Insuficiența cardiacă

Insuficiența cardiacă poate afecta partea stângă a inimii, partea dreaptă sau ambele, însă de obicei partea stângă este afectată prima. Fiecare parte este compusă din două camere: atriul, camera superioară și ventriculul, sau camera inferioară. Atriul primește sângele, în timp ce ventriculul pompează sângele în corp. Insuficientă cardiacă apare atunci când oricare din aceste camere își pierde capacitatea de a asigură debitul sanguin în condiții normale.

Ce este insuficiența cardiacă?

Insuficiența cardiacă stângă

Insuficiența cardiacă stângă afectează ventriculul stâng (VS) sau camera inferioară a inimii. Sângele încărcat cu oxigen circulă de la plămâni la atriul stâng, apoi în ventriculul stâng, care îl pompează în corp. Întrucât această cameră pompează cea mai mare cantitate de sânge, el este cel mai voluminos și este vital pentru funcționarea normală a inimii.

Dacă ventriculul stâng își pierde capacitatea de a se contracta normal (insuficiență cardiacă sistolică), inima nu mai poate pompa suficient sânge în circulația arterială. Dacă mușchiul inimii devine rigid, ventriculul stâng nu se mai relaxează normal (insuficiență cardiacă diastolică) și inima nu primește suficient sânge în timpul diastolei (starea de relaxare după fiecare contracție). Aceasta distincție dintre IC sistolică și IC diastolică este foarte importantă, deoarece tratamentul medicamentos diferă.

În ambele cazuri, sângele care pătrunde în VS din plămâni poate stagna, cauzând trecerea plasmei sanguine în plămâni (edem pulmonar). De asemenea, pe măsură ce scade capacitatea inimii de a pompa sângele, scade fluxul sanguin, determinând acumularea de lichid în țesuturi (edem).

Insuficiența cardiacă dreaptă

Atriul drept primește sângele „folosit” (încărcat cu dioxid de carbon) care se întoarce în inimă prin vene. Ventriculul drept trimite sângele la plămâni pentru a se încărca cu oxigen. Insuficiența cardiacă dreaptă apare de obicei ca urmare a unei insuficiențe a ventriculului drept. Atunci când funcția ventriculului stâng se deteriorează, crește presiunea în vasele pulmonare, afectând în cele din urmă cordul drept. Atunci când ventriculul drept își pierde funcția de a pompa, sângele stagnează în vene, determinând apariția edemelor la gleznele pacienților.

Cât de repede evoluează insuficiența cardiacă?

Insuficiența cardiacă este de obicei o boală cronică, adică de lungă durată și cu o evoluție lentă. Până a fi diagnosticat pacientul, inima acestuia își pierde încetul cu încetul funcția de a pompa. La început, inima încearcă să compenseze prin:

• dilatare - atunci când inima se dilată, contracțiile sunt mai puternice, deci și cantitatea de sânge pompat va fi mai mare;
• îngroșarea fibrelor musculare, din cauza măririi celulelor care se contractă din inimă; acest lucru îi permite inimii să crească forța de contracție;
• accelerarea ritmului, pentru a pompa mai mult sânge în circulație.

Organismul încearcă să compenseze și prin alte metode. Vasele de sânge se micșorează pentru a menține presiunea ridicată. Sângele este deviat de la țesuturile și organele mai puțin importante și direcționat spre organele vitale: inima și creierul. Aceste măsuri temporare ascund insuficiența cardiacă, dar nu o vindecă. Așa se explică faptul că numeroși pacienți nu sunt conștienți de boala lor decât după deteriorarea inimii. De aceea controlul medical periodic este foarte important. În cele din urmă, inima nu mai rezistă și pacientul acuză oboseală, dispnee (greutate în respirație) și alte simptome care îl determină să consulte un doctor.

Cauze

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, inima își pierde capacitatea de a pompa sânge. Dar în cazul insuficienței cardiace se adaugă și alți factori care afectează inima sau care o suprasolicită. De fapt, toți factorii de risc cardiovasculari – hipertensiunea arterială, fumatul, obezitatea, consumul de alimente bogate în grăsimi și colesterol, sedentarismul și diabetul – sunt și cauze ale insuficientei cardiace.

În unele cazuri însă, stilul de viață al pacienților nu este responsabil pentru apariția insuficientei cardiace. De exemplu, unii pacienți cu insuficientă cardiacă prezintă malformații congenitale ale inimii, iar la alții mușchiul inimii a fost afectat de un virus.
Dacă aveți insuficiență cardiacă, este posibil să suferiți (sau să fi suferit) și de una sau mai multe afecțiuni de mai jos.

Boli coronariene

Atunci când colesterolul și depunerile de grăsimi se acumulează pe pereții arterelor coronariene, sângele nu mai irigă suficient mușchiul inimii. Astfel, muschiul cardiac este afectat, iar țesutul sănătos al inimii este solicitat în mod suplimentar.

Stop cardiac (infarct miocardic)

Stopul cardiac se produce atunci când se blochează o artera care irigă inima. Pierderea oxigenului și a substanțelor hrănitoare afectează mușchiul cardiac – o parte a sa „moare”. Partea încă sănătoasă trebuie să pompeze cu mai multă forță pentru a compensa această pierdere.

Tensiune arterială mare (hipertensiune)

Hipertensiunea arterială crește riscul apariției insuficienței cardiace de două sau trei ori. Când presiunea arterială este prea mare, inima trebuie să pompeze cu mai multa forță pentru a asigura o circulație corespunzătoare. În timp, camerele inimii se dilată și își pierd contractilitatea.

Afecțiuni ale valvelor cardiace

Anomaliile valvelor inimii pot fi cauzate de boli, infecții (endocardită) sau de unele defecte congenitale. Atunci când valvele nu se deschid sau se închid complet la fiecare contracție, mușchiul cardiac trebuie să pompeze mai puternic pentru a asigura circulația sângelui. Dacă inima este suprasolicitată, se produce infactul miocardic.

Afecțiuni ale miocardului 

Orice afecțiune a miocardului (cardiomiopatie dilatativă, cardiomiopatie hipertrofică) cauzată de consumul de alcool sau droguri, infecții virale sau din cauze necunoscute – mărește riscul de insuficiență cardiacă.

Boli cardiace congenitale

Dacă inima și camerele sale prezintă malformații, părțile sănătoase trebuie să compenseze.

Boli pulmonare severe

Atunci când plămanii nu funcționează corespunzător, inima trebuie să pompeze cu mai multa forță pentru a transporta oxigenul în corp.

diabet

Diabetul solicită în mod suplimentar inima, crescând riscul de insuficiență cardiacă. Diabeticii au tendința de a fi supraponderali, de a avea hipertensiune arterială și un nivel ridicat de colesterol – toate acestea suprasolicitând inima.
În mod normal, aceste afecțiuni duc la „uzura” care determină insuficiența cardiacă. Asocierea factorilor de mai sus crește riscul.

Mai rar, o inima sănătoasă poate deveni incapabilă de a-și îndeplini funcția, în cazul pacienților cu:
Număr scăzut de globule roșii (anemie severă) - atunci când nu există suficiente globule roșii pentru a transporta oxigenul, inima încearcă să asigure o circulație mai rapidă a acestora. Acest efort o poate epuiza.
Glanda tiroidă mărită (hipertiroidism) - determină o accelerare a metabolismului, iar inima poate obosi din cauza efortului suplimentar.
Tulburări de ritm cardiac (aritmie) - atunci când inima bate prea repede, prea încet sau neregulat, ea nu mai poate pompa suficient sânge pentru a hrăni organismul.

În toate aceste situații, pacientul poate prezenta simptomele insuficienței cardiace până când adevărata problemă este identificată și tratată.

Semne și simptome

În urma punerii diagnosticului de insuficiență cardiacă, este foarte important să urmăriți evoluția simptomelor și să aduceți la cunoștință medicului orice modificare bruscă.
Tabelul de mai jos prezintă semnele și simptomele cele mai comune, cauza apariției lor și modul în care puteți să le recunoașteți.

 

Semn sau simptom	Cauza	Descriere
Greutate în respirație (dispnee)	Sângele stagnează în venele pulmonare (vasele prin care sângele circulă de la plămâni la inima) deoarece inima nu reușește să pompeze sângele în mod corespunzător, cauzând acumularea plasmei sanguine la nivelul plămânilor.	Jena respiratorie în timpul efortului fizic (cel mai frecvent), al repausului, sau în somn, când poate surveni brusc și trezi pacienții. Aceștia au dificultăți de respirație în poziție culcată, de aceea își sprijină capul sau partea superioară a corpului cu perne. Se plâng deseori de oboseală, de stări de anxietate și neliniște.
Tuse persistentă sau respirație zgomotoasă	Acumularea plasmei sanguine în plămâni (vezi mai sus).	Tuse cu expectorație (mucus sau striuri rozate).
Acumularea de lichid în țesuturi (edem)	Odată cu scăderea circulației sângelui în artere, sângele care se întoarce la inimă prin vene stagnează, determinând acumularea lichidului în țesuturi. Capacitatea rinichilor de a elimina sodiul și apa scade, cauzând de asemenea retenția lichidelor în țesuturi.	Umflături la gambe, glezne, abdomen sau îngroșarea taliei. Pacienții observă deseori ca îi strâng pantofii.
Oboseală și slăbiciune	Inima nu mai pompează suficient sânge pentru a hrăni țesuturile.  Sângele este deviat de la țesuturile și organele mai puțin importante (mușchii) și direcționat spre organele vitale: inima și creierul.	Senzație de oboseală în permanență. Dificultăți de a efectua activitățile zilnice (cumpărături, urcatul scărilor, căratul sacoșelor sau mersul pe jos).
Lipsa poftei de mâncare, greață	Sistemul digestiv primește mai puțin sânge, ceea ce provoacă probleme ale digestiei.	Senzație de sațietate sau greață.
Dezorientare, dificultăți de gândire	Modificarea nivelului unor substanțe (sodiu) din sânge poate provoca dezorientare.	Pierderi de memorie și stări de dezorientare. Rudele sau asistentele medicale sunt primele care observă aceste simptome.
Tensiune arterială mare	Pentru a compensa pierderea capacității de pompare, inima bate mai repede.	Palpitații, care dau senzația că inima sare din piept.

Tipuri de insuficiență cardiacă - clasificarea NYHA

Tipurile de insuficientă cardiacă sunt clasificate deseori în funcție de severitatea simptomelor.

Vă prezentăm cel mai utilizat sistem de clasificare, numit Clasificarea Funcțională NYHA (New York Heart Association), care încadrează pacienții în una din cele patru categorii, în funcție de limitarea activităților fizice.
Clasa I: Pacientul nu prezintă simptome, iar activitatea fizică zilnică nu este limitată.
Clasa II: Simptome ușoare, activitatea fizică este limitată moderat. Fără acuze în repaus.
Clasa III: Limitare accentuată a activităților uzuale, din cauza simptomelor. Disconfortul dispare doar în repaus.
Clasa IV: Limitare severă. Simptomele persistă și în repaus.

Tratament

În insuficiența cardiacă acută decompensată, scopul imediat este restabilirea perfuziei adecvate și a eliberării oxigenului spre organele țintă. Se asigură funcționarea adecvată a căilor aeriene, respirației și circulației sângelui. Tratamentul imediat implică o combinație de vasodilatatoare precum nitroglicerina și diuretice cum este furosemidul și posibil ventilație noninvazivă cu presiune pozitivă.

 
Scopul tratamentului la pacienții cu insuficiență cardiacă cronică este prevenția decompensării acute, contracararea efectelor negative ale remodelarii cardiace și minimalizarea simptomelor.

 
Terapia medicală include o serie de strategii nonfarmacologice, farmacologice și invazive pentru a limita și remite simptomatologia. În funcție de severitatea bolii, terapiile nonfarmacologice includ: restricția pentru apă și sodiu, activitatea fizică și atenția asupra câștigului în greutate. Totuși, limitarea activității este indicată în timpul exacerbărilor insuficienței cardiace și la pacienții la care se suspectează o miocardită. Majoritatea pacienților nu trebuie să participe la eforturi fizice masive.

 
Terapiile farmacologice includ folosirea diureticelor, vasodilatatoarelor, agenților inotropi, anticoagulantelor, betablocantelor și dogoxinei. Diureticele reduc edemul prin reducerea volumului de sânge și a presiunilor venoase, iar limitarea sării și implicit a retenției de fluid aduce ameliorarea simptomatică la pacienții cu insuficiență cardiacă și fracție de ejecție a ventriculului stâng redusă. Blocantii receptorului angiotensinei modifică statusul neurohormonal, determină vasodilatație, ameliorarea fracției de ejecție a ventriculului stâng și cresc șansele de supraviețuire. Hidralazina și nitrații ameliorează simptomele, funcțiile ventriculare, capacitatea de efort și șansele de supraviețuire la pacienții care nu pot tolera inhibitorii enzimei de conversie sau a receptorului angiotensinei sau în completarea acestor terapii.

 
Blocantii betaadrenergici modifică balanța neurohormonala, îmbunătățesc simptomele și fracția de ejecție, cresc șansele de supraviețuire, previn aritmiile și controlează frecvența ventriculară. Antagoniștii aldosteronului, asociat altor medicamente diuretice, controlează simptomele insuficienței, variabilitatea ritmului cardiac, scad aritmiile ventriculare, reduc supraîncărcarea cardiacă, ameliorează fracția de ejecție. Digoxina, care poate conduce la o mică creștere a debitului cadiac, îmbunătățește simptomele de insuficiență și scade numărul spitalizărilor. Anticoagulantele scad riscul tromboembolismului. Agenții inotropi refac perfuzia organelor și reduc congestia.

 
Terapiile invazive includ intervenția electrofiziologică precum resincronizarea cardiacă, pacemaker-uri și defibrilatoare-cardiovertere implantabile; proceduri de revascularizare precum bypass arterial coronarian și intervenția coronariană percutana, înlocuirea valvulară sau repararea și refacerea ventriculului.

 
Când boala intră în stadiul final în ciuda terapiilor medicale încercate, când prognosticul este nefast și nu există o alternativă terapeutică viabilă, criteriul standard pentru terapie este transplantul cardiac. Totuși, dispozitivele circulatorii mecanice precum cel de asistare ventriculară și inimile total artificiale pot temporiza pacientul până la transplant.