Prostatita

Prostatita reprezintă inflamația țesutului prostatic fiind responsabilă de aproximativ 25% din adresările către serviciile de urologie și care afectează aproximativ jumătate dintre bărbați la un anumit moment în viață. Această afecțiune se situează pe locul trei, după hiperplazia benignă de prostată și cancerul de prostată, în ceea ce privește frecvența ei în rândul bărbaților.

Clasificare

Prostatita poate fi clasificată în 4 categorii:

• categoria (tipul) I: prostatită acută bacteriană;
• categoria (tipul) II: prostatită cronică bacteriană;
• categoria (tipul) III: prostatită cronică/sindrom dureros cronic pelvin;
• categoria (tipul) IV: prostatită inflamatorie asimptomatică. (1-9)

Prostatita acută bacteriană

Prostatita acută bacteriană reprezintă inflamația acută țesutului prostatic cauzată de infecția bacteriană ce poate afecta bărbații tineri și pe cei mai în vârstă.

Etiologie

Agenții etiologici ai prostatitei acute bacteriene sunt în general bacterii gram negative. Cei mai frecvenți agenți implicați sunt din familia Enterobacteriaceelor, iar reprezentantul principal al clasei este Escherichia coli, fiind responsabil de un procent variabil între 50% și 90% dintre prostatitele acute bacteriene. Alți posibili agenți etiologici sunt reprezentați de: Proteus, Klebsiella, Enterobacter, Serratia și Pseudomonas. Bacterii gram pozitive, precum Enterococcus și Staphylococcus precum și Neisseria gonorrhoeae, Chlamydia trachomatis, Ureaplasma urealyticum (bacterii transmise prin contact sexual), pot fi implicate în apariția prostatitei acute bacteriene. În cazul pacienților imunocompromiși pot fi întâlnite și alte specii bacteriene în etiologia prostatitei acute bacteriene precum Salmonella sau Mycobacterium. (1, 2, 3, 6, 7, 8, 9)

Factori de risc ai prostatitei acute bacteriene

Prostatita acută bacteriană reprezintă un tip rar întâlnit dintre toate cele patru tipuri de prostatită, dar se consideră că barbații care au avut un episod de prostatită acută bacteriană sunt susceptibili în a dezvolta alte episoade de prostatită acută bacteriană, care pot evolua spre prostatită cronică sau prostatită non-bacteriană. Factorii de risc ce determină apariția prostatitei acute bacteriene sunt reprezentați de:

• stricturi uretrale;
• manipulări ale prostatei;
• hiperplazie benignă de prostată;
• fimoză;
• reflux ductal intraprostatic;
• epididimită acută;
• uretrită;
• diabet zaharat și alte stări imunosupresoare;
• antecedente de infecții transmise prin contact sexual. (1, 3, 7, 9)

Fiziopatologie

În apariția prostatitei acute bacteriene sunt implicate mai multe mecanisme: reflux urinar intraprostatic, ascensiunea unei infecții ureterale, invazie directă sau pe cale limfatică de la nivelul rectului, invazie bacteriană pe cale hematogenă. Cea mai frecventă cale de producere a prostatitei bacteriene acute este prin refluxul urinar intraprostatic. În acest caz urina infectată pătrunde in ductele ejaculatorii și prostatice. Dobândirea unei prostatite acute bacteriene ca urmare a ascensiunii unei infecții de la nivelul uretrei se produce mai frecvent în cazul tinerilor după un contact sexual neprotejat. (1, 3, 7, 9)

Manifestări clinice

Manifestările clinice în cadrul prostatitei bacteriene acute sunt reprezentate de: febră, frison, alterarea stării generale, mialgii, disurie, dureri perineale sau rectale, greață, vărsături, poliurie sau chiar anurie. La examenul digital rectal prostata este mărită de volum, caldă și cu indurații. În acest caz masajul prostatei și procedurile endourologice sunt contraindicate. (1, 2, 3, 4, 6, 9)

Diagnostic

Pentru diagnosticul prostatitei bacteriene acute sunt efectuate mai multe teste. Inițial sunt prelevate probe de urină pentru efectuarea examenului sumar de urină și a uroculturii. În cazul prezenței febrei și a frisonului este importantă recoltarea de sânge pentru efectuarea hemoculturilor. De asemenea sunt recoltate probe de sânge pentru realizarea hemoleucogramei complete. Dozarea PSA și a altor markeri inflamatori (ex. proteina C reactivă) pot fi efectuate, dar acestea nu sunt investigații specifice prostatitei bacteriene acute. Dintre investigațiile imagistice se pot realiza ecografia pelvină în special în cazul pacienților cu retenție de urină, iar ultrasonografia transrectală poate fi efectuată pentru a evidenția existența unui abces prostatic. (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9)

Tratament

Tratamentul prostatitei bacteriene acute constă în administrare de antibiotice si tratament suportiv. Tratamentul suportiv este reprezentat de analgezice, antipiretice, creșterea aportului de lichide și de repaus la pat. În mod normal, la nivelul țesutului prostatic antibioticele au o penetrabilitate scăzută, dar datorită inflamației realizate în cadrul prostatitei bacteriene acute, penetrabilitatea antibioticelor la acest nivel este mai ridicată. Antibioticele recomandate în acest caz sunt reprezentate de: fluorochinolone, tetracicline, macrolide și trimetoprim, tratamentul fiind de aproximativ 2-4 săptămâni. Pacienții care au dobândit prostatita în urma unei infecții cu transmitere sexuală sunt tratați cu doxiciclină timp de două săptămâni. Blocantele ale receptorilor alfa pot fi utilizați în caz de prostatită acută bacteriană pentru a reduce gradul obstrucției și pentru a diminua refluxul urinar intraprostatic. (1, 2, 3, 5, 6)

Prostatita cronică bacteriană

Prostatita cronică bacteriană este cauzată tot de infecția bacteriană, dar diferă de prostatita acută bacteriană prin faptul că prostatita cronică bacteriană persistă mai mult de trei luni, iar intervalul de timp în care aceasta se instalează este mai mare. Prostatita cronică bacteriană afectează mai frecvent bărbații între 35 și 50 ani.

Etiologie

Printre cauzele prostatitei cronice bacteriene se numără aceiași agenți etiologici ca în cazul prostatitei acute bacteriene. Și în acest caz, majoritatea cazurilor de prostatită cronică bacteriană sunt determinate de bacterii din familia Enterobacteriaceae, Escherichia coli fiind responsabilă de 80% din cazuri. Alte specii bacteriene implicate sunt reprezentate de Pseudomonas, Serratia, Klebsiella, Proteus, Enterobacter. De asemenea, unele cazuri de prostatită cronică bacteriană sunt determinate de Chlamydia trachomatis. Infecțiile fungice pot fi responsabile de apariția prostatitei la pacienții imunosupresați. (1, 2, 3, 6, 9)

Fiziopatologie

În cadrul prostatitei cronice bacteriene are loc formarea unui biofilm în interiorul acinilor prostatici ceea ce permite bacteriilor dezvoltarea și proliferarea în pofida tratamentului antibiotic. Biofilmul reprezintă agregate ce au rol în protecția bacteriilor împotriva sistemului imun al gazdei și al antibioticelor. (3, 6)

Manifestări clinice

Manifestările clinice ale prostatitei cronice bacteriene sunt asemănătoare cu cele ale prostatitei acute bacteriene, doar că intensitatea simptomatologiei este mai redusă, iar pacientul prezintă perioade simptomatice ce alternează cu perioade asimptomatice.

Manifestările clinice în prostatita cronică bacteriană cuprind: disurie, poliurie, hematurie, retenție de urină, secreții uretrale. Între perioadele simptomatice unii pacienți pot fi asimptomatici, în timp ce alții pot prezenta o simptomatologie persistentă, asemănătoare cu cea întâlnită în sindromul dureros cronic pelvin. Alte simptome întâlnite în prostatita cronică bacteriană sunt: durere în momentul ejaculării, hematospermie, disfuncție erectilă, scăderea libidoului, ejaculare precoce sau întârziată. (1, 2, 3, 4)

Diagnostic

Diagnosticul prostatitei cronice bacteriene se face folosind testul celor patru pahare descris de Meares și Stamey, testul celor două pahare, spermocultura și studii urodinamice. În cazul testului celor patru pahare sunt recoltate patru probe de urină, inițial, la mijlocul actului micțional, secreția prostatică și urina după masajul prostatei. Ultrasonografia transrectală este o investigație opțională ce poate fi efectuată în diagnosticul prostatitei cronice bacteriene. (1, 3, 6)

Tratament

Tratamentul prostatitei cronice bacteriene se face folosind antibiotice, fluorochinolonele fiind cele mai folosite în acest caz. Tratamentul are o durată de 2-6 săptămâni, dar pot fi administrare doze mici de antibiotic timp de 6 luni pentru a preveni reinfecția. (1, 2, 3, 6)

Prostatita cronică/Sindromul dureros cronic pelvin

Sindromul dureros cronic pelvin reprezintă o condiție ce se caracterizează prin simptomatologie de tract urinar inferior și disfuncție sexuală. Etiologia sindromului dureros cronic pelvin este necunoscută, culturile în acest caz fiind negative. Unele studii au arătat faptul că sindromul dureros cronic pelvin poate fi determinat de anumiți stimuli ce acționează la nivelul prostatei, care în cazul unor pacienți pot duce la sensibilizarea sistemului nervos periferic la nivelul prostatei și a zonelor adiacente. Simptomatologia este asemănătoare cu cea a pacienților cu prostatită cronică bacteriană și se caracteriează prin simptome iritative sau obstructive, însoțite de durere la nivelul pelvisului, rectului sau a organelor genitale. Tratamentul include administrarea de antibiotice, și antagoniști ai receptorilor α adrenergici. De asemenea pot fi utilizate și inhibitori de 5α-reductază și antiinflamatorii. (2, 3, 5, 6, 8)

Prostatita inflamatorie asimptomatică

Prostatita inflamatorie asimptomatică reprezintă inflamația nedureroasă a prostatei ce se caracteriează prin prezența de leucocite la nivelul lichidului prostatic, fără alte semne de infecție. Așa cum îi spune și numele, acest tip de prostatită nu determină nicio simptomatologie. Există două semne ale prostatitei inflamatorii asimptomatice: prezența de leucocite în fluidu prostatic și un nivel ridicat al PSA-ului seric. Datorită faptului că pacienții sunt asimptomatici, aceștia nu necesită niciun tratament. Totuși, în unele cazuri pacienților li se pot indica tratamente antibiotice, în caz de valori crescute ale PSA-ului, infertilitate sau în cazul unei eventuale puncții prostatice. (5, 6)