Sindromul Alpers

Sindromul Alpers se caracterizează printr-o degenerare neurologică progresivă, ce apare în copilărie, asociată cu disfuncții hepatice grave.

Sindromul Alpers este o boală rară, genetică, autozomală recesivă, în etiologie fiind incriminată funcționarea improprie mitocondrială. Mitocondria lucrează ca o „baterie” a celulei, asigurându-i acesteia energia necesară. Celulele nu pot funcționa corespunzător fără acest suport energetic, în cazul sindromului, determină apariția epilepsiei severe, lipsa dezvoltării abilităților cognitive și insuficiență hepatică. (2, 3)

Numele sindromului este dat după medicul care l-a descoperit (Dr. B. Alpers), prima dată identificând un model particular al creierului cu epilepsie severă. La acel moment nu se cunoștea implicarea mitocondriei, pe care a descris-o mai târziu, Dr. P Huttenlocher, alături de simptomatologia bolii.

Polimeraza-gama, este o enzimă ce permite mitocondriei să își formeze propriul ADN. O greșeală în gena POLG, cea care deține codul genetic pentru polimeraza-gama, va determina ca aceasta să nu realizeze suficient ADN mitocondrial în ficat sau creier.

Părinții copiilor cu sindromul Alpers, sunt ambii purtători ai genei POLG afectate. Riscul de apariție la copii este de 1 din 4 dacă ambii părinți sunt purtători. Riscul rămâne la fel pentru fiecare sarcină. (3)

Oamenii dețin aproximativ 30-40.000 de gene diferite, fiecare contribuind la determinarea caracterelor ce ne diferențiază. Inevitabil, unele dintre aceste gene sunt afectate, astfel, informațiile genetice nu sunt redate corespunzător. În boala Alpers și alte boli autozomale recesive, părinții-cu toate că sunt sănătoși, sunt purtătorii genei afectate și există riscul de a o transmite la copii. (2)

În general, Sindromul Alpers afectează copiii cu vârsta cuprinsă între 6 luni și 3 ani, dar și unii copii mai mari sau adolescenții pot fi afectați.

În principiu, copilul se va dezvolta normal, atât din punctul de vedere al greutății corporale cât și al abilității de asimilare a informațiilor în mod corespunzător; în jurul vârstei de 12 luni, încep însă să apară convulsiile, adesea foarte greu de controlat. Acestea pot fi generalizate, incluzând toate membrele sau focale, când unul dintre membre sau o jumătate a corpului este afectată (contracții clonice). Apariția acestora alături de degenerarea difuză a materiei cenușii a creierului și pierderea abilităților cognitive, face ca pacientul să piardă de cele mai multe ori contactul cu mediul înconjurător, remarcându-se și o regresie intelectuală.

Un copil afectat, adesea dezvoltă mișcari involuntare subtile, în special la picioare, mâini, față și cap.

Sindromul Alpers nu determină durere și copilul nu va fi conștient de ceea ce se întâmplă.

Cursul bolii este rapid și simptomatologia creierul copilului asociată cu o slăbire accentuată fizică, face ca întreținerea vieții să devină dificilă. Moartea apare deobicei în aproximativ 1 an de la debut. Rar, copii mai mari sau adolescenții pot dezvolta o boală similară, denumita „Boala Alpers juvenilă”, cu un curs mult mai extins, de cele mai multe ori, ani de zile.

Simptome

• creșterea tonusului muscular și reflexe exagerate
• convulsii
• pierderea abilităților cognitive (demență)
• afectarea funcției hepatice (ciroză) (1, 2)

Organele implicate în acest sindrom sunt cele care necesită cantități crescute de energie, precum: creierul, sistemul nervos periferic, ficatul și tractul gastrointestinal. (4)

Mulți dintre pacienți sunt inițial sănătoși, unii pot prezenta însă unele caracteristici neurologice precum migrene, ataxie progresivă și convulsii controlate înaintea apariției celor explozive. Migrenele pot fi asociate cu halucinații vizuale (aure), datorită afectării lobului occipital. (4)

Pierderea celulelor neuronale induce orbire corticală. Pierderea vederii poate fi inițial tranzitorie, dar odată cu progresia bolii, poate deveni completă.

Se pierd reflexele musculare, senzația de durere, percepția termică și a vibrațiilor.

Hipoglicemia poate constitui un semn timpuriu al apariției sindromului în special în primii doi ani de viață. Se pare totuși că această hipoglicemie dispare o dată cu trecerea timpului.

Majoritatea pacienților dezvoltă disfagie, golire îngreunată a stomacului, scăderea peristaltismul intestinal, toate acestea agravându-se odată cu progresia bolii. Adesea este necesară aplicarea unui tub gastric pentru nutriție. (4)

Tratament

Nu există nici o formă de tratament disponibilă, tratamentul este simptomatic și de susținere. Se recurge la managementul simptomelor și îngrijirea pacientului din punct de vedere: gastroenterologic, neurologic, psihologic.

Medicația administrată are în vedere ameliorarea durerilor, tratarea infecțiilor secundare, înlăturarea spasmelor musculare și reducerea convulsiilor. Medicația sedativă poate fi administrată dacă este cazul.

Nu se poate încetini progresia bolii.

Anticonvulsivantele pot fi administrate, dar în timp se poate dezvolta toleranță.

Fizioterapia este folosită pentru a înlătura spasmele musculare și pentru a crește și întreține tonusul muscular. (1, 2)

Sindromul Alpers nu poate fi prevenit din cauza determinismului genetic, însă este posibil totuși, să se realizeze o testare prenatală, după 10-12 săptămâni de sarcină prin biopsia vilozităților coriale. Se va constata astfel dacă copilul a moștenit sau nu gena. Dacă rezultatul este pozitiv, se poate sugera o întrerupere de sarcină. (3)

Majoritatea pacienților nu trec de prima decadă a vieții, convulsiile, uneori insuficiența cardio-respiratorie și cea hepatică, sunt adesea cauza decesului. (2)

Cercetătorii acestei boli au ca țel descoperirea unui tratament curativ și prelungirea speranței de viață a pacienților.