Sindromul hiperglicemic hiperosmolar

Sindromul hiperglicemic hiperosmolar, sau sindromul hiperosmolar diabetic, reprezintă o complicaţie foarte gravă a diabetului de tip II care implică un nivel foarte ridicat al glicemiei sangvine, dar fără prezenţa de corpi cetonici (cum se întâmplă în cazul diabetului de tip I):

• Hiperglicemie, nivelul glucozei sangvine peste 600 mg/dl
• Hiperosmolaritate, osmolaritatea serică peste 320mOsm/kg
• Depleţie volemică în absenţa cetoacidozei, pH peste 7,3 şi HCO3 >15 mEq/L (4)

Sindromul hiperglicemic hiperosmolar este definit de cele mai multe ori ca o creştere importantă a glicemiei, o deshidratare asociată cu o alterare a stării de conştienţă mai mult sau mai puţin severă în funcţie de primele două variabile (dependent de capacitatea organismului de a se adapta la aceste modificări). Hiperosmolaritatea este determinată de o scădere a cantităţii totale de apă din organism şi, ca şi rezultat, o concentrare a sodiului şi a glucozei în principal, dar şi a altor elemente sangvine circulante care participă la o creştere a osmolarităţii. (1)

Această stare apare de cele mai multe ori la pacienţii diagnosticaţi cu diabet zaharat de tip II dar care nu îl ţin sub control, astfel încât apare o decompensare severă sau, în cazul pacienţilor care nu au fost încă diagnosticaţi, acesta se poate declanşa în anumite cazuri prin acest tip de complicaţie. Decompensarea poate fi determinată de multiple condiţii precum o infecţie sistemică, a afectare ischemică (de tipul infarctului miocardic sau acidentului vascular cerebral), medicamente care să interacţionezse cu modul de acţiune al insulinei, medicamente care să determine pierderea de lichide sau chiar o deshidratare secundară lipsei de aport hidric (fie datorită unei abstineţe voite în cadrul patologiilor psihiatrice cum sunt stările catatonice sau din cauza lipsei de apă potabilă).

Semne și simptome

Simptomele pot include: (2)

• Senzaţia de sete puternică şi nevoia de a urina (mai ales la debut)
• Ameţeli
• Fatigabilitate
• Scădere în greutate
• Limbă uscată
• Febră (peste 38°C)
• Pierderea acuităţii vizuale
• Transpiraţii
• Piele caldă la palpare
• Halucinaţii
• Convulsii
• Comă

Simptomatologia se agravează progresiv dacă nu este tratată cauza sau pacientul nu beneficiază de tratament suportiv până la ameliorarea parametrilor clinici şi biologici.

Diagnostic

Examenul clinic trebuie să includă monitorizarea unor parametrii precum ritmul cardiac, tensiune, temperatura corporală, saturaţia în oxigen, etc.

În funcţie de starea pacientului, examenul paraclinic poate inlcude nivelul de glucoză, prezenţa sau nu a corpilor cetonici, ionogramă (pentru a controla nivelul de sodiu), hemocultură (mai ales dacă este prezentă febra mare), sumar de urină.
O radiografie cardiopulmonară şi o ecografie de cord împreună cu o electrocardiogramă pot fi foarte utile în efectuarea unui diagnostic etiologic, diagnostic diferenţial şi pentru a conduce la o atitudine terapeutică corectă.

Tratament

Tratamentul sindromului hiperglicemic hiperosmolar constă în prinderea unei linii venoase şi rehidratarea pacientului. În cele mai multe cazuri, rehidratarea intravenoasă este suficientă pentru a contracara şi hiperglicemia dar şi hiperosmolaritatea. Dacă decompensarea este mult mai gravă, hiperglicemia se poate trata cu administrarea de insulină, iar hiperosmolaritatea cu administrarea de ioni injectabil intravenos. Pacientul trebuie atent monitorizat până la normalizarea parametrilor clinici şi biologici pentru a preveni o cădere în cealaltă extremă (hipoglicemie şi/sau hipoosmolaritate). (1)

Este foarte importantă, de asemenea, şi tratarea patologiei care a cauzat decompensarea: tratament antibiotic în cazul unor culturi pozitive conform antibiogramei, tratamentul acidentelor ischemice, medicamente din sfera psihiatrică, revizuirea schemei de tratament şi a interacţiunilor medicamentoase, etc.

Prevenţia acestei decompensări se face, în primul rând, prin menţinerea unui control cât mai strict al glicemiei, mai ales pentru pacienţii diagnosticaţi cu diabet zaharat de tip II. Un regim alimentar echilibrat şi aderenţa la tratamentul impus de medicul specialist sunt extrem de importante în prevenţie. (3)