Ruptura de ligament încrucișat

Ligamentul încrucișat anterior (Ligamentul încrucișat) este o componentă centrală în biomecanica complexă a articulației genunchiului, însărcinat cu menținerea stabilității și cu medierea mișcărilor de rotație. Rupturile acestuia, datorită faptului că au o frecvență crescută, rămân o preocupare de actualitate în domeniul medical, în special în rândul vizitelor la medici a sportivilor și a persoanelor cu stiluri de viață active.

Ligamentul încrucișat, unul dintre cele patru ligamente primare ale genunchiului, are un rol esențial la nivelul genunchiului, făcând legătura dintre femur cu tibie și împiedicând translația nejustificată spre anterior și deviația din timpul rotației a tibiei în raport cu femurul. (1)

Cauze

Etiologia rupturilor ligamentului încrucișat poate fi atribuită unei multitudini de factori. Principala cauză de apariție a unei leziuni a acestui ligament este reprezentată de trauma produsă în timpul unor activități sportive de mare intensitate, cum ar fi fotbalul, baschetul și schiul. Acestea au ca fundament schimbările bruște a direcției de deplasare, loviturilor interumane și căderilor accidentale, afectând astfel integritatea formațiunii anatomice. (2)

Un aspect important îl reprezintă și predispunerea cauzată de anumiți factori individuali precum sexul sau vârsta, persoanele în vârstă și cele de sex feminin prezentând o predispoziție mai mare la leziuni ale acestui ligament, alături de persoanele care încep activități fizice intense fără experiență în acest sens. Adolescenții și tinerii sunt, de asemenea, predispuși la acestea pe fondul angajării lor în sport și activități fizice. (1)

Semne și simptome

Prezentarea clinică a unei rupturi de ligament încrucișat încorporează de obicei o multitudine de simptome caracteristice, cel mai reprezentativ fiind debutul acut al durerii, accidentul fiind însoțit de o durere bruscă și ascuțită în genunchi, adesea descrisă ca fiind de intensitate crescută. Genunchiul se inflamează rapid după accidentare, în general în câteva ore, din cauza acumulării de fluide inflamatorii la acest nivel. (3)

Un simptom comun pe care persoanele cu ruptură de ligament încrucișat în resimt este cel de instabilitate a genunchiului, caracterizat prin senzația de „cedare” a acestuia, fiind un semn distinctiv al acestui tip de leziune. Instabilitatea tinde să fie cel mai pronunțată în timpul activităților care implică mișcări caracteristice ale articulației genunchiului, din cauza faptului că ligamentul în cauză este incapabil să efectueze rolul specific.

Mulți pacienți se confruntă și cu o limitare a capacității de a extinde sau de a flexa complet genunchiul, iar ocazional, un zgomot de pocnire însoțește traumatismul, care poate fi auzit de persoana rănită sau de cei aflați în imediata apropiere, semnalând o patologie la acest nivel. (4)

Diagnostic

Pentru a realiza un diagnostic precis al unei rupturi de ligament încrucișat, medicii folosesc o abordare complexă, ce cuprinde examinări amănunțite ale genunchiului, urmărindu-se semnele perceptibile de instabilitate și gama de mișcări pe care articulația le poate face.

Utilizate în acest scop sunt și testele imagistice, razele X fiind neprețuite pentru a exclude posibile fracturi asociate, iar imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) reprezintă standardul de aur pentru diagnosticarea leziunilor ligamentului încrucișat. Aceasta oferă o vizualizare completă a ligamentelor și țesuturilor moi din interiorul genunchiului, facilitând un diagnostic precis. (4)

Tratament

Selectarea unei strategii de tratament adecvate pentru o ruptură a ligamentului încrucișat este importantă datorită caracterului esențial pe care acesta îl are în mobilitate, și depinde de multipli factori, inclusiv vârsta pacientului, nivelul de activitate fizică prestat de acesta și amploarea leziunii. Modalitățile de tratament includ tratamentul conservator și intervenția chirurgicală, optarea pentru una dintre acestea depinzând de amploarea leziunii.

Management conservator (non-chirurgical): Această abordare conservatoare poate fi luată în considerare pentru persoanele cu leziuni parțiale ale ligamentului sau pentru cele care nu efectuează activități fizice de mare intensitate în viața de zi cu zi. Se concentrează în jurul unui regim de terapie fizică pentru a susține musculatura perilezională, utilizarea genunchierelor și modificarea prudentă a activităților zilnice cu scopul utilizării cât mai precaute a articulației. (5)

Reconstrucție chirurgicală: Pentru majoritatea sportivilor și persoanelor care se confruntă cu rupturi complete de ligament încrucișat, intervenția chirurgicală sub formă de reconstrucție a acestuia reprezintă atitudinea terapeutică optimă. Această procedură implică înlocuirea ligamentului rupt cu o grefă, recoltată de la pacient sau provenită de la un donator. Tehnicile chirurgicale moderne, inclusiv chirurgia artroscopică, au revoluționat domeniul permițând proceduri minim invazive și accelerând recuperarea postoperatorie. (6)

Reabilitare adjuvantă

Reabilitarea constituie o parte esențială în managementul rupturii ligamentului încrucișat, indiferent de calea de tratament aleasă (chirurgical sau nechirurgical). Obiectivele generale ale reabilitării includ:

• refacerea completă a funcționalității;
• redobândirea mobilității complete;
• îmbunătățirea musculaturii;
• antrenare neuromusculară. (7)

Etapa inițială a reabilitării acordă prioritate restabilirii mobilității complete a articulației genunchiului, cuprinzând atât extensia, cât și flexia. Ulterior, importantă este și îmbunătățirea musculaturii prin exerciții de rezistență progresivă, ce vizează mușchii cvadriceps și mușchii gambei, fiind fundamentale în întărirea stabilității genunchiului.

Exercițiile de echilibru și coordonare au o importanță aparte, deoarece îmbunătățesc propriocepția articulară, reglează controlul motor și atenuează riscul de leziuni ulterioare. Nu în ultimul rând, sportivii necesită, în final, posibilitatea de revenirea completă la activitatea fizică pe care o practică, astfel că trebuie să adere la strategii de redobândire a funcționalității complete, concepute pentru a reduce riscul de rănire, facilitând în același timp o revenire completă a articulației. (8)

Prevenire

Angajamentul regulat în rutinele sistematice de antrenamente fizice, cu accent pe mușchii cvadriceps și pe cei ai gambei, mărește stabilitatea și rezistența genunchiului. În plus, programele de antrenament care perfecționează agilitatea, echilibrul și tehnicile de aterizare adecvate au un potențial considerabil de a atenua riscul leziunilor ligamentului încrucișat.

În anumite cazuri, sportivii beneficiază de utilizarea genunchierelor sau a benzilor speciale, care oferă suport suplimentar pentru întreaga articulație a genunchiului, reducând astfel riscul de rănire.

Concluzie

O ruptură a ligamentului încrucișat, leziune profundă a genunchiului, poate îngreuna anumite aspecte ale vieții de zi cu zi și a activităților sportive a pacienților. Diagnosticul în timp util, selecția corectă a modalității de tratament și angajamentul la un regim de reabilitare sunt factorii determinanți ai rezultatului clinic final.

Pe lângă înțelegerea etiologiei, simptomelor și căilor terapeutice pentru ruptura de ligament încrucișat, pacienții trebuie să cunoască măsurile preventive, în special aceia care prezintă cu risc ridicat, cum ar fi sportivii, pentru a scădea probabilitatea de a suferi aceste leziuni incapacitante. În cele din urmă, prin promovarea unei înțelegeri cuprinzătoare a rupturii acestei formațiuni anatomice, medicii și pacienții se pot strădui să minimizeze impactul acesteia asupra și să faciliteze recuperarea optimă în cazul în care apare.