Nefropatia hipertensivă

Nefropatia hipertensivă reprezintă totalitatea modificărilor de ordin morfopatologic și fiziopatologic de la nivelul rinichilor în contextul agravării hipertensiunii arteriale preexistente.

Etiologie și epidemiologie

Cauza principală a acestei afecțiuni este hipertensiunea arterială, care, prin intermediul mai multor mecanisme fiziopatologice, duce la afectarea unor organe țintă, precum cordul, vasele sanguine, rinchii, ochii sau creierul.

Din punct de vedere epidemiologic, din cauza depistării în număr din ce în ce mai mare a pacienților hipertensivi a crescut și numărul celor cu nefropatie hipertensivă, astfel încât în prezent este considerată a treia cea mai frecventă cauză de insuficiență renală cronică la nivel global. (1)

Fiziopatologie

Există mai multe mecanisme fiziopatologice prin care se poate declanșa nefropatia hipertensivă. Cel mai frecvent, hipertensiunea arterială, care uneori poate fi atât de crescută încât valoarea tensiunii arteriale sistolice să depășească 250-300 mmHg, se transmite către arteriola aferentă care precedă glomerulul renal.

În cazul în care există o creștere a tensiunii arteriale, arteriola aferentă are capacitatea de a regla presiunea sanguină care se transmite în aval către glomerulul renal, astfel încât capilarele să nu sufere vreun traumatism. Acest lucru se realizează prin contracția fibrelor musculare netede din peretele arteriolar, care va produce îngustarea lumenului arteriolei și implicit scăderea presiunii care se transmite către glomerul. Întrucât vorbim despre un simplu episod de creștere a tensiunii arteriale în cazul unui individ sănătos, acest mecanism este benefic, rezultatul fiind prevenirea afectării renale.

În situația pacienților hipertensivi, mecanismul prezentat mai sus este util pe termen scurt. Presiunea sanguină crescută pe o perioadă lungă de timp reușește în cele din urmă să depășească bariera dată de contracția arteriolei. Astfel, fibrele musculare netede încep să sintetizeze componente ale matricei extracelulare cu scopul de a crește grosimea peretelui arteriolar, acest proces fiind numit arterioloscleroză hialină, iar consecința va fi scăderea mai accentuată a diametrului lumenului. (2)

Aparent, acest mecanism ar trebui să fie suficient, însă are loc și o rigidizare a peretelui arteriolei, care nu se va mai putea adapta pe viitor la modificările de tensiune arterială. De asemenea, un alt impediment este faptul că micșorarea diametrului lumenului va duce la scăderea perfuziei glomerulare cu debutul procesului de ischemie glomerulară. Progresia ischemiei va conduce în final la necroză glomerulară, care semnifică pierderea nefronilor și declanșarea insuficienței renale, deoarece rinichiul nu mai dispune de unități funcționale destule prin care să-și desfășoare funcțiile în mod normal.

Pe lângă acestea, hiperactivitatea sistemului renină-angiotensină-aldosteron (întâlnită la pacienții hipertensivi) determină contracția excesivă a arteriolei eferente, cu scăderea consecutivă a perfuziei tubilor renali, alterând funcțiile de secreție și de reabsorbție ale acestora. Astfel, în sânge se vor acumula compuși toxici în cantități crescute care vor afecta și alte organe și sisteme ale organismului. (3)

Diagnostic diferențial

Pe lângă hipertensiunea arterială, alte cauze care pot determina afectare renală pot fi următoarele:

• hiperaldosteronismul primar
• boala renala cronică
• coarctația de aortă
• sindrom Cushing
• feocromocitom.

Investigații paraclinice

• determinarea valorii tensiunii arteriale
• ecocardiografie și ecografie renală
• analize de laborator (hemogramă, profil lipidic, glicemie, proteinele de fază acută, creatinină, uree, renină plasmatică, albumină, examen de urină, etc.)
• tomografie computerizată (CT) – pentru evaluarea afectării structurale renale
• biopsie renală și examen histopatologic. (1)

Tratament

Tratamentul care trebuie instituit în cazul nefropatiei hipertensive se concentrează în primul rând pe cauză, adică pe controlul riguros al tensiunii arteriale prin intermediul medicamentelor antihipertensive. Este foarte important totuși să se inițieze și un tratament pentru menținerea unei funcții renale adecvate. (1)

Cele mai importante clase de medicamente ce pot fi prescrise sunt:

• diureticele
• anti-adrenergicele
• inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei
• blocanții canalelor de calciu
• vasodilatatoare
• blocanți ai receptorului pentru angiotensină.