Sindromul insulinic autoimun cu hipoglicemie

Sindromul insulinic autoimun cu hipoglicemie sau maladia Hirata este o afecţiune extrem de rară (aproximativ 200 de cazuri în lume) cauzată de prezenţa la anumiţi pacienţi a unor anticorpi anti-insulinici, chiar dacă aceşti pacienţi nu au urmat vreodată vreun tratament cu insulină.

Această maladie a fost descrisă de către Hirata, în Japonia, în anul 1970. Cele mai multe cazuri au fost depistate în Japonia, unde pare a avea un substrat genetic, haplotip.

Analizele complementare pun în evidenţă o incidenţă importantă a grupării HLA DR4 (antigenele HLA DR4), asemenea celor care se evidenţiază în pemfigus vulgaris (o boală autoimună ce atacă proteinele de la nivelul pielii şi a mucoaselor, manifestată prin prezenţa unor pete eritematoase, plăci scuamoase, bule lichidiene sau leziuni ulcerative, ce se rup uşor, lăsând leziuni deschise ce se pot infecta. Cele mai frecvente localizări sunt: cavitatea bucală, orofaringe, nazofaringe, conjunctiva oculară, esofag, organe genitale, faţă, piept, regiunea axilară). (3)

Pentru specialiştii din imunologie sindromul insulinic autoimun cu hipoglicemie reprezintă un nou concept de hipersensibilitate de tip VII.

Pentru anumiţi medici endocrinologi şi specialişti în medicină internă, boala Hirata a fost de fapt consecinţa absorbţiei medicamentelor ca: penicilamina destinată tratării bolii reumatoide sau a metimazolului destinat bolii Basedow; medicamente ce conţin grupări sulfhidril. Manifestările bolii ar apărea aproximativ după şase luni de la debutul tratamentului.

Evoluţia acestei maladii se face spontan spre vindecare.

Ecografia, tomodensitometrul şi RMN-ul sunt teste utilizate, de obicei, pentru eliminarea diagnosticului de cancer de pancreas.
Discordanţa dintre nivelul insulinei imunoreactive şi peptida C indică posibilitatea prezenţei anticorpilor anti-insulinici, ceea ce permite evitarea unui diagnostic greşit de insulinom. (1, 2)