Sindromul Charles Bonnet

Sindromul Charles Bonnet nu este frecvent diagnosticat, dar este o cauză frecventă de apariţie a halucinaţiilor vizuale complexe.

Prevalenţa sa la pacienţii cu tulburări vizuale variază între 10-15 %. Sindromul Charles Bonnet este un termen utilizat pentru a descrie situaţia în care oameni cu probleme de vedere încep să perceapă (vadă) lucruri despre care ştiu că nu sunt adevarate.

Aceste tulburări vizuale poartă denumirea de halucinaţii vizuale şi pot fi de la forme simple (linii) pana la imagini detaliate ale unor persoane sau clădiri.

 

Boala a fost descrisă pentru prima dată în 1760 de către Charles Bonnet când a observat faptul că bunicul său care era orb argumenta că vede imagini reprezentate de clădiri, păsări, care în realitate nu erau acolo.

Acest sindrom afectează oamenii cu patologii oculare grave sau oamenii care şi-au pierdut vederea pe parcursul vieţii. Poate afecta persoane aflate la orice vârstă, aceste halucinaţii vizuale dispărând în decurs de 12-18 luni.

Etiologie

În momentul de faţă există câteva studii experimentale care indică faptul că atunci când oamenii îşi pierd vederea complet/incomplet, imaginile procesate de către creier fiind mai puţine sau lipsind cu desăvârşire, pot constitui o cauză de halucinaţii concretizate în amintiri sau imagini noi. Aceste experienţe apar atunci când persoana este singură, într-un loc liniştit, care îi este familiar sau noaptea când stă întinsă în pat. Prezenţa halucinaţiilor vizuale poate fi înspăimântătoare, o mare parte din aceşti pacienţi crezând că apariţia lor înseamnă instalarea unei tulburări mentale sau a bolii Alzheimer. Această îngrijorare este atât de puternică încât nu povestesc nimănui simptomatologia. De aceea este foarte important de ştiut faptul că sindromul Charles Bonnet este determinat de tulburările vizuale şi nu de alte probeme de sănătate.

Tablou clinic

Sindromul Charles Bonnet prezintă un singur simptom principal: prezenţa periodică a halucinaţiilor vizuale, uneori acestea fiind foarte detaliate şi animate. O persoană cu astfel de halucinaţii îşi pune problema de obicei cu privire la instalarea unei tulburări mentale sau a demenţei senile.

Factori de risc

Principalii factori de risc pentru apariţia şi dezvoltarea acestui sindrom sunt reprezentaţi de:

• Degenerescenţa maculară legată de vârstă;
• Cataractă;
• Retinopatie diabetică;
• Alte tulburări oculare.

Incidenţa halucinaţiilor este mai mare atunci când persoana este trează, singură sau fizic inactivă, într-o lumină crepusculară. Creşterea intensităţii luminii, realizarea de activităţi fizice sau mentale, petrecerea timpului cu familia sau prietenii şi participarea la activităţi sociale pot reduce frecvenţa şi severitatea halucinaţiilor.

Criterii de diagnostic

Au fost stabilite 5 categorii de criterii de diagnostic pentru sindromul Charles Bonnet.

 

Criterii ce au fost propuse de Damas-Mora et all. sunt reprezentate de:

1. Halucinaţii vizuale cu instalare bruscă şi neaşteptată;
2. Pătrunderea rapidă în realitatea halucinaţiei;
3. Absenţa altor tulburări senzoriale;
4. Caracterul vivid şi elaborat al halucinaţiei;
5. Absenţa tulburărilor de ideaţie coexistente cu halucinaţiile vizuale.

Gold şi Rabins au propus însă alte criterii de diagnostic reprezentate de:

1. Prezenţa unor halucinaţii vizuale complexe persistente sau repetitive;
2. Pătrunderea completă sau parţială în halucinaţie;
3. Absenţa iluziilor primare sau secundare;
4. Absenţa halucinaţiilor sub orice alte forme.

Podoll et all. propun însă alte criterii de diagnostic ale sindromului reprezentate de:

1. Halucinaţii vizuale prezente la persoanele în vârstă cu conştienţă normală;
2. Absenţa tulburărilor de conştienţă, a demenţei sau a cauzelor organice ce ar putea determina halucinaţii; absenţa psihozei, a intoxicaţiilor şi a bolilor neuologice cu leziune la nivelul căilor centrale ale vederii din cortexul vizual.

Ball nu a inclus discernământul în criteriile de diagnostic:

1. Halucinaţii vizuale complexe şi repetitive;
2. Halucinaţii vizuale, fără alte tulburări senzoriale;
3. Absenţa altor tulburări delirante;
4. Halucinaţiile prezente într-o stare de conştienţă păstrată;
5. Absenţa tulburărilor cognitive – MMSE (Mini Mentale State Examination) în limite normale;
6. Absenţa tulburărilor neurologice majore sau alte probleme medicale ce pot constitui cauze de halucinaţii.

 

Cel mai indicat este ca patologia să fie diagnosticată de un oftalmolog. Astfel, el va cunoaşte tulburările de vedere deja existente şi le va asocia cu sindromul. Un examen oftalmologic amănunţit va identifica problemele asociate şi va stabili certitudinea diagnosticului. Uneori, consultarea unui neurolog sau a altui specialist este necesară pentru excluderea altor patologii grave ce ar putea mima sindromul, cum ar fi accidentele vasculare cerebrale sau boala Parkinson. Diagnosticul poate fi complicat de faptul că mulţi pacienţi prezintă comorbidităţi precum diabet sau afecţiuni cardiovasculare ce necesită o medicaţie complexă.

Tratament

Simptomatologia din cadrul acestui sindrom va dispărea de la sine între 12-18 luni, creierul adaptându-se la tulburările de vedere ale persoanei, halucinaţiile dispărând în acest fel. Între timp, tulburarea de vedere ar trebui corectată, tratată sau monitorizată, iar timpul petrecut în singurătate ar trebui redus cât mai mult posibil. Dacă persoana este depresivă, este indicat tratamentul farmacologic sau terapeutic. Administrarea anticonvulsivantelor a diminuat apariţia halucinaţiilor la unii pacienţi, iar anxioliticele pot fi utilizate la acei pacienţi la care halucinaţiile sunt mai grave. Însă, pentru marea majoritate a pacienţilor simplul fapt că simptomatologia nu este determinată de o boală mentală şi că aceasta va dispărea este tratamentul de care au nevoie.

Prognostic

Evoluţia, prognosticul şi tratamentul in sindromul Charles Bonnet variază în funcţie de natura disfuncţiei vizuale. Tratarea bolii de bază duce de la îmbunătăţirea până la dispariţia simptomatologiei. La unii pacienţi simptomatologia dispare atunci când se instalează cecitatea. Tratamentul farmacologic este fără rezultate favorabile, intervenţiile non-farmacologice fiind mult mai utile. Aceste intervenţii sunt reprezentate de creşterea intensităţii luminii mediului ambiant, diminuarea izolării sociale prin încurajarea contactului interpersonal.