Pericoronarita

Pericoronarita reprezintă inflamația țesuturilor care înconjoară coroana dentară în cursul erupției sale.

Pericoronarita este un proces infecțios care însoțeste frecvent eruperea molarilor de minte, în special a celor inferiori.

Etiologie

Pe parcursul înaintării dintelui spre planul ocluzal, se produce o iritație a țesuturilor sacului pericoronar de către cuspizii în creștere care străpung mucoasa ce îl acoperă. Pe de altă parte, traumatismul vine și de la antagonistul cu care intră în contact. Efectul nociv al acestor presiuni este amplificat de populația microbiană a cavității orale, care poate pătrunde în spațiul dintre coroană și țesut mucos, declanșând un proces inflamator. Umiditatea și temperatura mediului bucal sunt favorabile multiplicării și dezvoltării organismelor patogene. Nu trebuie neglijate nici particularitățile ontogenetice de dezvoltare ale molarului 3 inferior, axul căruia este predispus să adopte înclinări anormale care îi îngreunează erupția sau o fac imposibilă.

Forme clinice

Pericoronarita acută:

A. Congestivă (catarală) - reprezintă o formă de debut a bolii, pacientul acuză dureri la presiunea pe zona posterioară molarului 2, percepută, mai ales, în timpul masticației. Gingia respectivă este congestionată, hiperemică, dar lipsește edemul țesuturilor moi de vecinătate. Uneori se poate observa o porțiune din coroană, alteori dintele nu este vizibil, fiind ascuns sub porțiunea de gingie supraiacentă. La apăsarea ușoară se poate evidenția eliminarea unui lichid apos, amestecat cu sânge. Pericoronarita acută congestivă nu este asociată cu febră și nu alterează substanțial starea generală, dar palparea nodulilor limfatici submandibulari măriți în volum uneori este dureroasă.

B. Supurată – durerea are o localizare similară, însă intensitatea e mult mai mare, fiind continuă, pulsatilă și iradiantă în osul mandibular, ureche, amigdale. Deglutiția (înghițirea) devine și ea dureroasă, iar edemul țesuturilor va conduce la instalarea trismusului cu o contractură musculară anormală, ce face imposibilă deschiderea gurii. Procesul inflamator acut se extinde la mucoasele de vecinătate, infiltrând planșeul bucal, porțiunea internă a obrajilor. La exercitarea unei presiuni ușoare pe capișon, se exprimă un conținut purulent; starea generală se înrăutățește, bolnavul are febră; nu se mai poate alimenta corespunzător, apar dereglări ale somnului.
Aceste forme de inflamație acută, pot evolua prin cronicizare:

Pericoronarita cronică:

Se consideră că evoluția prin cronicizare se află într-o strînsă legătură a molarului de minte cu raporturile de vecinătate pe care le are cu celelalte structuri moi: obrazul și loja amigdaliană. Uneori acestea nu permit erupția completă, normală a dintelui, favorizând, totodată, menținerea unei stări de infecție locală, ce nu poate fi îndepărtată prin mecanisme naturale de drenaj. Persistă o jenă care se poate transforma, uneori, în durere ce iradiază spre ureche. Este posibilă și o limitare a mișcărilor de deschidere a gurii, manifestare care depinde de amploarea zonei de inflamație. Nodulii limfatici submandibulari sunt măriți, mobili, dar nu sunt dureroși.

Diagnostic

Diagnosticul de pericoronarită se face pe baza tabloului clinic și a examenului radiologic. Radiografia oferă informații importante privind localizarea și poziția molarului de minte (și față de canalul mandibular), starea ligamentelor periodontale și a osului. Forma acută de pericoronarită trebuie diferențiată de cea cronică, de inflamațiile acute ale pulpei dentare, de supurațiile chisturilor foliculare și de nevralgia trigeminală.

Complicații

Posibilele complicații asociate cu pericoronarita sunt:

1. Diseminarea infecției în spațiile cervico-cefalice de vecinătate, cu apariția de abcese sau flegmoane;
2. Osteita și osteomielita osului mandibular – infecția țesutului osos produsă prin infiltrarea sa în supurația țesutului moale, ce poate evolua până la necrozare;
3. Limfadenita supurată a zonei submandibulare;
4. Stomatita ulcerativă;
5. Nevrita nervului mandibular sau nevralgia sa;
6. Actinomicoza;
7. Formarea de chisturi paradentale sau a cheratochisturilor;
8. Poate afecta, la distanță, prin propagarea infecției, o serie de organe provocând: nefrite, pneumonii, endocardite;
9. Septicemia, etc

Tratament

• Tratamentul pentru pericoronarită se alege în funcție de severitatea inflamației, de tabloul clinic și datele radiologice. Medicul va face spălături ale spațiului dintre capișon și dinte cu medicamente antiseptice (cloramină, clorhexidină), va badijona suprafața cu soluții ce produc cauterizarea și retracția capișonului;
• Dacă pacientul este predispus la infecții, având un sistem imunitar slăbit, se asociază și tratamente generale cu antibiotice;
• Pentru a stimula capacitățile naturale de apărare ale organismului, se recomandă vitaminoterapie cu vitaminele A, complexul B, C și D;
• Pentru diminuarea durerilor se vor administra antialgice și antiinflamatoare;
• Dacă este cazul – se apelează la proceduri de fizoterapie de tipul diatermiei sau ultrasunetelor;
• Pericoronarita supurată, necesită, în plus, clătiri ale gurii cu ser fiziologic, pansamente prâșniț aplicate în dreptul molarului, pe tegument, antipiretice și obligatoriu, antibiotice.

Când tratamentul local și general nu dă rezultatele așteptate, se vor folosi metode chirurgicale.

a. Decapișonarea – este manopera chirurgicală de îndepărtare a capișonui ce acoperă dintele, participând și la întreținerea microorganismelor patogene. Este recomandată atunci când radiografiile evidențiază un dinte cu posibilitatea de a erupe normal după secționarea mucoasei supraiacente groase pe care dintele nu o poate străbate. În acest scop, se îndepărtează țesuturile implicate ce acoperă coroana, printr-o incizie efectuată cu bisturiul sau tăierea cu foarfece chirurgicale speciale. Este important ca mucoasa să fie înlăturată în totalitate, pentru a evita riscul producerii recidivelor sau infectarea spațiilor și țesuturilor vecine. Procedura se va desfășura sub anestezie locală, în cabinetul stomatologic. Decapișonarea reprezintă și o soluție de tratament provizoriu, atunci cand ar fi indicată extracția, dar fenomenele acute necesită temporizarea, până la suprimarea lor. Postoperator, se indică medicamente antiinflamatoare și antialgice, eventual antibiotice, iar pacientul este atenționat ca alimentația și deschiderea gurii pot fi dificile și dureroase în primele zile.

b. Dacă molarul nu are suficient spațiu pentru a erupe, este parțial inclus sau are o topografie nefavorabilă, se va recurge la extracția lui. Frecvent, este necesară și îndepărtarea porțiunilor de os, ceea ce complică esențial extracția molarului de minte.