Parodontita apicală acută

Pentru a înţelege mecanismele care stau la baza etiologiei parodontitei apicale, trebuie să cunoaştem câteva noţiuni de anatomie a dintelui. Astfel, anatomia spaţiul parodontal este formată din parodonţiu marginal (de susţinere) şi parodonţiu de înveliş.

Parodonţiul marginal se întinde de la marginea gingivală şi până în apropierea apexului (vârfului rădăcinii dintelui). El conţine structuri care asigură susţinerea dintelui în alveolă: cement, os, ligamente parodontale.

Parodonţiul de înveliş este reprezentat de gingie.

Etimologic, cu unele excepţii, orice termen care are sufixul –ită este o inflamaţie. Parodontita apicală este, prin urmare, o inflamaţie a parodonţiului apical, consecinţa unei inflamaţii pulpare. Există câteva particularităţi ale zonei în cauză, care favorizează evoluţia acestei osteite:
• cavitatea orală este un mediu deosebit de septic, ceea ce înseamnă că inflamaţia de la nivelul parodonţiului apical este alimentată continuu cu diverse microorganisme patogene
• dacă în cazul altor inflamaţii se poate ajunge la un drenaj spontan, pulpa suferindă nu poate drena prin pereţii inextensibili ai dintelui, deci principală cale de acces va fi spre spaţiul parodontal, prin apex
• anatomia osului alveolar este şi ea un factor favorizant difuziei inflamaţiei spre parodonţiu; predominanţa osului spongios şi faptul că osul alveolar este acoperit cu periost şi mucoasă, facilitează străbaterea procesului periapical

Intensitatea formei clinice a parodontitei ţine şi de reactivitatea organismului, sau de cauza care a determinat patologia parodontală. Spre exemplu, în cazul unei parodontite consecutive unei pulpite totale, simptomatologia va fi preponderent pulpară, întrucât între localizarea pulpei (de cele mai multe ori, pulpa coronară este afectată) şi parodonţiu există o distanţă considerabilă. La polul opus, o parodontită care are ca punct de plecare gangrena pulpară va avea simptomatologie mult mai evidentă de parodontită, deoarece bacteriile trec prin vârful rădăcinii dintelui şi acţionează direct în parodonţiu.

Parodontitele apicale acute se împart în:
1. Parodontita apicală hiperemică
2. Parodontita apicală seroasă
3. Parodontita apicală purulentă

1. Parodontita apicală acută hiperemică

Parodontita hiperemică este prima etapă a inflamaţiei parodontale apicală. De cele mai multe ori, este clinic neobservată sau cu simptome de foarte mică intensitate.

În etiologia acestei patologii, sunt incriminaţi atât factori nemicrobieni (traumatici, chimici) cât şi factori microbieni (cel mai frecvent floră aerobă).

Factori nemicrobieni:
• traumatici: bruxism („scrâşnit din dinţi”), iatrogenii ortodontice (aparate de îndreptare/aliniere a dinţilor, concepute greşit), alte traumatisme directe (obturaii de canal cu depăşirea apexului, conuri de hârtie/gutapercă etc.)
• chimici: diverse substanţe folosite în medicina dentară – arsenic (aproape dispărut din practică), tricrezol, azotat de argint etc.

Factori microbieni:
• în principal streptococi, deci floră aerobă

Simptomatologie
- sensibilitate la percuţia în ax
- senzaţie de egresiune a dintelui (pacientului i se pare că dintele „iese din alveolă”)
- durerea cedează la presiune, atunci când pacientul încleştează dinţii; aceasta se explica prin compresia care se realizează pe vasele parodontale, ceea ce conduce la o presiune vasculară scăzută şi scăderea temporară a durerii
- de cele mai multe ori, în dreptul rădăcinii dintelui apare o uşoară congestie a mucoasei

2. Parodontita apicală acută seroasă

Această formă de parodontită este continuarea unei parodontite hiperemice asupra căreia nu s-a intervenit terapeutic. Reacţiile exudative seroase cresc tensiunea intraosoasă, astfel că dacă în cazul parodontitei hiperemice încleştarea dinţilor producea o scădere temporară a durerii, aici durerea este exacerbată de orice atingere a dintelui în cauză.

Semne şi simptome
- durerea poate apărea progresiv, sau poate fi de la început violentă, insuportabilă
- de obicei, nu cedează la administrarea de analgezice uşoare (algocalmin)
- orice creştere a fluxului sanguin la nivelul capului (spre exemplu, momentul în care pacientul se aşează în pat), alături de căldura locală de la pernă – produce exacerbarea durerii
- durere iradiantă
- majoritatea pacienţilor iau anumite poziţii antalgice, păstrând capul într-o anumită poziţie, fără mişcări prea ample, pentru a evita apariţia durerii
- palparea mucoasei din dreptul dintelui afectat produce durere
- este posibilă adenopatia regională (inflamarea ganglionilor situaţii în zona respectivă)
- edem de vecinătate
- starea generală poate fi afectată
- testele de vitalitate sunt negative

Tratament
În toate cazurile de parodontită, trebuie tratat, ab initio, factorul cauzal. De cele mai multe ori, aşa cum am menţionat deja, cauza este afectarea pulpară. Eliminarea acestei cauze trebuie să fie primul pas în tratamentul parodontitelor.

În al doilea rând, trebuie asigurată o cale de drenaj pentru inflamaţia existentă. În funcţie de o serie de criterii (starea generală a pacientului, valoarea protetică/morfologică a dintelui în cauză), se va alege fie drenajul endodontic (prin dinte, cu permeabilizarea canalelor radiculare), incizia muco-periostală pentru a realiza drenajul extern, osteotomie transmaxilară (crearea unui orificiu prin maxilar, deasupra rădăcinii dintelui), extracţie – sau combinarea acestor metode.

Trebuie menţionat faptul că tratamentul antibiotic este un tratament necesar, dar nu suficient. De multe ori, pacienţii aleg automedicaţia în detrimentul unui consult specializat. Dincolo de faptul că antibioticul nu e judicios ales, iar administrarea sa este insuficientă atât calitativ, cât şi cantitativ, niciun abces nu poate fi vindecat prin antibioterapie lipsită de incizie/drenaj. Fără intervenţie chirurgicală se poate obţine doar o ameliorare temporară a patologiei şi în niciun caz o vindecare completă.