Gîdiuță Adina - Cabinet de Psihologie si Psihoterapie

Dacă ai ghinionul de a fi împreună cu o persoană paranoidă, vei fi din oficiu vinovat până la proba contrarie. Pentru el sau ea nu vor conta nici faptul că te porţi cum trebuie, nici dovezile tale de iubire şi te vei află permanent pe lista neagră a inamicilor potenţiali, pentru că va vedea permanent în comportamentul tău o „intenţie ascunsă”. Premisa de la care porneşte paranoico-vigilentul este dezumanizantă:„Oamenii sunt răi şi, dacă laşi garda jos, te vor răni”, asta incluzându-i şi pe membrii familiei. Să fie bănuitori şi să contratace este metoda lor cea mai bună de a supravieţui într-o lume pe care o percep că fiind ostilă şi opresivă. Iubirea suspicioasă îl pune pe celălalt sub lupa şi îl obligă să aducă tot timpul dovezi de fidelitate şi loialitate. Însă iubirea şi ineincrederea nu sunt compatibile, indiferent de câte„certificări” ai prezenta. Pur şi simplu nu au ce caută sub acelaşi acoperiş.

Sara era o femeie de treizeci de ani,căsătorită şi mama a două fetiţe. Pentru că era studentă la stomatologie, îşi împărţea timpul între casă şi facultate. Soţul ei, Felipe, era un bărbat de patruzeci şi doi de ani cu cert profil paranoid, care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului urmărindu-şi soţia.

            „Verificarea” constă în nenumărate strategii poliţieneşti: îi verifică apelurile telefonice, îi revizuia chitanţele de cumparături, o urmarea, apărea neanuntat în locurile unde se afla ea, cauta contradicţii în spusele acesteia, îi verifica corespondenţa; în fine, un agent CIA părea un simplu amator pe lângă Felipe. Una dintre „probe” era în mod special umilitoare pentru Sara. Uneori, când venea târziu de la facultate, el o aştepta cu o faţă de căpcăun, o lua de braţ şi o ducea în dormitor unde îi cerea să se dezbrace. Atunci îi adulmecă lenjeria în căutare de vreo urmă masculină care ar fi putut să o dea de go. Fireşte, Felipe nu se purta mereu în  felul acesta. Atunci când mecanismul suspiciunii era dezactivat, ceea ce se întâmplă foarte rar, el era tandru şi foarte amabil; însă sub efectul paranoiei, se transforma într-o persoană insuportabilă şi ameninţătoare.

Într-una din şedinţe l-am întrebat de ce continuă să fie suspicios, dacă bănuielile nu i-au fost niciodată confirmate. Răspunsul lui a fost deconcertant: „Nu e atât de simplu…Ea este foarte inteligentă… Uneori cred că „îşi face treaba” atât de bine încât nu lasă nici un fel de urme.”

Sara nu avea cale de scăpare; indiferent ce ar fi făcut, era condamnată din  punct de vedere moral. În urmă unui consult, am diagnosticat-o cu o depresie moderată şi cu simptome de panică, probabil cauzate de situaţia „fără scăpare” în care se află: nu era în stare să ikl părăsească pentru că îl iubea, dar nu putea nici să caute ajutorul unui profesionist, pentru că îi era teamă de el.. Relaţia ei de cuplu era o închisoare, iar bărbatul pe care îl iubea era gardianul ei.

Nici pentru Felipe lucrurile nu stăteau mai bine. Tragedia lui era că îşi iubea cel mai „bun” duşman. Aşa că, în vreme ce el încerca să se apere de presupusele atacuri şi înşelăciuni ale Sarei, ea se scufunda din ce în ce mai mult în disperare. Într-o zi au încetat să mai vină la cabinet. Din ce am  auzit, sunt încă împreună.

…In acest sens, merită să subliniem faptul că „onoarea mânjită” şi „demnitatea teritorială” nu sunt probleme exclusiv masculine, ci aparţin în egală măsură şi femeilor.

Să vedem o parte dintr-un dialog pe care l-am avut cu o femeie care descoperise că soţul ei o înşela, dar nu vroia să îl părăsească.

Terapeut: Îl iubiţi?

Pacienta: Nu foarte mult.

Terapeut: Şi atunci, de ce rămâneţi cu el? Se justifică cumva toate ţipetele, certurile, persecuţia şi tot scandalul care s-a produs?

Pacienta: El e bărbatul meu, chiar dacă nu îi convine…

Terapeut: E ceva ce nu înţeleg foarte bine…Dacă nu îl iubiţi, ce va doare?

Pacienta: Orgoliul, demnitatea..O femeie a încercat să îmi răpească ce îmi aparţinea…S-a băgat în viaţă mea.

Terapeut: Insist, nu ar fi mai bine să lăsaţi totul pentru o vreme, în loc să va faceţi atâta sânge rău, în loc să simţiţi atâta ranchiună şi ura? Asta v-ar putea îmbolnăvi..

Pacienta: Să mă îmbolnăvească? Asta mă menţine în viaţă! Trebuie să plătească!

Terapeut: Să plătească?

Pacienta: Trebuie să răscumpere răul pe care mi l-a făcut.

Terapeut: Însă, de ce aţi avea nevoie să va simţiţi satisfăcută?

Pacienta: Încă nu ştiu… Are o datorie faţă de mine şi până când nu şi-o plăteşte, n-o să-l las în pace..

Un alt tânăr pacient trăia angoasa trecutului afectiv al partenerei sale. Mintea lui nu concepea faptul că ea ar fi putut avea câţiva pretendenţi şi un iubit înainte de el. În încercarea lui neostoită şi aproape masochistă de a afla tot, bărbatul răscolea mai adânc decât ar fi fost nevoie. Punea intrebarti de inchizitor: „Îl. sărutai?”;Te lăsai atinsă?”;„Purtai fuste scurte?” ;”Erai fericită?” şi altele de felul acesta. De partea cealalată, femeia îi povestea cu lux de amănunte totul, crezând că numai aşa bărbatul se va linişti. Însă efectul era cel contrar: fiecare povestire era ca benzina aruncată pe foc de tabăra. Acesta este un extras dintr-o conversaţie pe care am avut-o cu el:

Terapeut: De ce te nelinişteşte atât de tare ceva ce s-a întâmplat înainte să o cunoşti?

Pacient: Mă dispera gândul că ea s-a simţit bine fără mine. Nu pot să suport asta…

Terapeut: Te referi la partea sexuală sau la cea afectivă?

Pacientul: La tot! L-a iubit pe altul, a fost fericită cu el, îi era dor de el, îl săruta, se simţea bine! Nu va daţi seama ce-nseamnă asta?

Terapeut: Mi se pare că s-a comportat că orice altă femeie..Nu văd nimic îngrijorător..

Pacient: Se mozolea cu tâmpitul ăla de iubit pe care îl avea!

Terapeut: Bine, dar asta fac îndrăgostiţii din toată lumea…

Pacient: Eu aş fi preferat o femeie aşa cum erau pe vremuri, iar eu să fiu singurul bărbat din viaţa ei.

Terapeut: Dar în  realitate esti ultimul..Ea îţi este fidelă şi te iubeşte azi; nu-ţi e de-ajuns?

Pacient: M-a înşelat deja!

Terapeut: Nu înţeleg..

Pacient: M-a trădat de când avea şaisprezece ani de când a fost cu primul ei bărbat..

Terapeut: Dar tu nu existai în viaţa ei! Nu te cunoastea!

Pacient: Nu contează, a făcut-o…

…        Iisus a spus că trebuie să ne iubim duşmanul, însă niciodată n-a sugerat că ar trebui să trăim cu el sau să îi fim pereche.Să iubeşti sănătos nu înseamnă să îţi justifici fiecarte fapta în faţă celuilalt, să aduci probe de corectitudine morală sau să juri că nu faci parte dintr-o organizaţie teroristă, aşa cum solicită iubirea suspicioasă..

..Asacum am spus la început, premiza de la care porneşte o persoană paranoico-vigilenţa este demolatoare pentru că, indiferent ce ai face, totul va fi folosit împotriva ta. Şi chiar dacă nu eşti un  „infidel în serie” sau o „escroacă compulsivă”, în mod implicit sau explicit, vei fi tratat că atare. Acesta atitudine nu lasă loc de prea multe negocieri.

Trebuie să recunosc că unii subiecţi paranoizi reuşesc într-o anumită măsură să se schimbe, cu ajutorul unui terapeut înţelegând propriile mecanisme defensive şi învăţând că o căsătorie nu este un arest la domiciliu sansctificat p;rin iubire, aşa cum nici relaţia de cuplu nu este un examen de adecvare morală.

Ce singurătate e mai însingurată decât neîncrederea?- afirmă George Eliot

Şi ce capcană mai acerbă decât o iubire în care, deşi nu eşti părăsit, fiecare nouă zi doare?

 

Să ne fie bine, dragilor, având curajul să fim noi înșine, fericiți și liberi!

Psihoterapeut Integrativ Adina Gidiuta

Brăila, Măcin, tel 0748225151

 

 

Sursa:Walter Riso