromboliză cu agentul t-PA (activatorul de plasminogen tisular), doar în primele 3 ore de la debutul simptomatologiei. Dacă ateroscleroza arterelor carotide determină simptomatologie, atunci se poate recomanda endarterectomie sau angioplastie carotidiană. Endarterectomia carotidiană s-a dovedit benefică la pacienții simptomatici cu o stenoză de peste 50% a arterelor și la pacienții asimptomatici cu o stenoză de peste 60%. (9)

7. Traumatismul cerebral

Cele mai frecvent întâlnite cauze de traumatism cerebral sunt căderile și accidentele de mașină. Deși oricine poate suferi un traumatism, bărbații sunt predispuși în proporție de 80%. De asemenea, traumatismul este mai comun la persoanele peste 65 de ani, deoarece există un risc mai mare de dezechilibrare, cădere și lovire. Mai mult, atleții, muncitorii în construcție, membrii armatei și echipajele de poliție suferă mai frecvent traumatisme cerebrale.

Există mai multe tipuri și grade de traumatism: ușor (contuzia), moderat, sever, necomplicat, complicat, închis, deschis, netraumatic. Dintre toate, contuzia este cel mai comun tip de traumatism cerebral. Simptomatologia variază în funcție de gravitatea leziunii și include:

• Amețeală, leșin, fatigabiliate
• Schimbări de dispoziție sau comportament
• Tulburări de memorie
• Confuzie
• Cefalee
• Greață și vărsături
• Convulsii
• Agitație psiho-motorie
• Fotosensibilitate
• Somnolență excesivă
• Midriază sau vedere încețoșată

Diagnosticul presupune efectuarea unui consult neurologic, teste imagistice de tipul IRM sau CT cerebral și teste sangvine. Persoanele cu traumatism cerebral ușor și moderat se recuperează de obicei cu tratament minimal iar simptomatologia ar trebui să dispară în câteva săptămâni. Acesta include odihnă și evitarea pentru o scurtă perioadă de timp a activităților sportive. Traumatismul cerebral sever se tratează în spital, existând cazuri în care poate fi necesară intervenția chirurgicală de evacuare a sângelui acumulat la acel nivel (hemoragie intracraniană). Unii pacienții pot beneficia de consiliere psihologică, mai ales aceia care experimentează stres și anxietate în legătură cu recuperarea. De asemenea, pot fi utile exercițiile de reabilitare fizică, ocupațională și lingvistică. Printre complicațiile traumatismului cerebral se numără instalarea anxietății, depresiei, epilepsiei, bolii Alzheimer, demenței, encefalopatiei cronice traumatice. (2, 10)

Alte cauze de amețeală sunt abuzul de alcool, anxietatea, stresul, intoxicația cu monoxid de carbon, hipoglicemia, tulburările vizuale și unele medicamente. (2)

Se recomandă apelarea la un medic specialist dacă amețelile sunt recurente și însoțite de următoarele simptome:

• Durere toracică
• Sincopă
• Febră înaltă
• Vedere dublă sau încețoșată
• Tulburări de mers
• Tulburări de vorbire
• Amorțeală, slăbiciune sau furnicături la nivelul feței, brațelor sau picioarelor (2)