TRATAMENTUL NECHIRURGICAL al LEZIUNILOR PERIAPICALE - MIT sau ADEVAR? partea 1
Autor: Dr Lupu Sebastian
Descrisa in 1898 de Partsch ca metoda chirurgicala de tratament al parodontitei apicale cronice, rezectia apicala consta in indepartarea portiunii varfului radacinii / radacinilor impreuna cu tesuturile patologice din spatiul periapical si "extinderea preventiva" in tesut sanatos.
Dezavantajele majore ale acestei terapii chirurgicale clasice constau pe de o parte in traumatismul operator si diminuarea (prin indepartarea varfului radacinii) suportului dento-parodontal al dintelui in cauza si pe de alta parte in imposibilitatea obtinerii unei inchideri etanse a canalului radicular la nivelul "de sectiune". Aceste dezavantaje majore au dus fie la insuccese totale ce au impus extractia dintelui sau partiale - fara semne de vindecare dupa un an de la interventie.
Introducerea microscopului dentar in practica curenta a facut ca prognosticul sa fie mult mai bun. Avantajele majore ale rezectiei apicale asistata de microscopul dentar sunt date de faptul ca sub marire se face o incizie mult mai mica si o sectionare radiculara minima tintita strict la nivelul regiunii apicale si ca se poate efectua un chiuretaj calitativ superior exact la nivelul leziunii periapicale.
Cu siguranta ca rezectia apicala isi are in continuare importanta ei, insa consider ca multe din indicatiile clasice sunt depasite. De aceea consider rezectia apicala ca fiind o ultima solutie dupa epuizarea solutiilor oferite de terapia endodontica, inaintea extractiei dentare
Voi incerca sa arat ceea ce am reusit alaturi de echipa mea si sa "contraindic" o parte din indicatiile clasice ale rezectiei apicale.
INDICATII CLASICE ale REZECTIEI APICALE
1) Leziuni apicale si periapicale generate de parodontita apicala cronica sau in cazul chisturilor.
Aici intervine deja o problema pentru ca a putea diagnostica o leziune apreciata pe o imagine radiografica e cam dificil, daca nu imposibil. Exista studii care au aratat faptul ca dignosticul diferential dintre o osteita si un chist periapical se face numai dupa un examen histopatologic; aprecierea radiografica a dimensiunii unei leziuni (sub 3mm osteita si peste 3 mm chist) este empirica.
Dezavantajele majore ale acestei terapii chirurgicale clasice constau pe de o parte in traumatismul operator si diminuarea (prin indepartarea varfului radacinii) suportului dento-parodontal al dintelui in cauza si pe de alta parte in imposibilitatea obtinerii unei inchideri etanse a canalului radicular la nivelul "de sectiune". Aceste dezavantaje majore au dus fie la insuccese totale ce au impus extractia dintelui sau partiale - fara semne de vindecare dupa un an de la interventie.
Introducerea microscopului dentar in practica curenta a facut ca prognosticul sa fie mult mai bun. Avantajele majore ale rezectiei apicale asistata de microscopul dentar sunt date de faptul ca sub marire se face o incizie mult mai mica si o sectionare radiculara minima tintita strict la nivelul regiunii apicale si ca se poate efectua un chiuretaj calitativ superior exact la nivelul leziunii periapicale.
Cu siguranta ca rezectia apicala isi are in continuare importanta ei, insa consider ca multe din indicatiile clasice sunt depasite. De aceea consider rezectia apicala ca fiind o ultima solutie dupa epuizarea solutiilor oferite de terapia endodontica, inaintea extractiei dentare
Voi incerca sa arat ceea ce am reusit alaturi de echipa mea si sa "contraindic" o parte din indicatiile clasice ale rezectiei apicale.
INDICATII CLASICE ale REZECTIEI APICALE
1) Leziuni apicale si periapicale generate de parodontita apicala cronica sau in cazul chisturilor.
Aici intervine deja o problema pentru ca a putea diagnostica o leziune apreciata pe o imagine radiografica e cam dificil, daca nu imposibil. Exista studii care au aratat faptul ca dignosticul diferential dintre o osteita si un chist periapical se face numai dupa un examen histopatologic; aprecierea radiografica a dimensiunii unei leziuni (sub 3mm osteita si peste 3 mm chist) este empirica.